Pe dinafară, clădirea arăta ca oricare alta din nord-estul Londrei. Însă casa din suburbia Enfield în care locuiau Peggy Harper şi cei patru copii ai ei era… „bântuită“.

Totul a început în seara de 10 august 1977, când Janet a auzit un zgomot ciudat în dormitorul ei: ca şi cum cineva ar fi umblat în papuci de casă prea largi. Au urmat patru ciocănituri puternice, după care un dulap greu, cu multe sertare, s-a depărtat brusc de perete.

A doua zi, doamna Harper se uita neputincioasă cum jucăriile copiilor erau aruncate în aer de o mână nevăzută. Alte şi alte obiecte, inclusiv paturile în care dormeau Pete (10 ani) şi Janet au prins să se mişte, iar o perie a zburat prin văzduh, lovindu-l pe băiat în cap. Peggy Harper şi-a chemat vecinii, care au auzit distinct ciocăniturile venind din ziduri, apoi, sfătuită de aceştia, a anunţat poliţia. Martoră a unor manifestări uluitoare, agenta Carolyn Heeps a trebuit să admită evidenţa: „Am fost de mai multe ori la familia Harper şi, de fiecare dată, am asistat la nişte fenomene incredibile.“

Poliţia nu putea decât să consemneze incidentele – nu să le pună capăt, nici să le explice. S-a apelat atunci la următoarea putere în stat… presa. După ce s-au convins de veridicitatea afirmaţiilor martorilor, redactorii ziarului „Daily Mirror“ şi-au declinat competenţa, contactând unica autoritate recunoscută în domeniu: „Society for Psychical Research“ („Societatea pentru Cercetări Psihice“), care l-a trimis pe cel mai prestigios dintre membrii săi, consilierul Maurice Grosse. După câteva zile i s-a alăturat Guy Playfair, care va scrie o carte consacrată exclusiv cazului Enfield: „This House is Haunted“ („Casa aceasta este bântuită“).

Sub ochii investigatorilor, obiectele au continuat să zboare prin aer, cărţile să ţâşnească din rafturi, sertarele să se deschidă şi închidă singure… Însă groaza s-a prefăcut în teroare când invadatorul invizibil şi-a extins acţiunile, influenţând comportamentul copiilor. Cele două fete, Janet (11 ani) şi Rose (13 ani), încă neintrate în adolescenţă, vorbeau într-un limbaj vulgar, cu voci de oameni bătrâni, ascuţite şi stridente. Doar că… buzele nu li se mişcau, sunetele părând să vină dinăuntrul pieptului.

Însăşi vieţile copiilor erau într-un real pericol. Mezinul Jimmy (7 ani) a scăpat ca prin minune de un grilaj de fier care a trecut pe deasupra capului său, ca să se înfigă în perete. Janet stătea întinsă pe pat, când perdeaua de la fereastra din apropiere i s-a înfăşurat în jurul gâtului şi a început să strângă. Auzind strigătele sugrumate ale fetei, mama ei s-a năpustit în cameră şi, cu greu, a izbutit să îndepărteze „frânghia“.

Doamna Harper s-a gândit să se mute, însă o femeie divorţată, cu patru copii, nu mai găsea un apartament la fel de ieftin. Şi apoi se temea că agresorul ar putea-o urma oriunde s-ar duce…

La sfârşitul lui octombrie, evenimentele au căpătat o turnură şi mai violentă: dulapuri deplasate din loc, cuverturi smulse de pe paturi, pete de apă (dintre care una semănând cu o siluetă umană) apărute pe podeaua bucătăriei, grătarul căminului smuls ca de o tornadă şi trecând pe lângă urechea lui Pete, un radiator desprins din perete…

În mijlocul nebuniei generale, cercetătorii Maurice Grosse şi Guy Playfair încercau să comunice cu entitatea prin semnale sonore, folosind un cod elementar: o ciocănitură în perete pentru „nu“, două pentru „da“.

„Ai murit în această casă?“ Două lovituri. „Câţi ani ai trăit aici?“ Cincizeci şi trei de ciocănituri. A urmat o pauză, apoi o grindină de sunete. Când s-au oprit, Maurice Grosse a întrebat: „Te joci cu mine?“ În loc de răspuns, o cutie a ţâşnit de pe podea lovindu-l în cap.

În decembrie, poltergeistul şi-a adăugat la multitudinea de manifestări o serie de fluierături, răcnete şi invective. Casa se umpluse de un miros pestilenţial, cuţite zburau prin văzduh, incendii inexplicabile răbufneau din interiorul sertarelor, mesaje obscene apăreau scrijelite pe ziduri…

Janet – cea mai afectată de agresiune – se pomenea tot mai des aruncată din aşternut în miez de noapte, lovită ori suspendată deasupra patului, era plină de vânătăi şi începuse să prezinte simptome îngrijorătoare: convulsii, transe, amnezii.

Până la urmă cea care a oferit o rezolvare, chiar dacă parţială şi inconsistentă a misterului din Enfield a fost sora mai mare, Rose. Într-o dimineaţă, s-a trezit dintr-un coşmar, ţipând: „Plecaţi, voi zece lucruri mici!“

Pe jumătate adormită, a continuat să dea detalii: „lucrurile“ includeau un sugar, trei fete şi doi băieţi adolescenţi, şi un cuplu mai în vârstă. Pe bărbat l-a numit Frank Watson, „omul care a murit în scaunul aflat la parter“. În clipa aceea, nişte mormăituri guturale, înfricoşătoare au venit din direcţia lui Janet, deşi era evident că fata n-ar fi putut scoate în mod normal asemenea sunete…

Într-o zi, glasul sepulcral a spus că îi aparţine lui Watson, iar într-alta lui Bill Hobbs, rezident în cimitirul Durant’s Park. Hobbs – a cărui „declaraţie“ a fost înregistrată pe bandă – a continuat: „Am şaptezeci şi doi de ani şi am venit să-mi văd familia. Însă ei nu mai sunt aici !“. În lunile următoare poltergeistul şi-a schimbat de mai multe ori vocea şi identitatea, insistând de fiecare dată că vorbeşte din partea unei persoane decedate.

Episodul a durat trei ani, în care s-a acumulat un volum impresionant de date (declaraţii ale familiei, poliţiei şi altor martori, înregistrări audio şi video, experimente ale investigatorilor), Enfield rămânând un caz aparte, excepţional documentat, printre cele 1.500 considerate de specialişti drept incidente poltergeist. Iar când, într-un târziu, agresorii nevăzuţi au hotărât să se retragă, au făcut-o în linişte, aproape pe neobservate.

Dacă în 1977 ipoteza demonilor se perimase, iar celei geofizice i-ar fi lipsit argumentele (sub clădire nu existau nici tuneluri, nici conducte de canalizare care să justifice fenomene acustice sau vibraţii), în schimb adepţii psihokineziei au sesizat un teren deosebit de fertil pentru a-şi aplica teoria.

Starea de tensiune latentă instalată în psihicul celor patru copii după divorţul traumatizant al părinţilor, faptul că Rose şi Janet se apropiau de „zona de turbulenţă“ fizică şi mentală a pubertăţii şi, nu în ultimul rând, instabilitatea emoţională dovedită de sora mai mică – au fost considerate tot atâtea argumente hotărâtoare.

Însă comportamentul lui Janet era rezultatul şi nu cauza manifestărilor terifiante. După ce fusese aproape sugrumată cu perdeaua, „urmărită“ de un cuţit de bucătărie şi levitase de atâtea ori fără voie, părea un miracol că nu îşi pierduse minţile… Ţintă prioritară a agresiunii, nu voia decât un lucru: să se sfârşească odată coşmarul!

Nici unul dintre copii nu ar fi conceput – nici în subconştient – să le facă rău celorlalţi, iar eşecul căsniciei părinţilor fusese compensat de afecţiunea maternă. Legătura profundă dintre membrii familiei s-a păstrat şi în condiţiile de stres extrem, ajutându-i să treacă prin trei ani de iad… Discutabilă este doar atitudinea autorităţilor, ce au refuzat să se implice, ca şi etica îndoielnică a cercetătorilor care, în loc să pună capăt unei situaţii ce se putea sfârşi tragic, au preferat să-i monitorizeze desfăşurarea pentru a avea material de studiu.

Poltergeistul din Enfield nu le-a adus martorilor câştiguri materiale – familia Harper rămânând să locuiască mai departe în apartamentul a cărui chirie era singura pe care şi-o putea permite. Iar publicitatea nedorită din jurul cazului avea să urmărească încă mulţi ani destinele copiilor, împiedicându-i să ducă o existenţă normală. Cu toţii au fost victime şi nu agresori – nici măcar fără voie…

Psihokinezia nu era răspunsul corect în cazul Enfield. Nu explica prezenţa vocilor, mesajele scrise sau numele unora dintre „vizitatori“, identificate ulterior pe pietrele funerare din cimitirul Durant’s Park, loc unde familia Harper nu călcase vreodată!

Afirmaţiile contradictorii şi confuzia – voită sau nu – de identităţi este ceva obişnuit în cazuistica ocultului. Spre deosebire de alte manifestări subsumabile fenomenului poltergeist, entităţile care şi-au manifestat prezenţa la Enfield ştiau însă că aparţin unor morţi.

De obicei, spiritele plutind în derivă între două dimensiuni refuză să îşi conştientizeze condiţia şi nu pricep de ce rămân total ignorate de lumea celor vii. Agresorii din Enfield înţelegeau ce sunt, unde se află. Nu şi când. Pentru ei, totul – viaţa, decesul, înmormântarea – se întâmplaseră abia ieri. Iar „azi“ reveneau într-un cadru schimbat, din care oamenii cunoscuţi lipseau…

Ca şi cei vii, morţii vor, adesea, răspunsuri. Dacă nu le primesc, frustrarea lor se preface în furie, duşmănie, dorinţă de răzbunare. Poate că aşa s-a întâmplat şi în 1977, într-un apartament modest dintr-o suburbie a Londrei, unde nişte nefericiţi rătăcitori prin purgatoriul atemporal au transformat, timp de trei ani, existenţa familiei Harper într-o crudă şi inutilă farsă a destinului.