Prozatoare şi traducătoare de texte SF, Ana-Veronica Mircea s-a născut în 14 iulie 1957, la Bucureşti. Absolventă de Institut Politehnic (Facultatea de Mecanică Fină), a muncit la Focşani ca inginer proiectant de cuţite de strung şi tehnolog. Din 1992 începe să scrie povestiri de anticipaţie pentru diverse concursuri, recoltând în anii următori o apreciabilă sumă de premii naţionale şi locale, de la premiul II al Editurii Nemira (1992, 1993), până la cele acordate în diverse manifestări cenacliere: „Brain”, „Brant”, „Sfera”, „Pozitronic”, tabăra de creaţie „Atlantykron”. A debutat cu proză originală în Jurnalul SF (1993), colaborând ulterior la CPSF Anticipaţia, Supernova, Curierul Naţional, Dependent SF. O parte dintre aceste proze scurte figurează în culegerea supraVieţuitorii, publicată în 2005 în variantă electronică, la editura cartea.info.

Liviu Radu evocă debutul spectaculos înregistrat de „o fătucă din Focșani… una pe care n-o întâlnise nimeni, dar care câștiga premiu după premiu și reușea să publice prin toate revistele”. Evident, în revistele înfloritoare de după 1989, Jurnalul SF, Anticipația, String, în pagina specială din Jurnalul Național, ca să nu mai vorbim de Almanahul Anticipația, care se străduia și el să supraviețuiască în tulburele climat cultural postrevoluționar. Prefațatorul o declară fără rezerve „una dintre figurile importante ale SF-ului autohton” de la sfârșitul anilor ’90, pe un fundal efervescent, generos cu „producția” de asemenea figuri notabile, între care Sebastian A. Corn, Michael Haulică, Florin Pîtea, Costi Gurgu, Don Simon și, fără îndoială în calitatea sa de povestitor și romancier, prolificul Liviu Radu însuși.

Exploziei de interes pentru SF și avalanșei revuistice corespunzătoare acestui dezlănțuit fenomen public le-a urmat reculul dezamăgitor pentru creatorii de literatură a imaginarului – anticipație, fantasy, ucronii și distopii, în fine, diverse forme de fantazare năpustite în scenă după ce se părea că, odată cu regimul politic defunct, toate barierele puse în calea lor fuseseră spulberate. Și totuși, reculul n-a fost chiar atât de dezastruos pe cât se spune, dacă e să trecem în revistă mulțimea cărților de SF apărute după anul 2000. E adevărat, dificultățile sunt provocări cărora nu toată lumea le răspunde la fel. Unii au știut să le învingă fără ca talentul lor să intre în impas: și-au scris cărțile și chiar le-au publicat, în ciuda sporitelor rețineri editoriale pentru SF-ul produs de români, construindu-și astfel, treptat, cariera literară. Alții le-au învins în alte chipuri, dar mai ales prin abandonul creației personale pentru „certitudinea” traducerilor, mai mult sau mai puțin capabile să-i asigure cuiva existența. Asta a făcut și Ana-Veronica Mircea, optând pentru comenzile masive, prost plătite și strânse între niște termene de predare sufocante pentru cine se lasă antrenat într-o asemenea corvoadă. Timpul a trecut, „fătuca din Focșani” a devenit pe neobservate „tușa Vero” de pe blogurile pe care le întreține cu hărnicie și umor, făcându-l celebru pe motanul Grișka și alăturându-se astfel altor sefiști în ipostaza lor de mari iubitori de pisici, Ona Frantz și Ștefan Ghidoveanu bunăoară. În fine, ajungem și la trasul liniei, sub care descoperim cu regret doar o recoltă , fiindcă volumul tipărit de Nemira reia nu mai puțin de nouă povestiri din culegerea publicată în regim virtual într-o vreme când interesul cititorului pentru o asemenea soluție „extravagantă” abia se declanșase. Acestea sunt: Sfinte Dumnezeule!, Irecuperabilul Donald, Slujbă temporară, Clocitorul Josh, Închisoare contravențională, Izvoditorul, Culoare locală, Ziua retragerii, chiar și textul ce dă titlul culegerii tipărite, Floarea de loldilal.

 

Volumul din 2012 se structurează pe câteva niveluri de lectură, corespunzătoare unei game tematice și stilistice de o apreciabilă diversitate, ceea ce este întotdeauna de preferat scrisului uniform și repetitiv. Unele povestiri intră cu ușurință într-un tipar SF, altele țin de un fantastic permeabil și pentru motivele genului nostru, iar câteva pun în evidență pasiunea autoarei pentru figurile și structurile basmului, reciclate la modul indubitabil modern și cu efecte adesea surprinzătoare. Inteligența și sensibilitatea par a fi instrumentele sale favorite în prelucrarea unor motive generice, elemente dintre care puține sunt noi, însă efectul final al acestui tratament de finețe cărora le sunt supuse este unul nu doar plăcut, ci chiar capabil să le împrumute o strălucire vecină cu originalitatea. Iată, de pildă, povestirea ce deschide culegerea, Paradisul bărbaților. E limpede că un „paradis” al bărbaților nu poate fi decât un loc al desfătărilor sexuale continue, pe măsura insațiabilei dorințe erotice pe care o prejudecată comună o pune în seama lor. Nici tema aceasta nu este nouă: de la Boccaccio încoace o mai găsim ici-colo prin curentul principal al literaturii, iar în SF-ul nostru a fost tratată de Corneliu Omescu prin anii ’70, într-o povestire intitulată Răpirea bărbaților (replică la clasica „răpire a sabinelor”, bineînțeles) și pe care, oarecum speriat de dimensiunea cosmică dată motivului răsturnat, autorul s-a grăbit s-o declare „glumă fantastică”. Fără îndoială, există comic de situație și ironie centrată pe simțul moral/imoral în textul acela mai vechi, unde patru surori extraterestre vin să-și caute miri pe Pământ, numai buni de condus pe o planetă unde așteaptă, râvnitoare, două miliarde de femei frustrate.

Ana-Veronica Mircea imaginează și ea o situație hiperbolică asemănătoare: o planetă pe care bărbații din Galaxia întreagă, momiți cu „transport gratuit și rentă viageră categoria lux”, sunt invitați prin prospecte turistice să-i devină cetățeni. E o lume unde „puii masculi” se nasc rar, ceea ce face imperios necesară „așa-numita soluție a masculilor de import”. Această variantă stimulatoare de pofte nebune a Paradisului nu mai are nicio tangență cu Paradisul biblic, unde Adam trebuie să se limiteze doar la plicticoasa și rutinata relație cu femeia-prototip ce i s-a dat prin milă divină. Dintr-o asemenea rutină greu suportabilă, complicată și de sentimentul că el, ca soț modern, a fost subjugat până la sclavie de o soție corpolentă și autoritară, vrea să scape și personajul lui Omescu, un contabil prăpădit, bântuit de eterne obsesii sexuale. I-ar prinde bine și lui măsurile legiferate pe planeta Eva, și anume: „poligamie obligatorie, minimum 45 de soții”, sau cea care îngăduie părăsirea planetei doar însoțit de o gardă formată din zece soții și cinci roboți vigilenți. De aici înainte, însă, cele două povestiri se despart, în ciuda numeroaselor amănunte din același registru comic pe care le imaginează Ana-Veronica Mircea pentru personajul său aspirat în Paradis. Corneliu Omescu se amuza să-și privească tema din perspectiva masculină a adolescentului pofticios și frustrat care rămâne astfel imatur până la adânci bătrâneți. Privirea autoarei noastre este însă plină de o caldă ironie feminină. Ea își lasă personajul să experimenteze frenetic căsătorie după căsătorie, tot la trei zile, dar nu uită să strecoare ca din întâmplare argumente pentru faptul că poligamia paradisiacă mai poate avea, pe lângă plăcerile deșănțate, și unele urmări de-a dreptul spăimoase:

 

„Aș fi fost în stare să-mi aleg cel puțin o duzină de neveste din personalul transgalacticului, dacă Elga nu mi-ar fi povestit, de dragul de a mă distra «în zilele miresei», sfârșitul tragic al tatălui ei. Bietul om murise subit la numai patruzeci și trei de ani, după câteva încercări nereușite de a aplana conflictul izbucnit între cele două sute de soții proprii, împărțite în treisprezece (număr cu ghinion) unități beligerante.

– Am asistat la autopsie și i-am văzut inima. Era, cum să-ți spun? Harcea-parcea! mi-a mărturisit ea, între două sărutări prelungi.”

 

Lucrurile se complică și prin faptul că în asemenea căsătorii multiple mai apar și aparținătorii, în speță numeroasele soacre – situație la care autorul Răpirii bărbaților nu mai avea cum să se gândească, preocupat doar de cele două miliarde de femei ale sale, dornice să presteze servicii sexuale pentru norocoșii imigranți de pe Pământ. Ana-Veronica Mircea închipuie cu o detașare senină scenă după scenă într-un carusel care, odată pus în mișcare, pare să nu mai poată fi oprit:

 

„În următorii doi ani m-am distrat jucându-mă de-a schimbatul de neveste cu toți cunoscuții mei. Se distrau și soțiile mele: pronosticau câte și care dintre ele vor fi obiectul schimbului din luna următoare. Dădeam femeia cu fiica sau fiicele ei cu tot și o primeam pe cealaltă însoțită de propriile progenituri. Asta n-avea importanță. Oricum nu reușisem niciodată să țin minte numele numeroaselor mele fetițe.

Doar Kuș și Uma nu au fost afectate de noua mea distracție; nu voiam să-mi înstrăinez băieții.”

 

Nu sunt în volum multe povestiri care să dezvolte comicul debordant din textul discutat. Câteva lucrări își țes intriga în jurul unui motiv SF pe care îl știm de la englezul Edwin Abbott, cel ce introducea, în romanul său „matematic” Flatland, o lume cu personaje bidimensionale. Ana-Veronica Mircea face din această soluție a existenței în planuri geometrice diferite, precum și a teleportării dintr-unul în altul, sursa unei invenții surprinzătoare: Închisorile Plane. Logica situației permite, așadar, să fii condamnat pentru diverse delicte în spațiul tridimensional și expediat imediat în bidimensional spre a-ți executa pedeapsa în perimetrul ușor de supravegheat al unui tablou.

 

„Atunci, adică nu cu mai mult decât un secol în urmă, omenirea socotise binevenită economia de spațiu, căci toți deținuții de pe planetă încăpeau în trei cuburi în care plăcile-temnițe stăteau aliniate ca volumele dintr-un raft având grosime numai ca să poată include culoarele de acces, cabinetele și instalațiile de întreținere și deservire. Acestea din urmă plan-portau alimente și creau atât iluzia succesiunii zi-noapte, cât și pseudo-planele care permiteau existența locuințelor și a ascunzătorilor (afurisitele de ascunzători în care adesea nu se putea pătrunde cu video-cercetătorul). Și se considerase bine intenționată ștergerea memoriei «pensionarilor», care trăiau cu impresia existenței în Tridimensional, într-un Sanatoriu de Recuperare, sub oblăduirea Ocrotitorilor, cei-care-vindecă și cei-care-alină.”

 

Avem deci elemente de decor SF pentru o distopie în care o mână „bărbătească” ar fi introdus imediat acțiune palpitantă, evadări precipitate dintr-o dimensiune în alta, urmăriri trăite cu sufletul la gură, consum de energie fizică și lovituri de teatru. Ana-Veronica Mircea se mulțumește să exploateze tema cu zâmbetul pe buze, fie în versiunea ei cvasi-savantă, de paradox logic, fie în marja de sensibilitate umană pe care o permite. Închisoare contravențională narează pe doar câteva pagini decăderea continuă a unui tânăr „teleportist împătimit”, dintr-o dimensiune în alta, din spațiul tridimensional în cel al detenției bidimensionale (unde condamnații sunt „entități blazate, vegetând ca niște tușe de culoare într-un tablou viu, căruia îi percepeam rama ca pe o impenetrabilă pâclă translucidă”), pentru ca alte infracțiuni cauzate de inventivitatea sa nestăpânită să-l aducă în cele din urmă – cu toată simpatia garantată a juraților, procurorilor, judecătorilor – în „carcera Zero-dimensională”, ca individ „punctiformizat”. Delictele sale seamănă mai degrabă cu cele ale hackerilor, săvârșite în mediu virtual:

 

„De pildă, sunt sigur că îmi vor acorda circumstanțe atenuante, pentru că am demonstrat că e posibil să te rotești cu atâta furie, încât să-ți dezghioci carcera și, făcând corp comun cu ea, să te deplasezi, prin rostogolire, de-a lungul segmentelor-arest, antrenând toate celulele din intersecții.”

 

În schimb, proza intitulată Ghinion garnisește tema închisorilor bidimensionale tocmai cu complicațiile despre care spuneam că le-ar alege un autor de SF rutinat și mai puțin atent la trăirile umane verosimile. Prinsă între sentimentul datoriei și sentimentele sale naturale, tânăra Lish Harb, medic de penitenciar SF, sfârșește prin a cunoaște ea însăși, ca inculpat, instituția pe care se angajase s-o slujească, fără să-i fi știut de la început calitatea perversă.

Unele povestiri abordează subiectul călătoriei în timp și al cronoplastiei. Mai mult decât Irecuperabilul Donald, care are umor, dar mizează excesiv pe înlocuirea procedeului qui-pro-quo din comedia clasică prin manipulări de natură spațio-temporală, proza cea mai bună din acest grupaj este Sfinte Dumnezeule!, unde eroina, ea însăși manipulată de interesele unei companii retrase în obscuritate, pătrunde fără voia ei într-un lanț de evenimente stranii, implicând viitoruri în mod repetat modificate. Confruntată cu o serie de rezolvări-surpriză, sergentul Anne Limitz din Poliția Temporală își descoperă propria identitate maleabilă, cvasi-enigmatică și mereu de nerecunoscut. Exclamația din titlu nu face decât să sublinieze deruta continuă a femeii, într-un text care îmbină tratamentul comic cu cel discret-sentimental.

În sfârșit, mai pot fi pomenite câteva povestiri merituoase, din categoria fantasy sau chiar de fantastic pur: Râpa amăgirilor, Revelion cu scăunel și pisică, Puterea pereche. Între ele, Floarea de loldilal angajează simbolic o problemă morală, făcând din tânărul Anob, șef al unor Trupe Imperiale de Elită și totodată descendent dintr-un imigrant trădător și colaboraționist, „purificatorul” Orașului de „gunoiul” clandestin pe care el, singur, îl poate recunoaște, prin miros, sub complicatele și oribilele întruchipări ce-l deghizează. Culoare locală este o scenetă amuzantă, dar fără adâncime, la fel și Clocitorul Josh, care la data apariției sale a putut trece drept „o poveste minunată despre nașterea unei lumi și a unei legende”, cum se spune în prefața volumului discutat. Dan-Silviu Boerescu a introdus-o, de altfel, în Antologia SF 2001.

La distanță de câțiva ani, Ana-Veronica Mircea revine cu o altă culegere de povestiri, Întoarcerea vrăjitorului (2018). Textele acestea nu aduc însă nimic nou, multe fiind preluate tot din volumul electronic prin care autoarea debutase. Astfel sunt Învins, De dragoste, Oyoja Onuk, Călugăriţa, Iadul, Felix the king, Năpârstocii, Supraviețuitorii (de data asta fără artificiul grafic inițial) și alte câteva. Schițele foarte scurte, în special, pun în pagină mici anecdote comice, alteori dramatice, menite să exhibe manifestări ale știutei naturi umane pervertite de o relație extraterestră. Un cuceritor al Universului, cu aspect de melc bălos, exploatează creierii conservați ai făpturilor subjugate, eliminând tot ce ține de restul organismelor lor (Învins). Într-o extravagantă simbioză, Regina și Regele unui regat alien joacă rolul pisicii cu șoarecele, devorarea efectivă a acestuia din urmă părând să fie singura modalitate de asigurare a urmașilor la tron (De dragoste). În Oyoja Onuk, condamnatul în urma unei conspirații eșuate își trăiește etern clipa din urmă, doar pentru a realiza în adevărata sa dimensiune neputința răsturnării unei ordini stabilite de Seniori (căci – aflăm din context – „Seniorii sunt suveranii întregului continuum multidimensional și al fiecărei dimensiuni în parte, sunt atotputernicii care jonglează fără efort cu acea iluzie numită timp”). Nuvela ce încheie volumul, dând totodată titlul ansamblului, încearcă din nou formula fuziunii între germenii unei realități banale și cei ai basmului tradițional (precum în Râpa amăgirilor și Puterea pereche; de data aceasta Vrăjitorul din Oz), rescrierea lui îngăduindu-i autoarei remarcabile efecte umoristico-ironice pe seama cărora și-a scris cele mai bune lucrări.

Neîndoielnic, creația Anei-Veronica Mircea ar fi putut arăta astăzi mai consistentă și mai bine profilată în plan valoric. Impresiile stârnite colegilor de generație la debutul ei exploziv nu sunt gratuite, ci credibile. Totuși, multe din resursele latente ale autoarei s-au pierdut prin neexercitare, deranjate vizibil de corvezile cronofage ale activității sale de traducător, iar argumentul vieții care ne macină timpul și energia poate că scuză, dar nu compensează un gol al creației, în cazul cuiva care s-a văzut hărăzit cu instrumentele ei.