capitolul cu nr 8 din romanul „Coarne de Bour”, Editura Pavcon,

Colecția Science Fiction, nr 152

 

Îngenunche, din nou, lângă picioarele mesei, ținând în mâini cușca mobilă pentru transportul pisicii, vertical, cu gura în jos și cu ușița deschisă. Constată că substanța aceea amorfă se lățise ca o mămăligă ceva mai vârtoasă, păstrându-și, totuși, forma ovoidală, un pic alungită și ceva mai bombată. Nu ar fi reușit s-o bage direct în cușcă, trebuia, cumva, să o ia din lateral, ceea ce o determină să-și schimbe poziția. Se contorsionă chinuitor, băgându-se sub masă, aplecându-se periculos de mult, până ce șuvițe din părul ei atinseră creatura. Își lăsă greutatea pe gamba piciorului drept până simți că-i amorțește. Își schimbă atunci poziția și se răsuci pe celălalt picior, moment în care înțelese, cu oroare, că părul ei se lipise de cocă.

Piftia aceea grețoasă îi înhățase părul și i-l consuma lent. Slobozi un nou urlet și începu să bâjbâie orbește, disperată, cu mâinile împrejur.  Cu fiecare clipă, milimetric, capul îi era atras implacabil înspre crusta care își schimbase din nou aspectul. Era netedă, lucioasă și bombată ca o burtă de băutor de bere și deasupra ei nu mai era nicio urmă din implanturile dentare Aleph-Beth. Mâna stângă a Cameliei atinse marginea mesei și atunci un obiect căzu, cu un zgomot metalic, pe gresie. Întinse mâna spre locul de unde auzise sunetul (nu-și putea întoarce capul spre zona aceea, fără să riște să-și bage nasul în cocă) și degetele ei apucară strâns lama cuterului. Simți umezeală la mână. Se tăiase superficial la degetul mare dar nu dădu nicio importanță. În momentul acela începură spasmele. Deoarece se sprijinea doar în palma dreaptă, mâna îi tremura violent din umăr, simțea că mușchii îi vor ceda dintr-o clipă în alta și se va prăbuși cu fața în fleica diabolică.

Slobozi un răcnet și, cu o zvâcnire disperată, își reteză părul de lângă scalp. O parte din părul lipit. Câteva șuvițe, totuși, rămăseseră captive dar le smulse singură ,din rădăcină, când se împinse, cu ultimele puteri, îndărăt. Ateriză pe spate, cu capul în ușa frigiderului. Rămase așa, absorbind psihologic șocul, câteva clipe, până când auzi telefonul.

— Să crăpi, zbieră, și îl aruncă în perete. Aparatul continuă să sune.

Se ridică îndârjită, apucă de mâner cușca și de data asta, hotărâtă, o îndesă cu toată puterea peste creatură. Aceasta se contractă, surprinzător, făcându-și loc și umplând tot spațiul dintre zăbrele.

„Dumnezeule, chestia asta e vie”.

Își trase la repezeală pelerina de ploaie din debara, deranjând tot ce era deasupra ei  („Doamne, ce trăncănit au scos calabalâcurile alea când au căzut, claie peste grămadă, în capul meu”), își băgă picioarele în saboți și ieși, lăsând, în spatele ei, ușa întredeschisă. Își aminti ceva, se întoarse din capul scării, reintră în apartament  și smulse  din cuier o eșarfă neagră, lată, pe care o trânti peste cușcă, fără să se uite la ea. Păși cu atenție peste prag, asigurându-se că nu atinge de zid creatura. Brațul drept și-l ținea în permanență depărtat de corp, într-un unghi de aproape nouăzeci de grade, dar nu dădu atenție, din cauza surescitării, durerii din umăr.

Coborî în stradă. Deși era abia ora șase seara, se făcuse întuneric din cauza plafonului foarte jos de nori. Auzi un mieunat, se uită în sus la balconul împrejmuit cu un grilaj de fier forjat și o văzu pe Teea scoțându-și capul printre zăbrele și strigând-o.

„Shit, cum de am uitat ușa aia deschisă, sper să nu se arunce mâța de acolo, după mine”.

Iuți pașii. În pragul agenției imobiliare de la parter erau doi tineri adăpostindu-se de ploaie. Fumau. Trecu pe lângă ei fără să le dea atenție și o luă aproape la goană în jos, pe axul străzii Mircea cel Bătrân, care cobora într-o pantă accentuată către Piața Ovidiu. Ploaia aproape că se oprise, cădea de sus numai o perdea fină, aproape un fel de ceață. În dreptul Muzeului de Arheologie își dădu seama că alerga. Simți mai întâi că degetul mare de la piciorul drept îi ia foc, din cauza bătăturilor, apoi un fel de săbii în șale, la fiecare pas. Saboții clămpăneau sonor, ciudat de tare pe caldarâmul umed. Sunetul lor era reverberat în spațiile largi, făcând-o să se simtă și mai singură, într-un oraș ostil, asediat de monștri pitiți în spatele zidurilor coșcovite.

Îi apăru deodată chipul maică-si proiectat, ca la cinematograf, pe fațada placată cu calcar a geamiei turcești, avea părul acela auriu, Color Senzation numărul 8, pus pe bigudiuri și în cap o eșarfă de mătase grena, înnodată la ceafă. I se păru că-i spune să se întoarcă înapoi acasă, la Piatra Neamț. „Ce faci tu, mamă, acolo-șa printre străini, vino acasă, că e tare bine, taică-tu a tăiat o gâscă și am făcut sărmăluțe în foi de viță, o nebunie, hai, lasă răbdatul de foame și vino acasă”. I se făcu brusc foame, apoi sete, simți un gol în stomac și, fără să stea prea mult pe gânduri, se pomeni că vorbește singură, cu voce tare:

— Mamă, mamă, sunt gravidă, nu știe nimeni, ieri am aflat. Ce mă fac?

„Vino acasă, odorul meu, sarmalele sunt calde, mămăliguța e aburită”.

Privi înapoi, în întuneric. I se păruse doar, sau cineva vorbea cu ea? Nu era nimeni. Pe caldarâmul ud și în băltoace, razele lunii se reflectau, aruncând cioburi de lumină argintie.

Din cauza brațului drept, menținut în permanență depărtat de corp, avea coloana îndoită dar făcea eforturi disperate să-și țină echilibrul. Mergea astfel, țeapăn, sacadat și totuși îndârjit, ca o marionetă șleampătă, pe străzile ude și întunecoase care coborau spre mare. Era mersul celui aflat la capătul puterilor. Ocoli geamia Carol I prin partea dreaptă și evită, în ultima clipă, să se împiedice de bordura înaltă. Intră pe strada Arhiepiscopiei, de aici nu mai erau decât o sută de metri până la faleză. Doar o singură cotitură, înainte de a intra în linie dreaptă. Auzi tot mai limpede pași alergând în urma ei și parcă cineva o strigă, dar nu se opri. Orice oprire ar fi însemnat abandonul, ar fi însemnat prăbușirea. Picioarele i s-ar fi retezat din genunchi și s-ar fi pomenit întinsă pe macadam, cu brațele rășchirate în lateral și cu capul înfipt în uterul acela satanic.

Când fu în dreptul casei în renovare de pe colț cu 9 Mai, îmbrăcată de jur-împrejur în pânză neagră, simți o vibrație în cușcă. Își încordă simțurile. Nu se înșelase, vibrațiile continuau regulat, erau mai curând un fel de zgâlțâituri, sau niște contracții. Se gândi imediat la o naștere.

„Doamne, chestia aia stă să fete, fă să ajung la timp, să nu se deșerte pe mine!”

Își mută, cu infinite precauții, greutatea în mâna stângă. Avu senzația că dreapta se ridică involuntar în sus, și exact așa se întâmplă. Era efectul stării de încordare patologică a mușchiului deltoid. Oricum, parcă era mai bine așa.

Trecu prin fața catedralei Sfinții Petru și Pavel cu genunchii tremurând. Lăsă în dreapta muzeul Ion Jalea, deja vedea, pe partea cealaltă a străzii,  între boschete, statuia marinarului și mai la stânga, în iarbă, pe aceea a arcașului. Zece metri mai jos zări balustrada albă și dincolo de ea, marea.  Mai avea doar de coborât cele câteva trepte până la esplanada Cazinoului. Când traversă strada Termele Romane, pe la mijlocul străzii, simți o zbatere în cușcă și o serie de pocnituri seci, ca de covrigi care se sfărâmă. Refuză să se uite sub eșarfă. Văzu numai lichidul gros care se scurgea pe jos, un fel de zoaie alunecoase care lăsau o dâră în urmă. Îi veni să vomite. Se simți aproape de limanul izbăvirii când ajunse să pună mâna dreaptă de balustrada care mărginea faleza. Merse așa,  sprijinindu-se de bara metalică, până ce ajunse la scara care cobora până jos, la baza Cazinoului. Coborî cele câteva trepte de beton, jos era un petic de nisip și după aceea, în apă, o barieră de stabilopozi în care valurile se spărgeau cu spumă. Nu se opri aici. Merse mai departe și se urcă pe  micul avanpost stâncos pe care era construit Cazinoul. Nu o putea zări nimeni de pe stradă. Aici, își transferă din nou greutatea în mâna dreaptă și își făcu balans.

Nu apucă să-și ducă mișcarea până la capăt. În punctul de maximă extensie a umărului, barele de la fundul cuștii cedară și mâna Cameliei, eliberată brusc de greutate, țâșni involuntar în sus. Se auzi un pleoscăit sinistru, exact sunetul acela umed și alunecos pe care-l auzise când, la abator, masa viscerală a vițelului sacrificat se prăbușise pe blatul de marmură. Privi îngrozită grămăjoara tremurătoare care i se adunase între picioare, arăta exact ca în coșmarurile ei: niște intestine flasce, palide, încolăcite ca niște tentacule, dintre care se ridica spre ea un craniu chel, lunguieț, din a cărui gură larg rânjită se scurgeau bale.

Visez, își zise, și își pierdu cunoștința, când o pereche de brațe o înlănțuiră strâns. Se scăpă pe ea de spaimă și nu-și veni în fire de-a binelea nici când simți pe spate atingerea mâinilor lui Cristian. Își lăsă capul pe pieptul lui și izbucni într-un hohot de plâns cum nu mai plânsese din copilărie. Un plâns de eliberare, un plâns de bucurie. Și lucrul cel mai important, pe care îl înțelese în clipa aceea, era că eliberarea și bucuria și le câștigase singură, prin puterile ei.

Un zvâcnet, ca o nălucire neagră, fără formă, izbucni de jos, dintre tentaculele roz. Atunci o fulgeră durerea. Ca un fier înroșit împlântat în uter. Și neputința de a se dezlipi de moarte, de a fugi de ea, de a scăpa. Botul prelung, însângerat al creaturii îi penetrase burta și-i scotocea cu limba aspră, ca o radulă, viscerele. Simți cum îi sunt sorbite pe rând, ca niște spaghete, intestinele, ficatul și rinichii.

Simți ca o ușurare adierea de aer rece, acolo unde, înainte, nu fusese decât căldură. Ultimul lucru pe care îl mai auzi fu răcnetul de oroare al lui Cristian. Abia după aceea i se stinse groaza și se liniști.

***

Credit art: Hugo Fredoueil

Vezi și :

Coarne de Bour – România sub Asediu– recenzie

Mesajul din cărțile mele; dragostea de viață, bucuria de a trăi – interviu