Berea. Aș vrea să o beau, dar nu pot. Sunt un robot, iar organismul meu artificial nu-mi permite să consum astfel de substanțe. Dar multor oameni pare să le placă, și nu-mi pot opri curiozitatea. Nu înțeleg. Arăt exact ca un om, gândesc și simt ca unul… așa că de ce nu sunt om?

Așa începea o rubrică din ziarul pe care Victor Sirin îl citea. Lângă articol, poza autorului: Un robot-fotbalist cu aspect uman, cu mușchi, barbă semi-îngrijită, privire de dobitoc și tot tacâmul pentru un practicant al acestui sport. Dacă roboții ăștia n-ar avea un cod trecut pe ceafă, precum codul de bare al alimentelor din comerț, cu greu i-ai deosebi de oameni. Dar pe Victor nu-l interesau nici fotbalul, nici problemele roboților, așa că dădu pagina.

Nimic interesant.

Se opri din citit, oftând. Își verifică ceasul de buzunar și-și aminti că era așteptat la o întâlnire cu directorul postului televizat NEXT-TV. Puse ziarul înapoi pe suportul chioșcului și plecă la o discuție (plictisitoare, bănuia el) despre noua emisiune pe care urmau s-o lanseze.

În drumul său, Victor se întreba de ce naiba mai citesc oamenii ziarul în anul 2133? Probabil din același motiv pentru care el prefera ceasul de buzunar și nu unul digital, ori ceasul telefonului: Nostalgia pentru vremuri netrăite, în care lumea era mai puțin agitată, nu așa dependentă de tehnologie de vârf, iar oamenii erau ceva mai comunicativi, nu distanți și competitivi. Dar astea erau vremuri apuse…

Sediul postului TV era o clădire imensă de sticlă și beton, ornată cu tot felul de lumini fluorescente, țevi decorative de aluminiu și panouri publicitare. Aproape că arăta ca o navă spațială desenată de un copil de grădiniță după ce consumase prea multe dulciuri.

– Salut, Victor. Bine-ai venit, îl întâmpină directorul NEXT-TV, Desmond Sands.

– Salut, Desmond. Cum o mai duci? Totul bine?

– Minunat, chiar.

– Să înțeleg că te-ai împăcat cu soția.

– Da, da. N-a fost ușor, dar am convins-o să mă ierte. Dar nu te-am chemat aici să discutăm chestii lejere, ca între vechi prieteni…

– Știu, e o întâlnire de afaceri. Vrei părerea mea legată de promo-ul noii tale emisiuni.

– Exact. Te pricepi la asta, așa că…

– Hai să nu pierdem timp. Arată-mi promo-ul.

S-au dus amândoi într-o cameră în care era un ecran imens pe unul dintre pereți. Desmond a apăsat pe-o telecomandă și promo-ul a început.

Oameni care alergau disperați printr-un labirint, în perechi de câte doi. O fată și-un băiat, frate și soră (probabil sub 15 ani) ajung la capătul labirintului, care era o platformă de tip drum suspendat, de pe care trebuiau să sară în jos vreo trei metri pe-o trambulină, pentru a ajunge la runda finală. Băiatul sare primul, urmat de sora lui. Când amândoi sunt jos, fiecare trebuie să arate cu degetul arătător în sus, iar o rază de lumină albăstruie le atinge vârful degetului. Aparent, runda finală se numea Înghețata Digitală. Era o hologramă în formă de înghețată pe băț, care părea compusă din piese de puzzle, tridimensionale. Fiecare piesă avea inscripționat un cuvânt sau o propoziție. Unul din participanți (în cazul de față, băiatul) trebuia să „mănânce” o bucată din înghețata digitală, iar aceasta dispărea, cu tot cu ce era scris pe ea. Iar celălalt concurent (adică sora lui), trebuia să aleagă la nimereală o altă bucată care să dispară, dar fără să vadă scrisul. Și tot așa, până când rămân doar cinci piese ale înghețatei și, orice ar spune propoziția rezultată din cuvintele rămase, concurenții sunt obligați să facă asemenea. Poate fi vorba de un premiu, sau de o pedeapsă.

Cel puțin, asta a înțeles Victor Sirin din acel promo.

– Hmm…

– Ce e, nu-ți place?

– Nu-i asta. Concursul în sine pare interesant, dar unele părți sunt fără noimă.

– Cum ar fi?

– Dacă l-a final cuvintele rămase nu pot forma o propoziție coerentă?

– Asta nu se va întâmpla. Persoana care alege cuvintele ține cont de toate scenariile posibile de piese rămase, pe care le simulează apoi pe-un calculator. În plus, bățul înghețatei digitale e mereu un verb, iar acesta nu poate fi „mâncat”. Așadar, o propoziție tot o să rezulte.

– Bine atunci.

– Altceva?

– Trecerea de la competiție sportivă la competiție bazată pe noroc e cam bruscă. Între cele două ar merge o pauză publicitară, sau o reamintirea a posibilelor premii oferite de emisiune, cât și a pedepselor pentru cei ce eșuează.

– Am notat.

– Și încă ceva. Deși e cât se poate de evident că partea cu înghețata-hologramă e pe bază de noroc, ar trebui să dai impresia că totul ține de inteligență, anticipare și lucru în echipă.

– Am înțeles, așa voi face. Mă bucur că te-am chemat. Ideile tale mă salvează întotdeauna.

– Un mic sfat.

– Sunt ochi și urechi.

– Nu cred c-ar fi interesant dacă toți participanții ar fi oameni. Adaugă și roboți în competiție. De exemplu, mai devreme am văzut un articol într-un ziar în care un robot-fotbalist vrea să bea bere, să fie ca un om.

– E cam ridicol, dar înțeleg unde bați. Dacă pare că oferim premiul pe care-l vrea fiecare participant, putem chema pe oricine.

– Exact. Apropo, care va fi numele emisiunii?

– Viitorul îmi zâmbește.

– Bun nume.

Și mai discutară cei doi o vreme detalii nu prea importante, apoi Victor Sirin părăsi sediul firmei NEXT-TV. Suspină la gândul noii emisiuni tâmpite create de amicul său, Desmond. Ideea în sine îi plăcea, căci avea ceva originalitate, dar în rest, părea o emisiune stupidă, pentru retardați. Dar slujba e slujbă. Era treaba lui de consultant media să se asigure că emisiunea are succes.

Pe drum înapoi spre casă, văzu un om al străzii cu mâna întinsă. Curios însă, bătrânul nu cerea bani ori băutură, ci voia o scobitoare, să-și scoată mâncarea dintre dinți.

Dar nu avea dinți.

Moment în care Victor se gândi la cariera lui și la noua emisiune pentru care lucra:

Da, viitorul îmi zâmbește… ca un știrb ce-mi cere o scobitoare… să se scârme cu ea în cur, probabil.

– debut –