Romanul Pe piatra albă (Sur la pierre blanche), de Anatole France (traducere de Seb. Leonard [pseudonimul lui Sebastian Salmen, 1908 – 1976] , Ed. I Brănişteanu, Bucureşti, 1905) a fost publicat iniţial în foileton în L’Humanité şi ulterior sub formă de carte în 1905, împrumutându-şi titlul de la un foarte cunoscut dialog filosofic, Philopatris, compus pe vremea creştinismului timpuriu, el fiind atribuit iniţial lui Lucian din Samosata (autorul Istoriei adevărate), însă al cărui autor rămâne, în cele din urmă, destul de incert. Protagoniştii scurtului dialog filosofic sunt Triephon, recent convertit la creştinism de către un „om pleşuv din Tars”, în care îl recunoaştem pe Apostolul Pavel, şi prietenul său Critias, aflat, cu sufletul, în mijlocul unor neliniştitoare convulsii, fiindcă el nu poate decide, din dorinţa de a dobândi iluminare spirituală deplină, cărui zeu dintre cei foarte mulţi pe care îi are la dispoziţie panteonul politeist să i se închine. Opţiunea devine cu atât mai dificilă, cu cât Critias mărturiseşte că a fost, nu demult, martorul unei scene inexplicabile petrecute în piaţa publică, în care câţiva înţelepţi destul de zdrenţuroşi, făcând parte, după toate probabilităţile, din păturile sociale cele mai umile au propovăduit venirea iminentă a unui „mântuitor” de sorginte orientală, care va eradica sărăcia, va face ca inechitatea socială să dispară şi va instaura domnia justiţiei universale.
Desigur, Triephon îi recomandă prietenului său să-i arunce peste bord pe cei care „visează pe piatra albă” a amăgirilor şi să li se alăture celor care-l venerează pe singurul mântuitor adevărat, care este cel creştin. Ipoteza potrivit căreia înţelepţii decrepiţi, văzuţi în piaţă, ar fi amăgitori, fiindcă sunt „visători pe pietrele albe”, este introdusă în economia textului de către Critias, care ştie că sursa sintagmei se află în Odiseea lui Homer (Cântul XXIV, 11) şi că un alt autor prestigios, care s-a folosit de ea, a fost Vergiliu, în Eneida. Condamnând spusele înţelepţilor, Critias sugerează că visele pot fi grupate în funcţie de deznodământul lor, întrucât există vise care se împlinesc şi altele care nu sunt altceva decât monedă calpă şi iluzie. În consecinţă, el e de părere că ideea înlăturării injustiţiei sociale de către un mântuitor de sorginte orientală nu poate fi decât iluzorie, un vis consumat pe „piatra albă” a fantasmelor, întrucât o societate e reglată de mecanisme intrinseci de perfecţionare, care acţionează organic, în secvenţe de timp bine conturate, şi nu prin intermediul unui salt calitativ în timp, neaşteptat sau miraculos, prilejuit de desantarea din neant a cine ştie cărui mântuitor.
Protagoniştii romanului, membri de origine franceză ai unui grup de admiratori ai vechilor virtuţi romane (unii cu funcţii diplomatice, consulare, alţii doar călători sau comercianţi), sunt foarte mândri că destinul i-a aruncat într-o epocă de mare efervescenţă socială, politică şi industrială, la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, când există toate semnele că lumea occidentală este pregătită să se amelioreze continuu. Savurând privilegiile unui exil prelungit la Roma, ei obişnuiesc să se întâlnească regulat în zona Forului vechi, unde, găzduiţi de către un arheolog local celebru, dezbat probleme legate de evoluţia în timp a culturii şi civilizaţiei, savurând totodată, cu voluptate, poleiala unor conversaţii rafinate, elevate. Ei împărtăşesc, cu toţii, ideea potrivit căreia rolul dintotdeauna al istoriei a fost acela de a înlocui instinctele barbare iraţionale ale omului cu puterea luminoasă a civilizaţiei şi a raţiunii, fiind totodată convinşi că lumea romană de odinioară a fost cea dintâi care a împlinit acest program universalist, prin intermediul idealului de „Pax Romana”.
Totul pare cristalin şi grandios, cel puţin la nivel conversaţional, retoric, până când un membru mai cârcotaş al grupului, dar interesat de exactitate, îşi ia curajul de a sugera timid că, din câte se pare, romanii au iubit totuşi din cale-afară de mult războiul, extinzându-i frenezia destructivă peste tot de-a lungul şi de-a latul antichităţii eurasiatice. Scepticul e redus pe loc la tăcere, cu pedanterie: nu se poate nega faptul că romanii au fost un popor eminamente militar, însă ei nu au practicat războiul de dragul războiului, ci doar s-au folosit de el ca de o metodă progresistă de a-şi extinde Lebensraum-ul agricol. Nimic nu e mai nobil decât faptul – i se spune cârcotaşului amuţit – că peste tot pe unde s-a întâmplat să-şi înfigă suliţa, romanii au înlocuit-o imediat şi negreşit cu plugul şi au făcut agricultură temeinică, în beneficiul poporului şi al bunăstării sale. Prin urmare, şi războiul îşi are foloasele sale, dacă e practicat raţional, cu scopul de a consolida civilizaţia. Discuţia pe care sfiosul cârcotaş o declanşează atinge în mod sensibil toate punctele importante ale problemei, scoţând la iveală credinţa profundă a participanţilor la dezbateri şi ideologia care îi animă. Nu se poate nega, fără-ndoială, că romanii din vechime s-au cam bătut peste tot, dar au făcut-o nu pentru a cuceri, ci în primul rând pentru a civiliza locuri şi popoare rămase în urmă în comparaţie cu excelenţa Romei. La fel s-a întâmplat şi cu artele, atunci când romanii au pus stăpânire pe ezitările obscurantiste, metafizice ale grecilor şi etruscilor şi le-au transformat într-un discurs moral limpid, a cărui finalitate s-a dovedit a fi ameliorarea condiţiilor de viaţă ale societăţii. Cea din urmă provocare cu care s-au confruntat a fost campania de răspândire a creştinismului, de către o cohortă de venetici mult prea atraşi, se pare, de misterele vieţii de apoi şi de către lumea de sus. În consecinţă, romanii i-au forţat să se reîntoarcă cu faţa înspre cele terestre şi să-şi administreze gospodăreşte cultul, în loc de a tot visa, difuz şi naiv, la mântuirea prin atingerea celor eterne, ajutându-i să-şi depoziteze credinţa într-o instituţie cât se poate de pământeană, şi anume biserica. Aşadar, pentru membrii grupului de discuţii francez reunit la umbra inspiratoare a străvechilor ruinuri din For, esenţa puterii civilizaţionale care sălăşluieşte în sânul istoriei o reprezintă capacitatea muncii de zi cu zi de a ameliora cotidianul, respectiv voinţa de a te ilumina şi de a rămâne, totodată, ataşat de cele pământene. În privinţa acestei opţiuni, lucrurile n-au fost dintotdeauna foarte clare. De pildă, există oameni şi popoare care iubesc proximitatea a ceea ce e pământesc, concret, palpabil şi prelucrabil, pe când, pentru alţii, pământescul nu reprezintă altceva decât o valoare de grad secund, ea fiind înlocuită cu ideea, cu gândirea filosofică şi chiar cu credinţa, care, nici ea, nu se dovedeşte a fi altceva decât căutarea unei divinităţi altundeva decât acolo unde ea ar trebui să se găsească, adică pe pământ. Cultul cerului s-a dovedit a fi dintotdeauna – sunt de părere membrii grupului – cea mai serioasă piedică pusă în calea progresului civilizaţional de tip pragmatic, cauzând de regulă retardare. În consecinţă, el este combătut în mod ferm şi cu asprime, nici o şovăială nefiind îngăduită în această privinţă. Exemplul clasic de pragmatism corectiv, cel mai agreat de către membrii grupului îl reprezintă Grecia Antică, devenită vulnerabilă prin aplecarea aproape religioasă către filosofie, meteahnă care a mutat interesul oamenilor de pe problemele care pot fi găsite pe pământ pe cele imaginare, care se află în ceruri. Totul ar fi dus la dispariţia fără urmă a civilizaţiei greceşti, dacă n-ar fi venit ocupantul roman ca să o salveze. Necesitatea ilustrării acestei ecuaţii generează cea dintâi călătorie în timp dintre cele două pe care le avem în romanul lui Anatole France, şi ea ne vine sub forma unui manuscris elaborat şi citit de către Nicola Langelier, foarte respectatul moştenitor al marii familii pariziene de editori şi tipografi. Povestea ne duce în anticul Corint, între timp eliberat de ruine şi reconstruit de către romani, unde proconsul este Junius Annaeus Novatus, numit şi Gallion, fratele lui Seneca, un spirit stoic, crescut în convingerea că actul de a guverna se defineşte cel mai bine prin capacitatea de a sesiza pe loc ceea ce este necesar şi prin cultivarea ca normă comunitară a echilibrului moral.
Gallion şi fratele său Annaeus Mela, care-l însoţeşte, sunt perfect conştienţi de predispoziţia bolnavă pentru lux a Romei şi de iminenta decadenţă a societăţii de pe malurile Tibrului, dar ei sunt hotărâţi să-şi ducă viaţa într-un soi de marginalitate serenă, transformând provincia Corint-ului într-un loc ideal (locus amoenus), capabil să îmbine străvechea pasiune politică a grecilor pentru agora cu aplecarea romanilor către moralitate şi virtute. Ei pot face asta fiindcă nu sunt acasă, adică pentru faptul că nu sunt obligaţi să se împărtăşească zi de zi din miresmele fetide ale corupţiei generalizate care a pus stăpânire pe Roma. Corint-ul se dovedeşte a fi, în cele din urmă, un loc în care până şi uzanţele ostilităţilor rasiale pot fi trecute cu vederea şi tratate demn, în spiritul altruismului social şi al toleranţei. De pildă, Gallion nu-şi poate reprima suspiciunea faţă de evrei şi faţă de cohortele de sirieni care-i invadează zilnic provincia, însă e hotărât să îi trateze pe aceşti alogeni cu aceeaşi lipsă de părtinire cu care îi tratează şi pe ceilalţi. Efectul liniştitor al voinţei de trăi ca un outsider netulburat este ilustrat, în manuscris, de aprecierea intactă pe care el şi prietenii săi i-o rezervă lui Nero, pe care-l consideră un dar trimis de Istorie unei Rome năclăite de o decadenţă suicidară. Gallion tocmai primeşte corespondenţa oficială care anunţă că împăratul s-a căsătorit cu Claudia Octavia, şi nu mai poate de entuziasm: împăratul e „modest, îndatoritor şi pios”, fiind sigur că le va readuce romanilor respectul de sine şi sentimentul de nobleţe pe care ei le caută de mult. Dacă ţinem cont de terminologia particulară a romanului, Gallion şi anturajul său „visează pe pietrele albe” atunci când se gândesc la Nero ca la un salvator providenţial, însă acest lucru nu se întâmplă fiindcă ei nu l-ar cunoaşte – fratele lui Gallion, Seneca, este, în ultimă instanţă, tutorele împăratului –, ci fiindcă ei se raportează la el ca la un subiect generic de filosofie politică.
De altminteri, viaţa însăşi nu este altceva, pentru Gallion, decât un subiect de filosofie morală: nu tu sânge, nu tu fluctuaţii sufleteşti sau incertitudini, ci doar idei abstracte, comandamente morale şi principii.
Manuscrisul lui Nicola Langelier vorbeşte despre echilibrul pe care îl aduce sufletului capacitatea cuiva de a-şi contempla existenţa şi rădăcinile de la distanţă, localizarea lui Gallion fiind similară cu poziţia membrilor grupului de discuţii francez, care se află, şi ei, într-un spaţiu neutralizant, situat în afara psiho-geografiei specifice a locului de naştere şi de formare. Cutumele de la întretăierea secolelor XIX şi XX practicau sistematic această tehnică de luare a distanţei, progeniturile familiilor cu stare fiind trimise să viziteze alte locuri, eventual chiar exotice (marele tur al Levantului – Balcanii, Grecia, Turcia etc. ), cu scopul de a dezvolta un „al doilea eu” şi de a se obişnui să vadă lumea dintr-o perspectivă dedublată, mai apropiată de obiectivitate decât aceea subiectivă şi fatalmente unilaterală, dobândită la naştere. Cu toatea acestea, manuscrisul lui Langelier nu este despre Spaţiu, ci despre Timp şi despre eterogenitatea sa misterioasă, marea problemă a modului neaşteptat în care Timpul acţionează asupra oamenilor reprezentând, de fapt, motivul pentru care Langelier a scris povestea şi al atenţiei religioase cu care ceilalţi o ascultă. Ilustrarea se face prin intermediul unui incident, proconsulul Gallion fiind întrerupt din consideraţiile sale peripatetice şi chemat să judece un litigiu de ordin religios, menţionat deja în Faptele Apostolilor (18: 12-17), care constituie, de fapt, sursa de inspiraţie a povestirii lui Langelier. Ţinta litigiului o reprezintă un venetic pe nume Paul din Tars (identitatea lui spirituală fiindu-i, fireşte, complet necunoscută lui Gallion), împotriva căruia rabinul sinagogii locale, Sostene, a depus o plângere, acuzându-l că propovăduieşte o doctrină diferită de cea canonică, îndemnându-i pe coreligionari „să-şi slujească zeul într-un chip potrivnic legii”. Constatând că denunţul se referă la o dilemă cu un conţinut strict sectar, intra-religios, şi că apariţia propovăduitorului incriminat nu a cauzat o tulburare a liniştii publice, Gallion respinge litigiul, numai că episodul le prilejuieşte auditorilor şansa de a discuta despre modul insinuant, misterios în care acţionează Timpul asupra oamenilor, adică despre variatele sale manifestări în economia de existenţă a unei persoane. Se ajunge, în mod inevitabil, şi la modul în care viitorul se insinuează pe nevăzute în textura considerată monocromă a timpului prezent. În dezbaterile anterioare, participanţii căzuseră de multe ori de acord – teza ajungând să fie considerată „literă de lege” – că datoria morală a unei persoane este aceea de a diagnostica fără cusur calitatea prezentului pe care-l trăieşte şi de a îmbunătăţi această calitate dacă necesităţile o impun, orice operă de ameliorare a prezentului bazându-se pe o solidă cunoaştere şi înţelegere a trecutului. Ca o consecinţă, cei care trăiesc în viitor sunt iresponsabili, fiindcă „viitorul nu poate fi descifrat”. Asta nu exclude, fireşte, faptul că viitorul te poate lua pe nepregătite sau că el poate da peste cap paradigma considerată imuabilă a prezentului – aşa se face că Gallion şi însoţitorii lui nu pot fi făcuţi responsabili pentru metamorfoza „modestului, piosului” lor Nero într-un dictator sângeros –, însă participanţii la symposia de sub ruinele forului roman stabilesc de principiu că datoria unui cetăţean responsabil este să se intereseze de calitatea prezentului şi să încerce, la o adică, să-l facă mai bun. Prin urmare, dacă i te dedici viitorului, ajungi pe o cale moralmente perdantă. Cu toate acestea, membrilor grupului de discuţii nu le vine să treacă uşor peste ceea ce i s-a întâmplat lui Gallion, dacă judecăm episodul din perspectiva timpurilor care s-au scurs între timp, când religia devenită majoritară a ajuns să creadă în chiar ideile pe care „evreul acesta foarte urât, cu picioarele strâmbe şi urduros, anume Pavel sau Savel” le propovăduise la modul eretic în sinagoga din Corint. Paticipanţii la discuţii sunt de părere că Gallion a trăit atunci un moment extraordinar, în care viitorul a dat buzna în prezentul său, numai că l-a ignorat. Convingerea participanţilor la discuţii poate fi sintetizată în felul următor: textura Timpului este eterogenă, ea fiind asemănătoare unei cuverturi făcute din suprafeţe diferite cusute laolaltă. În ea sunt petece care aparţin prezentului şi porţiuni care aparţin trecutului, dar sunt în ea şi bucăţi în care s-a instalat deja viitorul. Tot ceea ce trebuie să facă un om este să recunoască mesajul fiecărei asemenea bucăţi şi să acţioneze în consecinţă. Numai că Gallion a fost incapabil să sesizeze momentul privilegiat care l-ar fi putut face să depăşească prezentul pe care îl trăia şi să-l salte într-o ideologie care reprezenta viitorul. Poate fi el incriminat pentru această eroare? Ni se poate întâmpla şi nouă? Ideea Timpului conceput ca simultaneitate eterogenă, ca „depozit” de nivele temporale (trecut, prezent, viitor) capabile să se manifeste deodată va deveni, la vremea sa, unul dintre pilonii principali de susţinere ai tranziţiei de la modernitatea târzie la postmodernism. Pentru noi, ea este o realitate zilnică, pe care o trăim prin intermediul computerelor, al laptopurilor, tabletelor şi telefoanelor inteligente, cu întreg arsenalul lor de realităţi virtuale, dintre care unele aparţin Inteligenţei Artificiale. Multe dintre aceste componente pe care le folosim depăşesc cu mult normele uzuale ale timpurilor pe care le trăim, şi ele ne saltă dincolo de ceea ce, pe moment, mintea noastră poate să priceapă. Nu trăim în viitor, dar viitorul trăieşte în noi: acesta nu este un paradox, ci o parte a misterelor care ne învăluie existenţa, şi care l-au făcut pe Arthur C. Clarke să declare că „orice tehnologie suficient de avansată are, în ea, o fărâmă de magie”. Deşi om al ştiinţelor exacte, Carl Sagan i-a împărtăşit ideea. Convingerea că viitorul dispune de o suficientă putere transformatoare pentru a ne remodela prezentul îi determină pe unui dintre sfioşii membri ai grupului de discuţii de la Roma, tânărul Hippolyte Dufresne, să extragă ezitant din buzunarul sacoului său elegant un al doilea manuscris, dedicat şi el unei călătorii în timp, diferenţa fiind că în acest caz se resimte declarat influenţa lui William Morris şi a lui H. G. Wells. Călătoria în viitor descrisă aici reproduce în linii mari scenariul prezentat în romanul lui William Morris News from Nowhere (Ştiri de Neunde), publicat în 1890, cu cincisprezece ani înainte de Piatra albă a lui Anatole France. În romanul lui Morris, naratorul, William Guest, merge la culcare şi se trezeşte în viitor, într-o lume utopică, mirifică, locuită de o societate fericită, care izbutise să eradicheze deznădejdile generate de existenţa proprietăţii private, ajungând să trăiască într-o lume perfect armonioasă, bazată pe iubirea pentru artă, natură şi pentru binefacerile muncii de fiecare zi, de preferinţă manuale. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, literatura călătoriilor în viitor a dezvoltat, în principal, două tipare diferite de scenariu. Primul tip e reprezentat de Erewhon, de Samuel Butler (1872) şi de romanul lui Edward Bellamy, intitulat Looking Backward. 2000 – 1887 (Privind înapoi. 2000 – 1887, apărut în 1888), în care ameliorarea speciei umane este îndatorată maşinilor şi tehnologiei, textele autonomizate ale lui Samuel Butler, Darwin Among the Machines (Darwin printre maşini, 1863), respectiv The Book of the Machines (Cartea maşinilor – inclusă în Erewhon) devenind celebre. Al doilea tipar e cel comunitar-falansterian, pe modelul lui Charles Fourier, perspectiva nefiind maşinistă, ci organicistă. O altă diferenţă vizează rolul jucat de stat în aceste poveşti futuriste, fiindcă sunt autori care concep federalismul european ca pe un conglomerat de state naţionale, pe când alţii dau la o parte, pur şi simplu, ideea statului naţional, optând în schimb pentru un melting pot transnaţional, fericit, organicist, centrat pe programul respectării ecologiste a naturii. De pildă, în deja citatul Looking Backward, de Edgar Bellamy, protagonistul adoarme şi se trezeşte cu 113 ani mai târziu, în anul 2000, în mijlocul unui stat de tip socialist, perfect organizat, în care oamenii primesc credite pentru munca depusă, al căror echivalent pecuniar poate fi retras cu ceva ce se aseamănă cu actualele noastre carduri de credit sau de debit. Povestitorul din naraţiunea lui Hippolyte Dufresne se culcă ca de obicei în patul său primitor din casa de lângă Bois de Boulogne, în seara zilei de 23 septembrie 1903, şi se trezeşte a doua zi în acelaşi loc, numai că nu mai e capabil să recunoască peisajul cu care fusese obişnuit. În locul celui pe care îl ştia, liziera Pădurii Boulogne e presărată de sute de căsuţe vesel colorate, înzestrate cu câte o grădină, pe când cerul e brăzdat de păsări necunoscute şi de „peşti zburători” (în realitate: aeroglisoare) care zigzaghează prin aer. Pornind-o de-a lungul drumului, el întâlneşte un grup de lucrători veseli, îmbrăcaţi frumos („înfăţişarea lor era mai liberă şi mai elegantă decât aceea a lucrătorilor noştri”), şi-n cele din urmă ajunge într-o piaţă publică, unde pancartele celebrează realizările Federaţiei Europene şi îi dezvăluie naratorului că data este 28 iunie 220, care corespunde anului 2270 în numărătoarea noastră obişnuită. Zărind câţiva oameni într-o încăpere care semăna cu sala de mese a unui „restaurant”, mobilată cu „mese lungi, de marmură, încărcate cu faianţe frumoase, pictate”, în vreme ce „pe vasta faţadă” a clădirii se întindea „o friză sculptată şi pictată, înfăţişând un ospăţ armonios”, el încearcă să intre, dar nu este lăsat să mănânce, fiindcă nu dispunea de tichet, însă un delegat, numit Michel, îl ia în echipa sa de brutari, promiţându-i că, prestând cuantumul de muncă zilnică obligatorie, el va fi răsplătit cu un tichet pentru cantină şi-şi va putea ostoi foamea. Fabrica de pâine îl lasă pe vizitator cu gura căscată, fiindcă se dovedeşte a fi complet automatizată: în aer plutesc „balene” uriaşe, puse în mişcare de razele-Z, care aduc sacii cu făină şi îi golesc exact acolo unde trebuie, ghidajul executat de către oameni fiind minimal. Vizitatorul este lămurit că brutarii nu sunt, de altfel, brutari profesionişti, ci muncitori veniţi să lucreze aici timp de şase ore pe zi, cât li se cere ca să se achite de obligaţiile lor sociale. Altminteri, fiecare are profesia sa; de pildă, Michel este statistician, o disciplină egalitară care a luat locul istoriei, pe care mulţi au considerat-o ca fiind părtinitoare, fiindcă îi privilegia pe politicieni şi pe oamenii de stat şi îi lăsa în umbră pe cei obişnuiţi: „Istoricii vechi povesteau faptele strălucitoare ale unui număr mic de oameni. Ai noştri înregistrează tot ceea ce se produce şi tot ceea ce se consumă.” Vizitatorul este invitat de către Michel să ia prânzul la el acasă, în compania unor colegi de serviciu, ocazie cu care i se oferă un foarte agreabil şi rapid zbor cu aeroglisorul, el putând admira de sus un peisaj compus din sute şi sute de case rezidenţiale vesel colorate, înconjurate de grădini, care au fost construite cu scopul de a înlocui vechile oraşe dickensiene urâte, insalubre, pestilenţiale. Servit fiind cu un prânz extrem de gustos, dar neobişnuit, compus din concentrate de esenţe naturale cu forme perfect polizate (insă nimic artificial, deci nu pastile), asezonat cu o bere uşoară, fără alcool, cea adevărată fiind eradicată împreună cu toate celelalte capcane etilice („Un proletariat alcoolic nu-i în stare să se emancipeze”) vizitatorului i se prezintă, cu solicitudine, istoria şi cutumele noii civilizaţii, ale căror baze au fost puse de către patrusprezece decidenţi în anul 2050 pe stil vechi, atunci când s-a dovedit că anarhia care i-a succedat sfârşitului de secol XX nu va duce la nimic sustenabil.
Au existat, de fapt, două tipuri de guvernământ, unul republican şi colectivist până în 2050, numit Statele Unite ale Europei, care au continuat să fie subminate de anarhie şi de tradiţionala rapacitate a statelor naţionale, şi ulterior Confederaţia Popoarelor Europene, înfiinţată printr-o decizie consensuală luată în anul 2050, atunci când ideea de stat naţional a fost aruncată la gunoi, accentul mutându-se pe omul înţeles ca individ de sine stătător, capabil de altruism şi socializare.
Principiul fundamental al noii vieţi este acela al armoniei sociale: nu mai există tribunale, nici armate sau mecanisme centralizate de coordonare a comerţului, graniţele confederaţiei fiind protejate de către un gard electric deservit de către un singur supraveghetor, care-şi ia locul în faţa unui soi de pian înzestrat cu instrumente de vedere la distanţă şi este în măsură să ucidă instantaneu 50.000 de răuvoitori prin apăsarea unei singure taste, ceea ce-i face pe eventualii intruşi să se gândească de două ori înainte de a încerca să pătrundă. Infracţiuni minore continuă, fireşte, să existe, fiindcă societatea, ori cât de luminată ar fi fost ea, nu a izbutit să eradicheze complet violenţele cauzate de amor sau micile furtişaguri, însă aducerea împricinaţilor în faţa colegilor de muncă şi administrarea unor muştruluieli bazate pe ruşine par să rezolve totul.
La nivel individual, protecţia indivizilor este asigurată de către un scut electric personal şi de către altruismul protector al tuturor celorlalţi. Noua societate a izbutit, gradual, să asaneze suferinţa şi durerea, cu consecinţe directe privind artele. Astfel, drama şi tragedia au căzut în desuetudine sau chiar au dispărut pe alocuri, fiindcă nu mai există „materie” sufletească tulbure care să le aprovizioneze. O metamorfoză similară s-a înregistrat şi în cazul poeziei, fiindcă a dispărut „sufletul frământat” care le oferea versurilor substanţa majoritară; în consecinţă, poezia s-a eliberat complet de suprastructurile narative (cum fusese, de pildă, epopeea) şi a evoluat în direcţia unei dantelării sufleteşti limpide, cristaline, făcute să exprime într-un mod total depsihologizat frumuseţile empirice ale fiecărei zile.
Religia a fost epurată de radicalism şi de exclusivism, deşi ea continuă să existe, însă doar ca ornament social, la fel cum s-a întâmplat şi cu istoria, înlocuită – cum spuneam – cu ştiinţa mai democratică a statisticii, pe considerentul că istoria fusese discriminatorie şi ajunsese să se ocupe de cei puţini în detrimentul celor mulţi. Stâlpul de susţinere al noului sistem îl constituie consimţământul fiecărui om de a presta o muncă în folosul tuturor, timp de şase ore pe zi, aşa cum am văzut, obligaţie de la care nu sunt exceptate nici figurile ecleziastice; de pildă, liderul Bisericii Catolice, Papa Pius XXV, continuă să locuiască la Roma, însă în viaţa lui de fiecare zi el lucrează ca boiangiu.
Puţinele întrebări ale vizitatorului, articulate într-o continuă atmosferă de stupoare şi admiraţie, poartă amprenta stilistică a mentalităţii proprii civilizaţiei din care el provine. De pildă, el întreabă dacă noua societate are sau nu duşmani. Da, i se răspunde, însă nu în exterior, ci în interior, singurii duşmani care contează fiind anarhiştii, cu pasiunea lor patologică de a dărâma, de a ucide şi de a distruge. Răspunsul ne poartă către seria de angajamente politice a lui Anatole France (laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1921): dreyfusard, el semnează proclamaţia lui Zola; socialist din spiţa lui Jean Jaurès pe vremea când scria la romanul despre Pietrele albe, militează zgomotos şi deranjant în ochii Puterii pentru separarea statului de biserică. Eretic sarcastic, el e un apărător al federalismului european transnaţional şi e interesat, nu doar metaforic, de „Revolta îngerilor” împotriva unui Dumnezeu devenit anost, plictisitor (într-un spumos roman publicat în 1914), accesele sale de impenitenţă ajungând să trezească, în cele din urmă, suspiciunea vigilentă a Vaticanului, care-i pune întreaga operă la index în data de 31 mai 1922. Anatole France mulţumeşte pios, fiind de părere că i s-a făcut „o onoare”.
Însă, n-avem prea mult timp pentru toate aceste consideraţii colaterale acum (Revolta îngerilor se cere, însă, a fi citită, ea fiind o carte exorcizantă pentru cei dominaţi de frisonul disciplinar al religiilor), fiindcă visul futurist se sfarmă odată cu venirea zorilor şi naratorul se trezeşte dis-de-dimineaţă în patul lui obişnuit, confortabil, aflat în căsuţa de lângă Bois de Boulogne, aducându-şi imediat aminte că nu se cuvine să piardă vremea, ci că trebuie să se primenească, fiind invitat la masă de către o cunoştinţă pe care o apreciază şi care-i trimisese din timp o scrisoare în acest sens. Încheindu-şi plastronul, naratorul se gândeşte că perspectiva unei conversaţii elevate, adăugată bucatelor rafinat selectate, se dovedeşte a fi îndestulătoare pentru a-i înfrumuseţa ziua şi pentru a-l face să uite că a petrecut noaptea pe „pietrele albe” ale unui vis amăgitor, în care a jucat rolul unui retardat civilizaţional cooperant, suspectat fiind că provine din „Statele Unite ale Africii”. Deoarece numai cei de acolo umblă hai-hui pe coclaurile viitorului fără tichete de masă.
Helion, nr.3-4, 2021
