O carte pe care o așteptam încă din 2014, de când Laszlo Tarko ne-a vizitat Timișoara, la una dintre sesiunile Helion, prilej de cunoaștere reciprocă.
Cartea are mai multe idei pe care le consider originale în maniera în care cu care au fost tratate temele SF , lăsându-mi o impresie generală plăcută, satisfăcut de lectură. Care e dificil de obținut de la cineva obișnuit cu rigori științifice, evitând cărțile înscrise pe zona fantasticului, atât timp cât nu au nici un registru clar de umor, cum ar fi basmele fantastice de inspirație folclorică, sau de satiră socială. Ceea ce nu e cazul de față, e un SF cât se poate de hard. Chiar îmi place că nu se pierde în detalii anoste de lumi descrise ca de un investigator de arbori genealogici, în stil britanic, sau în acțiuni războinice, gen Marvel, sau chicioase, ca mai toate rețetele de succes la vânzări și public.
Coperta e o parabolă semnificativă la tema succesiunii de civilizații inteligente pe o planetă care poate întreține viața timp de mai multe miliarde de ani. Civilizația Păsărilor, cu P mare, inteligente, a urmat dispariției civilizației MamBi, a mamiferelor bipede, la câteva sute de mii de ani, urmând cam același progres tehnologic cu noi. Acțiunea se naște într-o civilizație și se continuă în altă civilizație. Între ele se sugerează o legătură cauzală. Dar artefacte nu prea se mai găsesc, care să descrie sugestiv de clar vechea civilizație, astfel că cei din urmă știu că au construit totul, de la primele unelte și producerea focului, singuri.
Cartea poate fi considerată o nuvelă, având o acțiune coerentă de la prima la ultima pagină, tot așa cum poate fi prezentată ca o colecție de povestiri. Una dintre acestea au doar rol de liant, neexpunând problematici sau structuri de povestiri de sine stătătoare, neaducând intrigă și acțiuni, fiind descriptivă, pentru a înțelege cosmologia de secol XX, am putea spune, pentru a pregăti înțelegerea părților mai științifice, cu rol instructiv. Personajele au un dialog cursiv, realist.
Desigur, pentru a zugrăvi o lume mai depărtată în timp de civilizația actuală, ar trebui recreate toate noțiunile și numele de obiecte și fenomene cosmice, ceea ce ar face lectura total neinteligibilă. Autorul evită elegant capcana, schimbând doar numele proprii, Soare, Terra, Venus, Jupiter, Lună, cu altele, înțelegând din context despre ce e vorba. Inclusiv specia umană o sugerează foarte bine contextul, cu mult înainte de a o certifica.
În primele capitole ale nuvelei se prezintă punctul de plecare, descoperirea virusului inteligenței. Virusul, desigur, scapă de sub control, infectând o persoană, dar nu urmează o povestire horror, așa cum ne-am aștepta, nici o invazie a unor animale atinse de acest virus și ajunse în pragul organizării militare de tip uman. Sau poate acesta a fost sfârșitul civilizației mamiferelor bipede, căci acțiunea ne poartă apoi în lumea Păsărilor cu cioc și minte mare, care au reușit să recreeze lumea tehnologică a oamenilor și chiar să o întreacă, în următoarele capitole.
E interesant faptul că titlul poate să fie 45% din atracția unei cărți, dar, cu toate că cititorul abia așteaptă să ia contact cu „minunatele prisme antice”, acestea nu se lasă studiate, ci apar, fugitiv, amintite într-un pasaj din carte, păstrându-și același mister care le-a consacrat, cum s-ar spune. Ele par dovezile unei civilizații externe și mult mai evoluate, care ne-a studiat, în trecut și în viitor, la fel în prezent. Rămânând pe lista Problemelor Nerezolvabile, spre fericirea sau disperarea noastră.
O altă problemă rezolvată de civilizația Păsărilor e cea a inspectării Galaxiei și a inventarierii planetelor locuibile. Zece, dar distanțele dintre ele nu lasă posibilitatea vizitării și nici a emigrării în masă a vreunei specii. Ce rămâne este explorarea virtuală în lumi imaginare, în holospații asemănătoare celor din Star Trek, cu care ne vom întâlni pe parcursul nuvelei.
Găsim și umor autoironic când autorului îi scapă o comparație a formei unui asteroid cu un cartof, specie din categoria plantelor, ce a existat pe vremea civilizației mamiferelor bipede. Iar una dintre Păsări- cu nume evident, neuman, întreabă în finalul capitolului: „Ce este acela cartof?”
Umor și ironie găsim și în tratarea miturilor istorice (2. Mierea și mierla). Unele popoare își arogă o descendență de la unele episoade din trecut, o mare migrație, un „descălecat”, care deseori reflectă doar istoria unei familii aristoccrate, ajunse să fondeze o dinastie, pe un anume teritoriu. Dar de aici până la descendența tuturor locuitorilor acelui loc, din același eveniment, e o distanță… astronomică. Deseori raportăm populații la fapte singulare, personale, legendare, în dorința de a ne atașa de o poveste, de un basm. Chiar dacă acest basm aduce după el nu doar eroism și grandoare, ci și ură, războaie, crime abominabile. Chiar distrugerea intenționată de către militanți habotnici a artefactelor istorice, cum s-a întâmplat pe lângă noi în al doilea război mondial, cum s-a întâmplat la Palmira acum câțiva ani. E esențial să nu acordăm basmelor o mai mare putere de înrâurire a destinelor noastre decât o merită. Doar pentru copilărie, nu pentru oamenii maturi. Faptul că unii politicieni ne servesc aceste basme pe post de doctrină e un fapt real, de azi.
Problema inteligenței artificiale: sunt doar câteva structuri de aparate cibernetice statice ce posedă I.A. care acționează independent de colectivitățile umane, protejând viața și, implicit, civilizația umană. Dar veți vedea în carte cum acționează în cazul în care oamenii încearcă să le zădărnicească planurile și construcțiile lor, ce par de neînțeles și fără sens, uneori.
Problema sensului vieții. Deseori ne dăm seama că o viață prea îndestulătoare, fără provocări sau probleme de existență, poate duce la un regres al dorinței de a trăi. De aici alegerea unor membri din comunitate de a trăi în triburi, după un mod de viață mai puțin evoluat, dar cu o multitudine de stimuli naturali, cu senzații și comuniuni cu natura – pe care omul civilizațional le pierde, închistat în lumea artificială cu care se înconjoară. Nu e de mirare că stadiul vieții în mediu artificial e mai des asaltat de sinucideri, de scădere a dorinței de a trăi, de negăsire a unui țel. E lipsa naturii, care reduce natura la simple cărămizi ale viului, pentru a se reclădi, în alt mod.
Sunt inventariate principalele clase de „sfârșit al lumii civilizate”, sunt explorate cu abilitate logică și științifică posibilitățile, dar și limitele pe care omul și le creează sau de care se lovește, implacabil, prin natura sa. Motive care lasă să se întrevadă și morala cărții; nu da celorlalte civilizații care îți vor urma prea multe detalii tehnologice, care îi vor face să ajungă mai repede la rezolvarea tuturor Problemelor Rezolvabile, pentru a le da timp mai mult să se dezvolte, să își trăiască viața.
O carte care merită citită de către cei ce își pun întrebări filosofice, cosmologice și antroposofice.
Apărută la Editura Pavcon în colecția Science Fiction, cu nr 154, în 2020.
Conține povestirile-capitole:
Sărută-mă și pe mine!
Mierea și mierla
Viața la fermă
Un joc nesfârșit
Cristale
Străinii
Un cadou minunat
Ultimul zbor
Planeta Caldă
Sfârșitul lumii
Puii cei dragi
Poiana Luminoasă
Roz și Verde
Tribul
Piatra periculoasă
Insecte
O istorie veche
Raport
Tăcerea
–
Vezi și:
