Marea Tristețe

Marea tristețe

Dumnezeu a uitat de noi,

spune trupul buhăit al fetiței înecate

și, de undeva de sus, păsările cad

răpuse de marea tristețe…

     Luminile celor câteva stele au încetat să pâlpâie. Un mecanism greoi ticăia deasupra, de parcă aș fi trăit în burta unui ceas.  Ester dormea în cazemată. Cu părul desfăcut, cu firele de păr precum tentacule desprinse să caute lumină. Respira sacadat și lumea se pitise la gura ei micuță, să se-ncălzească, fără vreo putere. Slăbită și udă ca un șoarece de câmp, cu toate astea, Ester respira uniform, rezonând cu starea micuțului animal. Ester dormea mult.  

 După ce mă săruta, închidea ochii. Îmi spunea că sentimentele  sunt prea puternice și o obosesc. 

 Și dormeam cu Ester în brațe ca și când luminile stelelor ar fi fost acolo sus doar pentru noi. Nu știa de unde venise, nici măcar de ce era acolo. 

 Inima ei bătea haotic, cu fluctuații vizibile. Cazemata  nu însemna mare lucru. Câteva bârne pe care le găsisem pe hududoi. Un celofan tot de acolo. Pietre, lemne groase din șura casei. Pe jos avea crengi de sălcii verzi și iarbă.  Cu toate astea nu ne era frig, deși eram la sfârșitul lui ianuarie. Mijlocul ei rămăsese descoperit și l-am acoperit de teamă să nu se răcească. 

   Deasupra, stelele se depărtau una de cealaltă, în direcții diferite, haotice. Ca un dans.  Exista în ritmul și felul lor de a se îndepărta, o tristețe ireversibilă. Luminile păreau că vor să-mi transmită ceva. Un mesaj subliminal pe care nu l-aș fi înțeles niciodată. Nu datorită complexității sau misterioaselor semne codificate, ci, din contră, datorită simplității. 

    O simplitate crasă întâlnită în iarmaroc sau la biserică.  Fusese un bătrân săptămâna trecută, vindea vată pe băț. Zâmbea și complezențele sale aveau ceva pueril, crud. Se formase o coadă și câțiva copii s-au împins și l-au dărmat. A căzut pe spate. S-a lăsat o tăcere de mormânt. Bătrânul s-a ridicat, s-a scuturat, și pentru o fracțiune de secundă am văzut o privire ascuțită, sinceră precum o sclipire de pumnal.  A fost singurul său resort, singura dată când masca căzuse și căzuse definitiv. Apoi a zâmbit și a strigat: ,, Nu am pățit nimic. Vedeți, sunt din vată de zahăr!” Toți l-au crezut. Au râs la unison și frunțile s-au descrețit. În același timp, în profunzimea acelei priviri tăioase, am observat aceeași tristețe. Aceeași tristețe suferindă, ca o boală rușinoasă, ascunsă în fiecare nucleu. Pentru că această stare de spirit era scrisă în codul genetic al fiecărei celule, încă de la început.  Mai târziu am aflat că toate astea aveau un potențial fenomenal. Un perpetuum mobile care mai târziu se va numi: Rețeaua Întunecată sau Marea Tristețe. 

  Câteva canale negre prin care lumina, abia vizibilă, sufocată de lipsa transparenței, trecea dintr-un tub în altul, căutând ceva bine știut, un țel precis, de la care nu se abătea niciodată. Lumina era greu de impresionat, pentru că toate senzațiile și efectele celorlalte forme erau prezente în textura proprie, ea fiind sursa  tuturor.

   Marea tristețe, mai mult decât o stare, mai mult decât un simplu joc al minții. La început părea o încercare sortită pierii, un drum fără capăt, haotic. Dar, perseverența și stabilitatea celui care se-ncumeta, dădeau altă formă lucrurilor. 

 Stelele, inițial, aplatizate și lipsite de importanță, cu timpul se dilatau peste măsură, ajungând lacuri de lumină, fără delimitări precise, comunicau precum niște insulițe apărute din senin pe bolta cerească, specifice unui spațiu sărăcăcios, lipsit de importanță, unde trăiau puțini oameni, la marginea satului Mo Yan, uitat de lume, de lumea bună, acea pată de mahală insignifiantă, care nu stârnea decât repulsie celor din Adison S., o zonă moartă în care nu contează cine trăiește și cine moare, pentru că în fond și la urma urmei, comunitarii erau pestriți, din toate semințiile, adunați acolo, fie că fugiseră, fie că erau căutați de Inchiziție, fie că originea lor era îndoielnică și nesemnificativă. Un conglomerat de musculițe deasupra fructelor în descompunere, cum obișnuia să spună Mercur, un om de duh dealtfel, dar neîngrijit și prost de gură. Roger știa, deși, uneori avea impresia că o auzise undeva, că oamenii sunt diferiți, ca buruienile de pe marginea șanțului, unele mai necunoscute decât altele, dar, totuși, fiecare cu rolul său bine-definit.

 Trebuie să ai răbdare cu oamenii, așa îi spusese maică sa.  Nu avea încredere în ea. Părea un stâlp de carton cu ochi. Neîngrijită, întâmpina, rând pe rând, oaspeții necunoscuți, cu hainele lor apretate, pufoase și curate, în spelunca de la marginea lumii. Yangbangii erau precum niște icoane. Nu schițau niciun gest. Așteptau să te închini, să dai din mâini și să mormăi în barbă. De multe ori păreau păpuși de plastic, trimise acolo de către cineva, cu un scop precis.

   În atitudinea ei era ceva din comportamentul mamei sale, probabil tipic anumitor femei. Acea nonșalanță cu care zâmbeau, trist, dar arborând surâsul veșnic, fără a da prea mare importanță lucrurilor din jur. Și-n noaptea aceea, când frigul își făcuse și el loc în cazemata lor, iar stelele luminau atât de sus, atât de departe, mult mai departe decât s-ar fi cuvenit, Roger plecase să colinde bolta cu picioarele goale. Pentru el, lumea rămăsese o amprentă, un model nu tocmai reușit.

  Apoi a deschis ochii și s-a trezit. Afară nu se luminase îndeajuns, dar ochii ei luceau și înăuntru pătrunsese o aromă plăcută:

,, Nu și-a amintit nimeni de mine”, a spus Ester. „Asta pentru că sunt moartă. Nu a rămas decât liniștea scuturată din când în când de lătratul câinilor. Lumea e o albie și cu toate astea mama spală rufele. E un vânt plăcut și soare. În depărtare câmpul pare o coapsă de cerb pe care ne-am făcut noi case, nomazii, pentru că în definitiv asta suntem nomazi, călători ai marii tristețe, știi cum se spune la noi, drumețului i se iartă toate păcatele, în negura timpului, în urma noastră nu rămâne nimic, nici măcar o dâră de lumină, suntem  mulți, înțelegi, și e musai să funcționăm ca un singur organism, ca un animal să ne ridicăm toți în aceeași secundă și să zburăm prin galaxie, sau ce a mai rămas din ea. Toate astea noi le trăim de secole, împăcați. Sunt apanajul unei vieți solitare, murim și ne naștem singuri, nu crezi că e prea mare coincidența? Nu! Coincidențele sunt acele întâmplări care ne depășesc și e nevoie de o lămurire în acest sens. 

  Atunci când mama întindea rufele, le scutura, apoi cu toată greutatea apei din ele atârnau de sârmă, inerte ca și cum viața le-ar fi părăsit brusc. Așa este și omul. Când nu mai faci parte din rețea, mori. Este simplu. Unul fără celălalt nu valorăm nici cât negru sub unghiei. Înțelegi, Roger? Suntem secundele celui de lângă noi, unele în plus, altele prea puține. Nu putem naviga unul fără celălalt! Sub nicio formă.” 

   S-a lipit de pieptul meu și a adormit. Am simțit un gol, de parcă aș fi înghițit un bolovan. Deși nu putea fi ceva mai frumos decât părul ei sub bărbia mea, simțeam că această frumusețe efemeră nu-mi va aduce nimic bun, nimic sănătos. Ester era făcută din suferință. O fetiță inocentă, dar în același timp cu fruntea striată a unui adult. Trecuse prin multe și asta se vedea. Avea un fel de a vorbi, matur, cuprins de o lentoare bolnăvicioasă, dar în același timp atrăgătoare. De multe ori, în lungile mele călătorii, am avut senzația că Ester nu a fost nimic mai mult decât o  simplă fantasmă a minții mele. Cea mai pregnantă imagine este cea în care părul ei negru plutește deasupra apei, cu ochii deschiși, murați, pupilele se deschid și se închid, un abis în care eu mă pierdeam definitiv. 

  Prima zi. M-am apropiat de ea și i-am șoptit ceva la ureche, nici eu nu știu ce, eram îndrăgostit. Așa credeam. A lăsat capul pe spate și a zâmbit. Mi-a zis să încetez. 

Trei motive. De atât aveam nevoie atunci. Arătam ca un chelner. Cu cămașă mexicană înflorată, luată de la second-hand. Nu sunt nimic mai mult. Sunt un amărât de cabron, atâta tot. Veșnicul ei zâmbet ca o sfoară, lega comisurile care se-ndepărtau din ce în ce mai mult, ca ale unui clovn. I-am zis că toate femeile vor un singur lucru. Cămașa în sine este un pretext. Ceea ce vor ele cu adevărat este sub pantalonul kaki, demodat, sub cămașa mexicană.

  Nu sunt un amărât de chelner. Sunt mult mai mult. Târziu am înțeles că de fapt chelnerul era cel mai fericit dintre toți, pentru simplul fapt că asculta prostiile fiecăruia, fără să se plictisească de bazaconiile spuse la beție.

   „Sunt o iluzie, Roger Mood, și trebuie să privești asta ca pe ceva firesc. Vezi tu, iluziile sunt mai mult decât crezi. Pot fi cine vor, când vor, fără prea mare efort. Și toate astea într-o fracțiune de secundă. Și sunt aici, în fața ta cu un scop bine definit. Sunt aici pentru că tu m-ai chemat. ”

  M-am trezit buimac, pentru prima dată de la moartea tatei, visul ăsta m-a speriat mai mult decât orice. Mai bine spus, a lăsat un gol, o dezamăgire care atârna greu. Ester avea mâinile de un alb imaculat și ochii de un negru aprins, profund, nefiresc. Însemna deja prea mult pentru mine și nu voiam în ruptul capului să o pierd. Aș fi acceptat și adevărul crunt pe care mi-l rostise senin, dar golul din interiorul meu creștea ca un bulgăre de zăpadă, cu fiecare rotire, gradual, expunându-mi sentimentele constant, mai degrabă, o depresiune între mine și ea se forma, un hău sub care plasma neagră se-ntindea ca o molimă, asimetric și involuntar, precum un virus. 

  Nu am înțeles niciodată cum stă treaba cu emoțiile de acest fel. Știu doar că lăsau în urma lor dâre sinuoase, fără ca nimănui să-i pese, șanțuri adânci în care colcăia mizeria și boala, dorințele nestinse, curmate subit, toate sentimentele intraseră în putrefacție, lucru neplăcut, de unde puteau ieși mici monstruozități. Am încercat de atâtea ori să-mi imaginez o iluzie în adevăratul sens al cuvântului și spre surprinderea mea, nu găseam unghiul potrivit, forma stabilă, pentru că o iluzie este doar o iluzie în cele din urmă, nimic mai mult. Apoi cu cât încercam să mă gândesc la asta mai mult, iluzia căpăta alt sens, mai profund, pielea ei devenea reală, prezența ei devenea din ce în ce mai ușor de simțit. O miroseam în mintea mea și puteam să jur că era vie. Cu cât iluzia era mai prezentă în gândurile mele, cu atât Ester se-ntipărea în cortexul meu ca un cârlig greu de desprins. 

    Spre dimineață, soarele roșu sulița întreaga vale. Ecouri ciudate, cocoși, gâște, toate se-ntâlneau undeva sub discul însângerat, câmpul mirosea atât de frumos… Jos în vale, oamenii se treziseră și plecau la muncă. Unii cu coasele-n spate, alții cu picioarele goale, pantalonii suflecați până la genunchi. Iarba, încă încărcată cu rouă, trăgea de fiecare ca o femeie depravată, sperând că cineva va întinde o mână, un zâmbet, un semn și o va scoate din starea în care a ajuns, cu sau fără voia ei.  Undeva la unison, acolo unde pământul se-ntâlnea cu cerul, se formase un abur, un fel de ceață, nu foarte deasă. Și, astfel, întreaga priveliște căpătase un iz aparte, asemănător tablourilor vechi din casele yangbangilor. Pentru că într-una dintre dimineți, văzusem o scenă care mă îngrozise.

Era o zi de aprilie, ploioasă și destul de rece pentru mijlocul primăverii. La marginea miriștii, câteva păsări căutau în pământ semințe. Adia un vânt plăcut, iar eu ieșise să-mi inspectez cazemata. Totul era la locul lui, bineînțeles, în afară de faptul că Ester dispăruse, așa cum făcea ea de fiecare dată. O ultimă privire aruncată-n grabă.  Două puncte negre, undeva la marginea lizierei, doi oameni sau doi câini, nu mă puteam hotărî. Am  luat-o încet înspre locul cu pricina, și, spre mirarea mea, punctele deveniseră oameni. M-am apropiat tiptil. Un bărbat și o femeie, gâfâind în mijlocul zilei, în mijlocul câmpului. Mai văzusem adulți în posturi asemănătoare, îi surprinsesem de câteva ori pe părinții mei. Și, da, ea era. Mama mea. Mama  cu un yangbang a cărui față nu aș fi vrut să o văd niciodată, dacă ar fi fost cu putință. Părul lins, dat pe spate, costumul cenușiu, în carouri, pe care-l văzuse de atâtea ori, nu putea fi altcineva…Era Hans. Omul care de atâtea și atâtea ori îmi spusese, probabil, cele mai îndrăznețe povești, acum, un simplu animal, în întreaga sa splendoare, nimic mai mult, o brută, de nerecunoscut, ca și când trupul său fusese posedat de o altă entitate, de un demon, fără voia sa și fără nicio urmă a adevăratului Hans, omul bonom, de un calm desăvârșit. 

   Nici maică mea nu era ea, cu siguranță nu putea fi ea, marea iubire a tatălui meu, mort la mii de kilometri depărtare, îngropat în țărână, fără drept de apel, ca un câine oropsit. Era, mai degrabă, o bucată de carne cu forma și zâmbetul ei, dar în rest, pasiunea și senzualitatea unei femei de moravuri ușoare, erau acum imprimate în cea mai dragă ființă de pe fața pământului. Am simțit un gust amar, de praf. Țărâna de la marginea tarlalei se ridica ca un abur respirabil, ocolind cuplul prins în menghina iubirii. Nu voiam să mă ridic, nu voiam, pentru că picioarele nu mă ascultau, totul căpătase o nouă greutate, ca și când regulile jocului se schimbaseră brusc, lumea de dinainte se dizolvase într-o ceașcă de cafea. Nu-l mai ascultau gândurile, și ele, zdruncinate serios, firele albe din părul lui Hans se prelungiseră cumva, ajungând la ramurile nucului bătrân de la mejdină. Sunetele lor, câteva triluri pierdute-n depărtare, soarele din ce în ce mai prezent, toate astea se amestecau cu zgomotul matinal al văi, cu trosnitul lemnelor, cu lanțul ciuturii de la răscruce, ca-ntr-un amalgam complex, inform, mai degrabă o monstruozitate tolerabilă, un lucru greu de definit, suficient de hidos încât, mai târziu, să devină un colos îngrozitor, un machinator, un zdroabe-oase, de care ar fi fugit oricine fără să stea pe gânduri. Ciuciși, priveam înlemnit, ca o stană de piatră, nicidecum speriat, ci mai degrabă consternat, dezamăgit. Și, la un moment dat, se oprise totul, ca la o comandă de undeva de sus, se oprise vântul, clipocitul apei din fântână, praful, undeva la mijlocul distanței dintre glezna lui Hans și pământ. Apoi, din neant se auzise ceva ca un scârțâit puternic, ca și cum cineva ar fi mișcat un dispozitiv uriaș de metal.

Din părțile laterale, de sus, din albastrul celest, coborau două firișoare de materie neagră, plasmatică, care se infiltrau în toate celulele zenitului, ca o boală nemiloasă,  un cancer, fără vreo intenție de a se opri în curând.  În acel moment se despicase cerul ca o buză de iepure și în toată valea răsunau clopote. 

  Un cer atipic, violet, cu urme clare de sânge. Copacii din depărtare se desprindeau, parcă smulși de mâini nevăzute și erau aruncați peste pădure. 

Lumea se-nvinețise ca o bucă strânsă cu putere. 

Particule de praf se ridicau precum doi electroni de pe ultimul strat, rotindu-se la infinit, în întregul spațiu liber dintre câmp și nori, cu viteze apropiate de viteza luminii, și astfel în urma lor, diferitele ipostaze din trecut și viitor, creau dealurile, iarba, liziera cu pitulicile ei, lanurile de grâu abia mijite, norii îngrămădiți în centru, ca niște bucăți de mortar, stolurile de păsări lipite de plafonul lumii ca niște indicații într-un aeroport. Toate astea născute din joaca celor două particule insignifiante. Eu priveam , într-o oarecare măsură, perplex și îngândurat. Înțelegeam pentru prima oară că lucrurile mari sunt neînsemnate, că, de fapt, tot ceea ce contează se ascunde în particulele microscopice, considerate pe bună dreptate, vibrații mai degrabă decât corpuri. 

   Atunci, lumea s-a despărțit în două. O parte a luat-o în stânga, înspre dealurile acoperite cu vii verzi, cealaltă înspre valea imensă, cu case de-o singură parte. 

     Iar în golul dintre părți, sufletul, lipsit de experiență, a rămas cu un beteșug, care, mai târziu, îmi va fi de folos, pentru că, deseori, doar handicapul te poate feri de neașteptat. 

Credit art: Daisanvisart