Nu cred că trimiterea cărților, celor desemnați să critice, în afara cazului în care sunt amiciții, ( și amiciția devine un mediu nefavorabil uneori) ar trebui să fie făcută de autor(mai degrabă, consider că intră-n atribuțiile editurii). Mi se pare că mângâii pisica moartă. Există o pleiadă de cititori buni, critici, cu un nume, bombardați de cărți și manuscrise. Eu zis așa: o carte bună are nevoie de timp. Și mă gândesc la Bismarck când spun asta. Ceea ce este recunoscut și lăudat imediat, va cădea în cel mai scurt timp. Un lucru, cu adevărat important, are nevoie de timp și libertate, pentru a fi apreciat la adevărata sa valoare (bineînțeles, nu cu aceleași cuvinte). În cel mai serios mod cu putință, spor la scris și lăsați cerneală să se usuce.
Există grupuri și grupulețe în literatură, atât mainstream cât și paraliterar, firești până la un punct. Din grupulețul mamă ies revoluționari și viceversa, care vor schimbarea; poate fi un progres, sunt de acord, dar, în același timp, are șansa unui regres veritabil. În fine, valoarea literară devine o minge de ping pong. Un stindard folosit, nu neapărat în scopul pentru care a fost creat. Și bisericuțele sculpteză-n lemn propriul chip. Probabil, concurența va fortifica realele valori. Însă am văzut grupuri din această schismă favorizând cărți puerile, fără miez, și de-o parte și de alta, în defavoare altora mult mai bune, sortite ignoranței. Unde este adevărata forță, dacă ea este disipată în fiecare colț? Mama lui Ginghis Han, într-o zi, după ce acesta din urmă și-a ucis fratele mai mic, l-a luat deoparte și i-a arăta ce înseamnă forța unui grup. A luat un mănunchi de săgeți și a încercat să-l rupă. Nu a reușit. Apoi a luat o săgeată și a rupt-o numaidecât…
Abordarea serioasă a literaturii de calitate a devenit, de multe ori, un salut pupăcios la intrarea în cinema, fie că este mainstream sau fantastică, science-fiction sau horror, poezie, proză sau piesă de teatru.
