Ne apropiam de Poartă. O simţeau caii – o nelinişte ce îi făcea să tremure ca înainea unei haite de lupi. O simţeau oamenii – un sentiment difuz de „n-ar trebui să fim aici“. Şi aveau dreptate: să doarmă şi să mănânce cu armele lângă ei, să privească la răstimpuri peste umăr, spre sudul de unde nu ne hăituia decât vântul.
Călăream din zori până la apus, oprindu-ne numai când animalele se prăbuşeau sub noi de oboseală. Iar Russell Morgan tot nu era mulţumit, spunea că ne târâm. De ce graba asta? Curând, am înţeles. Dacă oamenii nu erau în pragul epuizării ar fi auzit glasul instinctului care le urla să nu meargă mai departe, să se întoarcă între repere familiare.
Ne aflam încă în Teritoriile de Nord-Vest ale Canadei. Împrejur, aceiaşi copaci, stânci, lacuri, dar… ceva se schimbase. Graniţa între firesc şi stranietate se subţia mereu. Până şi ploaia cădea altfel.
Iar furtuna de-acum nu era una normală.
Ne trezisem în miez de noapte sub o boltă mai strălucitoare decât un pom de Crăciun. Deasupra, aurora boreală îşi scutura faldurile fosforescente. După o vreme a pălit, iar cerul s-a făcut din nou negru; nu şi întunecat. Sfere de foc se rostogoleau pe boltă de la vest la est – erau zeci, sute. Fulgere globulare? Orice fenomen natural poate fi explicat prin raportarea la un altul, cunoscut, sau aşa se spune. Dar ce te faci, când dispare sistemul de referinţă? O furtună, chiar electrică, nu se dezlănţuie din senin, în linişte, ca şi cum o barieră nevăzută absoarbe vântul, stropii de apă, tunetele, lăsând să treacă numai imagini – din cerul nostru ori dintr-altul?
Eram undeva la vest de Port Radium. Un reper menit să mă ancoreze de realitate. La fel, numele minelor de unde se extrăgeau cobalt, argint, uranium şi, evident, radium: Cameron Bay, Eldorado, Echo Bay. Un oraş şi trei localităţi prospere, cu o populaţie în creştere. Până în 1982, când exploatările au fost închise. Fiindcă zona devenise radioactivă? O companie minieră nu renunţă la profit de teama ecologiştilor, a unui contor care ţiuie sau a scandalului declanşat în presă de un proces cu angajaţii. Şi totuşi, la Port Radium, capitalismul rapace dăduse înapoi. Ce i-a speriat pe investitori?
Secătuirea resurselor: un pretext convenabil pentru a abandona minele; după care zona fusese redată naturii – deşi nu în starea iniţială. Motivul falimentului a fost însă altul: nimeni nu mai avea curaj să coboare în subterane. Locul era blestemat, spuneau indienii, bântuit de spiritele Primilor Oameni. Se auzeau zgomote ciudate, şoapte, glasuri vorbind în limbi necunoscute. Lucrătorii se rătăceau prin galerii, iar unii îşi pierduseră minţile de groază. Când o echipă a dispărut împreună cu maistrul şi inginerul, conducerea companiei a decis să sigileze întâi mina aceea, apoi pe celelalte.
Incidentul de la Port Radium nu a fost primul, nici singurul petrecut în ultimul secol pe Teritoriile de Nord-Vest. Între 1928 şi 1937 în Districtul Mackenzie a fost o adevărată „epidemie“ de dispariţii: eschimoşi, indieni, vânători, trapperi, colonişti, geologi, cartografi… Subiectul a rămas multă vreme pe pagina întâi a ziarelor, suscitând controverse aprinse. Până când, Al Doilea Război Mondial a deturnat atenţia tuturor spre probleme mai presante. Iar după 1945, „triunghiul nord-american al Bermudelor“ a fost abandonat până şi de puţinii săi locuitori.
Da, s-au întâmplat destule lucruri stranii la nord de paralela 60. Despre unele ştiam, dar nu le dădusem importanţă. Halucinaţii, isterii colective, născociri ale reporterilor avizi de senzaţional. Omenirea pusese alte subiecte pe ordinea de zi: comunismul, Războiul Rece, spectrul Apocalipsei nucleare. Nimeni nu avea timp pentru fenomene neelucidate, evanescenţe misterioase, bune să umfle tirajele tabloidelor. Cineva însă le citea, le studia. Cineva hotărâse să nu le ignore, să afle ce se ascunde în spatele lor: Russell Morgan.
El găsise Poarta, noi moştenisem o cheie.
Noaptea era pe sfârşite, dar zorii nu au făcut decât să adâncească tăcerea din jur. Liniştea aceea nefirească… Atât de intensă încât părea materială. Ca o vibraţie joasă, constantă, o alarmă care urla în surdină. Însă păsările, animalele o auzeau; fugiseră spre sud, cât mai departe. Rămăseseră doar arborii: uscaţi, cu ramuri contorsionate şi frunze veştede, pe care orice adiere le prefăcea într-o pulbere de rugină. Un peisaj sumbru, dezolant, fantomatic.
Care începea să se schimbe.
Copacii se răreau, urcam ducându-ne caii de căpestre, printre stânci şi grohotişuri, pe lângă râpele ce se adânceau, începeau să semene a prăpăstii. Mai departe, mai sus, cu paşi măsuraţi de ticăitul sângelui în tâmple. Oamenii simţeau primejdia, fără să îi poată da un nume… Ce se putea întâmpla?
Nimic. Orice.
Să ne pomenim într-altă parte, sub un soare străin, loviţi de o grindină de meteoriţi, arşi de o ploaie cu metan. Să sfârşim sufocaţi, iradiaţi, prefăcuţi în sloiuri umblătoare, explodând pe dinăuntru. Sau ne-am putea întâlni cu cineva venit de dincolo – la fel de letal ca o încrucişare între Tyrannosaurus Rex şi karghani.
Poarta era într-adevăr nouă şi foarte instabilă.
Hooras, călăuza indiană, a ridicat braţul şi ne-am oprit în umbra unui horn de piatră ce depăşea steiurile din jur. Aşteptam ceva de genul „Mai încolo începe ţinutul celor plecaţi pe un drum fără întoarcere“, sau „Spiritele şi oamenii nu trăiesc sub acelaşi cer“. În loc de asta, a rostit primele lui cuvinte în engleză:
– Stânca Trecerii.
Mai departe, calea devenea o potecă abruptă, pe care suiam înşiraţi, iar karghanul a trecut în frunte. Russell Morgan mergea repede, având siguranţa unuia ce mai făcuse drumul – şi nu o singură dată. Partea finală a itinerariului o ştia doar el şi curând am înţeles de ce.
Un pas sub cerul tulbure al zorilor. Altul, printre copacii morţi, aflaţi în transgresiune spre regnul mineral. Al treilea sub o boltă violetă, ca un safir răsturnat peste lume. Următorul… Fiecare clipă aducea o schimbare: un nor pe care înainte nu îl văzusem, o piatră ce nu fusese acolo, un pin singuratic apărut în locul unui pâlc de copaci… Mă simţeam ca în compartimentul unui tren de mare viteză, pe fereastra căruia se derulau mereu alte imagini. Karghanul însă încetinise; fiecare pas îi cerea un efort uriaş, de parcă văzduhul devenise un obstacol solid pe care trebuia să îl străpungă, tot mai anevoie.
În spatele meu, Kayla respira sacadat, ca într-un urcuş – deşi, poteca se lărgise, nu mai suia, printre pietre apăruseră fire de iarbă, înalte, dese, unduitoare.
Eram… într-o câmpie?
Şi cerul devenise altul – iarăşi. Vânăt, îngreunat de burdufurile norilor rostogoliţi de vânt deasupra stepei. Iarba pălise, creştea în mănunchiuri stinghere, sfărâmându-se sub tălpi într-o cenuşă ce semăna a nisip. Era nisip. Dună după dună până în zarea unde… Nisip, lângă Cercul Polar? Între timp, deşertul se transformase într-un podiş de piatră, arid, pustiu, sub un cer de chihlimbar. Mergeam printr-un caleidoscop ce se rotea, se schimba necontenit. Nu mai existau repere – est ori vest, nord sau sud. Doar o succesiune de cadre derulate cu o viteză năucitoare. Însă nu pendularea între realităţi îmi îngheţa sângele în vine, ci gândul că…
„El face asta“ am auzit-o pe Raven.
Cumva, comunicaţiile între noi continuau să funcţioneze.
„Jonglează cu dimensiunile. Magistral“, a recunoscut Keegan.
„Cine mai poate altera realitatea?“
Întrebarea Kaylei a zăbovit o vreme în eterul gândurilor. Cea care a răspuns, într-un târziu, a fost Alix.
„Dintre Cei Vechi? Nimeni.“
Să cauţi, să răscoleşti printre dimensiuni ca într-o cutie cu piese de puzzle, din care să compui lume după lume. Karghanul se dovedea, ca de obicei, plin de resurse. Iar noi, o dată în plus, depăşiţi de evenimente. Poarta lui Morgan era… diferită. Avea un decalaj faţă de coordonatele terestre, care o făcea imposibil de reperat. Cum dăduse peste ea karghanul? La o plimbare de seară prin alte dimensiuni?
Îl simţeam încordat, străduindu-se să îşi amintească în cele mai mici amănunte un peisaj anume. Dacă greşea vreun detaliu… ar fi rătăcit printre posibilităţi un an, un secol, pentru totdeauna. Iar noi împreună cu el.
S-a oprit, cu umerii înţepeniţi de efort, cu pumnii strânşi. Apoi, din pendularea elementelor ce se amestecau, se întrepătrundeau, s-a născut o ultimă imagine, în tonuri de sidef, de la translucid la argintiu.
Ne aflam pe malul unui lac, în mijlocul unui podiş de calcar, sub un soare arctic. Un lac… de ce nu? Porţile se deschideau oriunde: într-o peşteră, în junglă, în deşert. Altceva nu se potrivea cu ce ştiam. Pietrele. Rotunde, de toate mărimile şi culorile, pluteau în lac, trecând una pe lângă alta fără să se atingă. Pietre,peşti, pietre… lumi?!
Şi înţelegerea m-a izbit cu puterea unei tornade. Ce vedeam nu era o Poartă ci o intersecţie, un nod spaţio-temporal, o răscruce. Nu lega două lumi, ci pe cea a oamenilor de altele, nenumărate.
Karghanul se răsucise spre noi, cu un zâmbet ce redevenise destins, carismatic.
– Exact, Lorena. Iar noi avem cheia.
Helion, nr.3-4, 2021
