Să ucid şi să mor, ori să cruţ şi să trăiesc…
pentru a-mi trăi moartea.

 

Este anul 2284. În inima bătrânei Europe, o pată neagră, ca şi cum harta ar fi fost decupată sau, mai rău, ar fi fost arsă chiar în acel loc cuprins între Imperiul German (compus din fosta Germanie, Austria şi Ungaria), Uniunea Sovietică şi Iugoslavia Renăscută, adică Serbia, care îşi reanexase micile state independente odinioară, şi chiar înglobase jumătate din Bulgaria. Cealaltă jumătate rămăsese, în urma celui de-al Patrulea Război Mondial (2242-2249), Republicii Democrate Valahia. Denumirea e o glumă proastă, întrucât ţara era infestată până la rădăcină de comunism. Pe lângă teritoriile vecinilor bulgari, care erau delimitate de cele sârbi printr-o linie de la Silistra la Petrich, ce tăia ţara în două pe diagonală, R.D.V. recuperase şi Basarabia de la ruşi, şi îşi extinsese controlul până la jumătatea Mării Negre. Singura vagă soluţie de evadare ar fi fost portul Tomis, însă Flota Naţională ar fi împuşcat şi un pescăruş nelalocul lui. Cu toate acestea, un grup format din câţiva români şi saşi curajoşi reuşiseră să părăsească ţara într-unul dintre vapoarele cu marfă de export pentru Imperiul German. Aceştia îşi spuseseră povestea, însă nemţii nu i-au ajutat, de frica focoaselor nucleare din arsenalul R.D.V., care ar fi avut tot atâtea bombe nucleare, câte vârfuri are lanţul Carpatic. Desigur, era doar un mit, însă Valahia deţinea, totuşi, suficient armament nuclear încât să inspire frică marilor puteri mondiale. Comerţul pe Dunăre era şi mai prudent supravegheat, aveau acces acolo doar cei mai de încredere şi „curaţi” cetăţeni, adesea rude îndepărtate de-ale burghezilor.

Războiul venise ca urmarea firească a unei pandemii ce prăbuşise economia mondială. R.D.V. profitase din plin de conjunctura politico-economică şi, în aparenţă, înflorise, în timp ce alte ţări sufereau. Însă preţul prosperităţii Republicii îl plătea, ca întotdeauna, poporul. Venit la putere în urmă cu şapte ani, chiar la începutul războiului, cancelarul Iosif Malaxa pusese stăpânire asupra Armatei Valahe şi instituţiilor de bază. Atât cuceririle postbelice, cât şi succesul politic i se urcaseră la cap şi îl transformaseră peste noapte într-un tiran. Bucurându-se de susţinerea Ministerului Apărării Naţionale, condus la acea vreme de Ianis Craja, Malaxa a reinstaurat cultul personalităţii şi a rupt toate legăturile cu exteriorul, mai puţin exportul. Republica trăia din propria producţie de grâne, leguminoase, zootehnie şi din capturile grele de peşte din Marea Neagră. Dar nu curgea numai lapte şi miere în Valahia, pentru că icrele scumpe şi carnea de rechin sau viţel sfârşeau pe platourile aurite ale burghezilor, în timp ce ţăranul român (căci aşa erau numiţi majoritatea cetăţenilor din afara clasei burgheze) se mulţumea cu pâine, cartofi şi, din când în când, cu câte o pasăre din care n-aveai ce alege.

Totuşi, valahii – căci termenul român era interzis prin lege – nu se plângeau. Adevăratul semnal de alarmă l-a reprezentat decembrie, 2283, Crăciunul Negru, cum îl numeau oamenii. În urma unor tratative eşuate, Iosif Malaxa declarase război Rusiei, la instigările consilierului său numărul unu, Theodor Noica. Din acel moment, dictatorul parcă turbase. Schimbase drapelul Valahiei cu unul turcoaz, o trimitere deloc subtilă la Marea Neagră, ce purta emblema grea a partidului comunist, Linia şi cele patru Cercuri. Linia simboliza infinitul, adică Valahia, iar cele patru puncte, două la stânga liniei reprezentau cucerirea teritoriilor bulgare şi redobândirea Basarabiei, respectiv două la dreapta, care reprezentau comerţul înfloritor pe Marea Neagră şi Dunăre. În mod evident, te loveai de această emblemă oriunde, fie pe drapelul uriaş de pe Casa Poporului, unde era inscripţionată atât de mare, încât o putea vedea şi un orb, pe Casa Presei Libere (acum doar Casa Presei), în staţii de autobuz, în halele alimentare – fostele hipermarketuri străine, rămase în grija statului după expulzarea investitorilor străini –, pe uniformele Poliţiei, Armatei şi chiar ale personalului medical.

Pe scurt, Republica Democrată Valahia devenise în scurt timp un fel de Oz, iar dictatorul, vrăjitorul, era văzut ca un zeu. La poalele Casei Poporului, unde Malaxa mutase sediul prezidenţial, se odihnea un colos de câteva zeci de tone de marmură albă, cu o linie încadrată de patru puncte în loc de ochi, nas şi gură. Se zvonea că statuia ar fi de fapt un organism cibernetic care, la o simplă comandă primită de la dictator, ar prinde viaţă. Cetăţenii îl numeau Titanul.

Cum dictatorul cedase îndemnurilor unui nebun de legat, iar producţia proprie nu era atât de bogată ca pe hârtie, un nou război ar fi dus la căderea Republicii şi ar fi avut repercusiuni de neimaginat asupra populaţiei. Toate resursele ar fi fost investite în Armată, iar pâinea şi cartofii ar fi devenit un lux pentru ţăranul care şi aşa trăia greu. Un astfel de scenariu tragic trebuie obligatoriu evitat!

 

*

 

Timpul se oprise în loc, deşi pulsul i-o luase razna. Rita privea dezorientată în jur. Se afla în laboratorul Rezistenţei, pereţii erau ticsiţi cu generatoare, servere, calculatoare şi sisteme de răcire. Tavanul era îmbăiat într-o lumină albă, rece. În faţa ei, bătrânul Klaus, inginerul-şef al Rezistenţei, o privea disperat prin lentilele groase ale ochelarilor şi îi vorbea, însă nu putea desluşi ce spune. Timpul începu să se dilate, urechile îi ţiuiau, până ce totul explodă în culori, sunete şi lumini. Din depărtare se auzeau tropăituri. Subit, vocea lui Klaus o deşteptă ca o injecţie cu adrenalină:

  • Rita, trebuie să intri în capsulă, nu mai avem timp!
  • Dar Anton? Anton trebuia să… răspunse ea buimacă.
  • Anton şi ceilalţi sunt morţi! Tu rămâi singura noastră şansă!
  • .. tu? Eu nu pot, e prea importantă misiunea. Mi-e frică!
  • Te cred, dar numai eu ştiu să folosesc aparatura şi să introduc parametrii temporali! Tu trebuie să duci misiunea la bun sfârşit!

Rita intră în cilindrul de sticlă albastră şi închise ochii, neputând să îşi stăpânească lacrimile. Tropăitul se înteţi până când uşile laboratorului se trântiră violent de perete. Mai mulţi soldaţi dădură buzna. Klaus tastă cu o viteză năucitoare şi trase o manetă greoaie scrâşnind din dinţi:

  • Să ne revedem cu bine, copil blând! Salvează-ne!
  • Destinaţia, Klaus, care e destinaţia?

Klaus scrise pe fugă un bileţel, însă nu apucă să termine şi i-l înmână, împreună cu un tub negru metalic, înainte ca soldaţii să îl înhaţe. O lumină albastră fosforescentă umplu încăperea, iar când aceasta păli, capsula era goală.

Atunci Rita deschise ochii şi sări din pat. Avea pulsul mărit şi îi curgeau broboane de transpiraţie pe frunte. Se afla în aceeaşi cameră de hotel în care se ascunsese în ultimele şase zile. Se duse la baie şi se spălă pe faţă cu apă rece. Privi chipul glacial în oglindă; avea trăsături fine, ochii mari de un negru intens, nasul mic şi buze pline. Îşi trecu apă rece prin părul brunet lung până sub urechi şi se întoarse în cameră, unde îşi aprinse o ţigară. Pe noptieră era o culegere de povestiri ale lui Kafka. Citise câteva pagini din Metamorfoza, dar cum limba română din urmă cu trei secole era greoaie şi mult diferită de ce se vorbea în 2284, renunţase la lectură. Privind pe geam îşi spuse: „Mi-aş dori să fi fost doar un coşmar…”.

 

**

 

Numele meu e Rita şi vin din viitor, mai exact din anul 2284. Am fost botezată astfel după Sfânta Rita, părinţii mei fiind catolici practicanţi dintr-un orăşel din fosta Transilvanie. Bineînţeles, botezul a avut loc în mod clandestin, într-o hală industrială dezafectată, pentru că religia a murit de mult pe meleagurile astea blestemate.

În anul 2239, planeta a fost lovită de o pandemie. Unii spun că totul a pornit din China, de la un câine turbat, alţii spun că virusul a fost răspândit din spaţiu de către Rusia, prin intermediul sateliţilor, şi multe alte versiuni mai mult sau mai puţin aberante. Eu spun că nu contează de unde a pornit, cert e că pandemia a declanşat al Al Patrulea Război Monial. La rândul lui, războiul a reordonat lumea şi a schimbat drastic graniţele. Lumea e pe moarte, iar pe ruine a pus stăpânire cine nu trebuia. Asta e tot ce contează acum.

Cât despre mine, am o misiune dificilă, trebuie să previn naşterea celui care în viitor va compromite întreaga ţară şi a cărui nebunie ne va costa vieţile: Theodor Noica nu trebuie să se nască pe această lume! Nu era misiunea mea, eu eram medic în cadrul Rezistenţei, îngrijeam răniţii. Anton, agentul care trebuia să călătorească în timp, a fost prins, împreună cu mai mulţi membri ai Rezistenţei, într-o ambuscadă şi au fost ucişi pe loc de către Armata Valahă, oamenii lui Craja. Eu şi Klaus am rămas ultimii membri ai Rezistenţei din Cetate, căci aşa se numeşte Bucureştiul în vremurile din care vin eu. Am reuşit să scap în ultimul moment de soldaţi, nu ştiu ce s-a întâmplat cu Klaus, mentorul meu, omul care m-a crescut după ce părinţii mi-au murit apărându-ne cauza: istoria nealterată, trecutul în care libertatea nu era un cuvânt interzis.

Mă aflu de şase zile în hotelul Cascia de lângă Gara de Nord. E o bombă insalubră, dar îşi face treaba, măcar mâncarea e bună şi proaspătă. De dimineaţă o maşină a Poliţiei Militare a parcat peste drum de intrarea principală în incinta gării. Nu s-a mişcat de acolo de atunci, şi nici nu a coborât nimeni din ea. Am motive să cred că am fost depistată; din fericire nu mai rămân aici, pentru că în treizeci şi şase de ore va avea loc naşterea.

Partea rea e că biletul lui Klaus este incomplet: „14.09.2251. ora 02:43 – CET”. La început am crezut că literele se referă la Central European Time, apoi am zis că trebuie să fie vorba de oraşul capitală, Cetate! Dar în 2251, capitala încă se numea Bucureşti…

Şi cică soarta unei naţiuni stă în mâinile mele… multă baftă, naţiune!

 

***

 

Pe scările hotelului, căci nu avea lift, se auzi un bocănit de cizme grele. Rita asculta deja cu paharul prin uşă, numărând fiecare scară urcată. Stinse ţigara de perete şi îşi trase jacheta pe ea. Înşfăcă aşternuturile bine înnodate, legate de şifonier, şi deschise geamul. Când se auzi clanţa, se aruncă de la etajul patru al hotelului posomorât, proptindu-şi picioarele de zidul exterior al hotelului. Când în geamul camerei apărură două capete de soldaţi cu şepci turcoaz, Rita era dispărută.

„La naiba, poartă uniformele din viitor, deci ştiu fiecare pas pe care vreau să-l fac…” îşi spuse Rita trăgându-şi gluga peste ochi. Gara clocotea de lume, trenurile veneau şi plecau pe bandă rulantă, mai ales de când şinele fuseseră schimbate. Cu toate că Gara Centrală – aşa se numea acum Gara de Nord – era modernă şi sclipitoare, asta nu însemna că pe exterior nu era împânzită de taximetrişti oportunişti, prostituate şi mult, mult graffiti. Cele mai multe astfel de desene constau într-un V scris în vopsea roşie, tăiat pe diagonală, reprezentând protestul anemic al cetăţenilor care încă erau români în suflet.

În agitaţia momentului, Rita încercă să îşi amintească locul de naştere al consilierului. Informaţiile despre membrii partidului erau ţinute sub cheie şi, pe deasupra, locul ar fi putut avea alt nume în vremea ei… Nimic nu avea sens, iar ceaţa se risipi când auzi vocea robotică din difuzoare. După ce anunţă trenul Bucureşti-Zürich, cu escală la Praga, crainica gării continuă: „Stimaţi călători, trenul Naţional Express CT-1989 din Constanţa-Călăraşi-Bucureşti soseşte în staţie la linia 9 şi va pleca în direcţia Slatina-Cetineşti-Severin. Vă rugăm să fiţi atenţi la îmbarcarea în vagoane. Vă dorim călătorie plăcută!”. „CETINEŞTI!” se însenină Rita, care scoase imediat din buzunar tubul negru de metal primit de la Klaus. Se retrase într-un colţ ferit şi apăsă un buton care activă o tastatură sub formă de hologramă. Tastă mai multe comenzi şi la final apăsă Enter. De-a lungul tubului, care era cam de mărimea unui deodorant, se deschise o trapă prin care aparatul scoase bancnote proaspăt tipărite. În acel moment, Rita simţi o mână pe umăr şi înmărmuri.

Se întoarse prudent şi mare îi fu mirarea să vadă că nu fusese dibuită de soldaţi, ci în faţa ei se aflau nişte derbedei, cuţitari, scursura societăţii. Rita vorbi clar şi apăsat:

-Băieţi, nu vreţi probleme.

-Nu, nu vrem probleme, rânji unul mai creol, cu dantura incompletă. Vrem bănuţii ăia noi şi frumoşi.

În acel moment, Rita apăsă o succesiune de butoane în mare viteză şi tubul se preschimbă într-o frumuseţe de Luger GT1660 îmbunătăţit, pe bază de plasmă, pe bază de baterie, dar şi energie solară, folosit în Al Patrulea Război Mondial. Cei trei golani dădură să fugă, dar Rita îi potoli:

-Dragii mei, nu am să vă fac niciun rău, dimpotrivă, sunteţi camuflajul perfect!

Înconjurată permanent de cei trei flăcăi, cu gluga trasă peste ochi, cumpără bilet şi se urcă în trenul de Cetineşti:

-Acum sunteţi liberi. Puteţi merge şi, pentru Dumnezeu, luaţi-vă o slujbă. Bărbaţi în toată firea ies la furat?  Sunteţi de tot râsul! şi le aruncă din tren câteva bancnote.

Trenul mergea cu 150 de km la oră, şinele noi făceau faţă vitezelor mari. Nu ştia C.F.V.-ul că toată munca de modernizare va fi în zadar şi că războiul va avaria majoritatea liniilor ce legau marile metropole. Nu trecu multă vreme şi trenul opri în Slatina, unde urcară trei soldaţi în uniforma turcoaz cu însemnele futuriste, cu doi câini dresaţi. Astfel începu o cursă de-a şoarecele şi pisica, pe parcursul celor şaispresprezece vagoane lungi. Nici nu intrară bine în al doilea vagon, că patrupezii, care adulmecaseră în prealabil chiştocul adunat de soldaţi din camera de hotel, deja simţiră prezenţa femeii în tren.

Căutările se înteţiră, trenul vuia, câinii erau agitaţi în lesă, iar o bătrânică se împiedicase şi căzuse între scaune, lucru care îi asigurase Ritei un avans de două vagoane. Însă ajunsese la jumătatea trenului şi în curând nu ar mai fi avut unde să fugă. Îşi dădu jos jacheta, apăsă tubul metalic de mai multe ori şi îl preschimbă într-un cuţit de vânătoare. Sfâşie haina şi începu să arunce petice din ea printre scaune, peste tot.

Trenul intră într-un tunel, moment în care Rita se ciocni de o femeie. La vederea acesteia, după ce trenul ieşi din tunel, Rita simţi un amestec ciudat de dispreţ, amuzament şi milă faţă de ea. Era o femeie trecută de prima tinereţe, vopsită blond platinat, machiată strident, aproape ridicol, cu un ruj roşu ţipător care-i făcea buzele să arate ca un bot de lamă, cu mascara întinsă şi fond de ten în exces. Îmbrăcată într-o rochie roşie, purta pe umeri o blană albă şi cercei mari de aur. Însă niciun machiaj sau vestimentaţie scumpă nu puteau ascunde cearcănele provocate de plâns şi ochii îndureraţi. „Sigur nu are viaţă uşoară cu pseudo-gentlemanul mafiot de alături. Ea acceptă tratamentul în schimbul luxului, după care îşi îneacă depresia în alcool şi pastile” gândi pe moment Rita. Dar atunci tocmai intrară în vagon soldaţii şi dădură drumul câinilor. Unul din soldaţi trase cu pistolul cu plasmă. Câinii, mârâind şi muşcând în stânga şi-n dreapta pentru a-şi croi calea către ţintă, o dezechilibrară pe femeia în roşu, care încasă o încărcătură fix în inimă. Rita părăsi vagonul cu imaginea femeii în roşu întinsă pe jos, cu fir discret de sânge în colţul gurii, ca în filmele noir. „Sfârşitul abrupt al unei existenţe tragi-comice. Poate acum îşi va găsi liniştea, biata creatură…” gândi ea, înainte de a sări din tren, nu înainte de a transforma tubul metalic într-un deltaplan de toată frumuseţea!

Mai erau cam 50 de km până la Cetineşti când Rita scăpase pentru a doua oară în aceeaşi zi de soldaţi. Un bun samaritean o luă în căruţa lui; transporta butoaie întregi de peşte afumat şi sărat, pentru că venea tocmai de la Dunăre, unde spunea el că are un „mic pact” cu un ofiţer vamal de origine burgheză. Subliase burgheză, cu mândrie în glas.

Strămoşii mei erau romuni, domnişoară, o duceau beeene de tot. Dar eu? Eu sunt ţăran valah, ce să-i fac. Tre’ să ne descurcăm cum putem, nu?

Fata îl aprobă din complezenţă, însă mintea ei era departe. Deodată, rupse tăcerea:

-Ştiu că sunt slabe şanse, dar cunoaşteţi cumva o familie Noica în Cetineşti?

-Noica? Cum să nu cunosc, domnişoară! Suntem vecini, acolo, pe acelaşi sector agricol! Acolo vă duc, dacă aveţi treabă cu el!

Zis şi făcut, ajunseră fără probleme în Cetineşti, căruţa mergând mai mult pe drumuri de ţară necirculate şi necunoscute de oricine. Familia Noica avea în administraţie o fermă mare. Se ocupau cu crescutul de animale pentru export, dar şi cu agricultura.

-Bună ziua, salută politicos Rita.

-Ziua bună, domniţă. Ce treabă vă aduce pe la noi? răspunse la fel de politicos ţăranul. Era mai tânăr decât se aştepta Rita, înalt, puternic.

-.. am venit… să…

Se prăbuşi. De sub credinciosul ei tub metalic, pe care îl ţinea strâns în dreptul umărului, curgeau şiroaie de sânge. Fusese împuşcată în tren, înainte de a sări, însă nu dăduse atenţie, concentrându-se în tot acest timp pe îndeplinirea misiunii. Se trezi într-un pat mare de ţară, cu saltea de lână şi aşternuturi albe, proaspete, cu rana de la umăr spălată şi bandajată. Lumina lunii deja strălucea în streaşinile casei:

-S-a trezit musafira! intră zâmbitor în încăpere domnul Noica, însoţit de nevasta lui gravidă.

-I-am zis să stea în pat, că aşteptăm un copil, dar nu a fost chip! continuă el. Femeia e săritoare şi m-a ajutat să vă îngrijesc.

-Vă mulţumesc, răspunse timid Rita, intimidată parcă de privirea blândă a femeii şi de zâmbetul larg al lui Noica.

-Haideţi la bucătărie, domniţă, că aveţi nevoie să mâncaţi, ca să prindeţi puteri!

Ritei numai de mâncare nu îi ardea. Se gândea numai la fapta oribilă pe care urma să o comită. Pe care trebuia să o comită!

 

****

 

Privea pierdută peisajul rustic pe fereastra bucătăriei. Hambarele imense erau pline de grâne aşteptau să fie colectate de Stat, bătrânul pod de fier masiv pe care venise cu căruţa lucea în lumina lunii, împrăştiind un pat de stele peste lanurile de grâu care se întindeau cât vezi cu ochii. Televizorul din bucătărie era pornit, chiar şi noaptea puteai auzi de la reporteri texte precum: „Nu uitaţi, Prietenul Poporului e alături de noi!” sau „Încă 1000 de paturi de campanie au fost livrate de Partid în Sectorul de Salvare #079!”.

-Nu ne mai iartă Dumnezeu, cât o să mai dureze pandemia asta? Doişpe’ ani! Doişpe ani şi nu dă semne că s-ar domoli… Iar Partidul, încet, dar sigur, îşi înfige ghearele în carnea unei naţiuni muribunde! spuse revoltat domnul Noica.

-Deja mai bine de jumătate din ţară şi teritoriile asimilate sunt sub administraţia Armatei, continuă el. Chipurile, ne ajută cu spitale de campanie, medicamente şi alimente. Pe HÂRTIE! se răsti brusc şi Rita tresări.

-Linişteşte-te, dragul meu, îl linişti soţia, închizând televizorul. Mereu te aprinzi când auzi prostiile astea de ştiri.

-Prietenul Poporului o să ne golească în curând lanurile, mai ceva ca lăcustele, şi o să ne arunce într-un Sector de Salvare. Nu pot permite ca micul nostru Theodor să crească într-o astfel de lume! Mai degrabă mor cu ei de gât, vorba lui Klaus, decât să văd cum ne fură libertatea pe zi ce trece!

La auzul numelui lui Klaus, Rita se întunecă la faţă. Aceşti oameni erau nevinovaţi, un cuplu de tineri aparţinând Rezistenţei, la fel ca părinţii ei decedaţi, care nu voiau decât un viitor mai bun pentru ei, pentru fiul lor şi pentru patrie. Înghiţi cu noduri ultima bucată de pâine cu … şi mulţumi politicos. Dădu să plece spre camera în care fusese găzduită.

-Îmi cer scuze dacă v-am deranjat cu discursul meu, domniţă. Acum poate vreţi să vă odihniţi. Om mai discuta in zori.

Se băgă în pat, însă nu putea dormi şi nici nu voia. Era cu ochii pe ceas, mai erau numai câteva minute până la momentul naşterii. Şi, întradevăr, peste şapte minute şi treizeci şi patru de secunde se auzi primul răcnet din travaliul doamnei Noica. Pe geam, în zare, apărură mai multe lumini care acompaniau luna; apropiindu-se, se transformară în faruri. Mai multe maşini de teren ale Armatei Valahe ajunseseră la timp pentru a o „moşi” pe mama consilierului prezidenţial! Rita sări din pat, transformă tubul în pistol şi trânti cu piciorul uşa dormitorului:

-E băiat, aşa cum ne aşteptam! Vi-l prezint pe micul Theodor! se întoarse fericit domnul Noica spre fată, cu bebeluşul în braţe.

Aceasta nu ezită şi, cu un sânge rece pe care nici ea nu ştia că îl are, împuşcă pe rând mama şi tatăl, chiar în frunte, pentru a le oferi o moarte rapidă şi uşoară. Îngenunche şi luă bebeluşul din braţele neînsufleţite ale domnului Noica, moment în care pătrunseră în încăpere undeva la douăzeci de soldaţi echipaţi şi înarmaţi până în dinţi.

Cursul istoriei stă suspendat într-o clipă, o alegere: apeşi sau nu trăgaciul. Să ucid şi să mor, ori să cruţ şi să trăiesc… pentru a-mi trăi moartea:

-Lasă arma jos şi aşează copilul pe pat! Avem ordin să nu folosim forţă letală în caz că te conformezi! strigă ofiţerul de armată care conducea operaţiunea.

Am închis ochii, degetul îmi tremura pe trăgaci, o vibraţie în plus şi l-aş fi presat suficient încât să trag, să îmi îndeplinesc misiunea. Dar nu am putut să ucid un copil inocent… Am dat drumul pistolului din mână…

-Felicitări! strigă ofiţerul. Ai ucis nişte duşmani ai Partidului şi ai cruţat pe cine trebuia. Însuşi Craja ar fi mândru de tine, dă-mi voie să îţi zic „soră”!

-Nu! răspunse răspicat Rita, în aplauzele batjocoritoare ale soldaţilor.

Ofiţerul o înşfăcă de braţ şi o conduse afară, către o capsulă de călătorie în timp ambulantă, asemănătoare cu cea din laboratorul Rezistenţei:

-Hai să ne întoarcem în vremurile de glorie ale Partidului! Ne aşteaptă un război greu cu Rusia, dar ne descurcăm noi!

Lumina albastră fosforescentă umplu ferma, ofiţerul şi Rita călătoresc spre anul 2284. Soldaţii rămaşi se întoarseră la maşini.

 

*****

 

Ianuarie 2284. Iosif Malaxa ţine un discurs de mobilizare a populaţiei în vederea războiului ce urma, de la loja oficială a Casei Poporului:

-Dragi ţărani muncitori, valahi veritabili, ne aflăm din nou la un moment de răscruce. Rusia a îndrăznit să se interpună între Republica noastră şi viitorul ei strălucit! Nu vom tolera o astfel de atitudine jignitoare! Vom mărşălui până în inima Rusiei, chiar şi pe jos de va fi nevoie, şi nu ne vom opri până când Moscova nu se va afla sub administraţia Republicii Democrate Valahia!

Miile de oameni adunaţi cu forţa de armată, mimau perfect delirul şi admiraţia faţă de dictator. Malaxa continuă:

-Vreau să vă prezint consilierii mei, oamenii care au adus contribuţii nepreţuite din modestia şi altruismul lor pur, pentru a face Republica mai puternică aşa cum nu a mai fost vreodată în istoria acestor teritorii! Aşadar, vă rog să îi aplaudaţi pe Theodor şi frumoasa lui soţie, Rita Noica!

Rita era de nerecunoscut. Îmbrăcată într-o rochie roşie, cu o blană albă peste umeri, purta părul lung, vopsit blond platinat. Machiajul era aproape ridicol: rujul roşu ţipător îi făcea buzele să arate precum botul unei lame, mascara întinsă neglijent nu reuşea să acopere cearcănele groase, iar fondul de ten aplicat în strat gros nu ascundea tristeţea de pe chipul ei deformat. Salută publicul cu o mână, în cealaltă ţinând un pahar de şampanie, nu se ştie al câtelea pe ziua aceea.

Publicul nici nu ştia ce aplaudă sau de ce scandează, însă continua să o facă neobosit. În centrul Pieţei Poporului, fosta Piaţă a Revoluţiei, era prezent un eşafod cu o ţeapă cam de 3 metri, bine ascuţită în vârf. Un grup de soldaţi în turcoaz îl târâră pe bietul Klaus, pe jumătate mort, până la eşafod:

-Dar înainte de a ne înfrunta duşmanii ruşi, trebuie să stârpim duşmanii ce sălăşluiesc chiar în sânul frumoasei noastre republici!

Klaus fu ridicat cu ajutorul unui mecanism banal pe bază de scripeţi şi poziţionat deasupra ţepei. De sub lentilele groase ale ochelarilor îi curgeau lacrimi şi sânge. Plângea pentru ţară, plângea pentru că Rezistenţa fusese înfrântă. Privi, atârnat ca o marionetă de sfori, către loja oficială, către Rita. Rosti cu ultimele puteri două cuvinte, însă nu se auzi nimic în acel vacarm. Totuşi, Rita îi citi pe buze: „Copil blând”, însă uitase de mult sensul acelor cuvinte.

 

Istoria a fost scrisă cu un scop: să ne deschidă ochii, pentru a nu repeta greşelile trecutului. Iar dacă noi ne jucăm cu ea şi o rescriem după bunul plac, atunci şi ea se va juca cu noi, cel mai sinistru joc cu putinţă. În privinţa mea, ce pot să spun?… Am muncit pentru poziţia asta, acum cred că am să mă bucur de ea…

 

Premiul al II-lea, ex-aequo – Concursul Național de Proză Scurtă „Helion” (2021)