Un depozit de marfă fusese golit de conţinut; grinzile de metal, benzile rulante de transport, podeaua din plastic tare albastru, zidurile gri ce imitau stânca — toate arătau pustiite şi reci, lipsite de scop. Cavitatea nu fusese săpată acolo, ci existase încă de la începuturi, parte a planului după care fusese construit lanţul muntos.
Paşii răsunară cu ecou în timp ce străbăteau vastul spaţiu; în mjilcul încăperii aşteptau cei câţiva reprezentanţi oficiali ai lui Evgheni201R, îmbrăcaţi simplu, indiferenţi la impresia pe care aveau să o facă străinilor. Grupul militar era format dintr-un ofiţer, un inginer şi câţiva soldaţi. Ofiţerul nu purta uniformă, ci un costum simplu şi elegant de culoarea cernelii. Avea o pereche de ochelari fumurii anti-radiaţii, deşi aici în mod special nu era nevoie de aşa ceva. Inginerul se învelise cu un halat gros peste tricou şi pantaloni, semânând cel mai mult comitetului de primire prin aparenta sa degajare. Soldaţii erau îmbrăcaţi din gât până în picioare în uniforme negre, mulate pe corp.
Militarii întinseră primii mână, iar salutul le fu reciprocitat, deşi exista o răceală mutuală. În timp ce unii dădeau dovadă de sobrietate, ceilalţi erau pur şi simplu suspicioşi, neprimitori. Evgheni nu avusese niciodată armată sau bază militară, iar ordinul conform căruia acest lucru avea să se schimbe fu prima oară primit drept o glumă, apoi drept un adevărat şoc cultural. Locuitorii lui Evgheni nu înţelegeau ce era acela conflictul, şi nici n-ar fi dorit să afle; rata criminalităţii însăşi era foarte scăzută, iar nelipsitele drone aveau mai degrabă rolul de-a oferi asistenţă rapidă cetăţenilor, decât acela de-a depista elementul criminal.
— Ne bucurăm că guvernul vostru ne-a primit fără prea multe proteste. De obicei statele cu un nivel de trai superior sunt cele mai mofturoase când vine vorba de implicarea noastră în treburile lor interne.
Nemernicul, se gândi unul dintre locuitorii nativi ai planetoidului, ne-aţi amintit ce sancţiuni ne veţi aplica înainte de-a ne lăsa măcar să ne spunem obiecţile, iar acum vrei să ne aminteşti de cât de privilegiaţi şi protejaţi de rele suntem. Armata nu putea aplica nici o pedeapsă directă vreunui stat independent, dar putea tăia legăturile culturale cu regiunile din spaţiu unde avea o influenţă mai mare, iar asta ducea imediat cu gândul la izolaţionismul ce afectase atât de mult teritoriul uman încât fusese nevoie de sute de ani doar pentru a începe procesul de vindecare. Cu gândul la o asemene privaţiune, nimeni nu mai stătea la discuţii.
Oficialul nu spuse toate astea, ci lăsă să-i scape alte cuvinte.
— Totuşi, nu credeţi că exageraţi ?
— O mână de oameni şi un singur avion de luptă vi se par prea mult ?
Vor veni şi alţii, gândi oficialul, apoi veţi încerca să recrutaţi dintre localnici cum faceţi în alte părţi, deşi aici nu o să aveţi noroc. Din nou însă, nu spuse asta, ci rosti alte cuvinte.
— Inamicul se află la sute de ani lumină…
— Acolo e inima războiului, întradevăr, i-o tăie ofiţerul, dar trebuie să vă reamintesc că acum trei ani o navetă PanGalaxy a fost atacată de o crisalidă a viespilor, iar mai mulţi membri ai echipajului au fost ucişi cu cruzime ? Unul dintre pasagerii atacaţi e cetăţean al acestui stat. Prin asta dumneavoastră înţelegeţi că viespile sunt departe ? Aşa cum vedem noi lucrurile, neutralitatea acestei zone nemilitarizate a încetat încă din acea clipă.
— A fost vorba de un incident izolat…
— Iar în cazul că vor urma alte aşa zise incidente izolate, aveţi de gând să rămâneţi nepăsători în timp ce oamenii voştrii sunt măcelăriţi ?
— Atunci de ce nu împânziţi spaţiul cu nave de război adevărate ? Coloşi imenşi care să intimideze inamicul. Ce speraţi să faceţi cu un mic gândăcel zburător şi acul său pulverizator pe o gămălie plutitoare lipsită de importanţă?
— Am delegat câţiva titani de-a lungul rutelor de navigaţi, dar spaţiul cosmic e mult prea vast pentru ca această tactică să fie eficientă. Avem motive să credem că această gămălie plutitoare nu e deloc lipsită de importanţă pentru viespii.
— Cum aşa ? Nu e nimic aici ce ar putea să-şi dorească ?
— Nu ,,ce”, ci ,,cine”.
Oficialul rămase fără cuvinte şi nici n-avu timp să le regăsească, căci ledul verde de deasupra porţii liftului se aprinse.
— A sosit gândăcelul.
Toate privirile se îndreptară acolo. Liftul pentru marfă îşi deschise uşile largi, iar podeaua mobilă aşeză avionul pe banda de transport. Reflectoarele din tavan se aprinseră orbitoare, luminând forma neagră în timp ce aceasta se apropia încet. Era o caroserie delfinoidă ca a ambulanţelor, curbată elegant, dar mai suplă, întrucât aparatul era destinat unui singur pilot şi atât. Mare parte din podea şi spaţiul din spatele cockpitului erau ocupate de generatorul pe bază de radiaţii cosmice ce alimenta singura arma: un tun ca un falus montat deasupra — dezintegratorul de particule, vopsit în negru mat şi nu lucios ca al caroseriei. Cele două motoare cu reacţie de sub aripile scurte erau mai proeminente decât la versiunea civilă, iar coada segmentată se termina cu aripioare mobile dispuse înV.
Unul dintre soldaţi se apropie cu mândrie, dovadă a faptului că urma să fie pilotul, în timp ce restul aveau să joace rolul de agenţi pe teren.
— E totul în regulă, soldat ? fu întrebarea ofiţerului pentru bărbatul ce se aşezase între timp înăuntrul cockpitului, pe un scaun arginitu din material rigid ce nu îngăduia confortul modelelor civile. La apăsarea unei taste, o cască plină de senzori coborî din plafon: era interfaţa dintre pilot şi maşinărie. Restul butoanelor de pe bord, precum şi maneta, erau doar în cazul în care controlul mental ar fi fost bruiat de un semnal parazit.
— Aparatul e ca nou, dar fără un exerciţiu pe teren, nu pot să dau un răspuns adecvat.
— Foarte bine. Unde am putea testa aparatul, domnilor ?
Comitetul de primire încremenise; în urechile lor, primul exerciţiu militar din istoria planetoidului suna aproape precum prima lupta.
Noaptea, reflectoarele ce luminau unul dintre vârfurile montane, rămaseră stinse. Dimineaţa următoare se putea observa că o porţiune semnificativă de stâncă fusese tăiată chirurgical sau transformată în pulbere.
Vey nu realizase cât de mult o încercase singurătate de când se despărţise de Rendar, până când nu-i făcuse loc Yuvei în inima ei şi simţise cum o greutate făcea loc unui spaţiu gol ce putea fi umplut cu multe alte lucruri: conversaţie, râsete, visare.
O aştepta pe aceaşi bancă sub formă de acvilă unde fusese abordată de străină prima oară. Cizmele înalte îşi făcură apariţia pe pietrele galbene moi, iar zâmbetul ce-şi făcu loc printre buzele subţiri de culoarea cireşei putrezite spunea tot.
— Mi-au dat o seară de libertate. Nu te bucuri ?
— Ba da, dar ştii ce implică asta ?
— Că o să avem mai mult timp de petrecut împreună.
— Asta, dar şi faptul că va trebui să-ţi găseşti cât mai curând un loc de muncă…
— Dar ei nu ştiu ce domiciliu am, aşa că n-au unde să mă trimită chiar dacă nu muncesc.
— Altfel spus, vrei să trăieşti din banii statului ?
— N-am spus asta, doar că nu e nici o grabă.
— Poate nu ţi-a spus nimeni încă, deşi mă miră, dar există suficiente regiuni depopulate unde ar putea trimite un străin fără loc de muncă.
— Au voie să facă aşa ceva ?
— Cine ar putea să le spună că nu?
Bruneta căzu deznădejduită pe bancă. Dezămăgirea i se putea citi în limbajul trupului cu umerii căzuţi, dar ochii rămâneau complet inexpresivi.
— Hei, n-am vrut să te supăr, mai ales că mi-ai dat o veste aşa de bună. Hai să-ţi spun un secret: pe Evgheni e greu să ajungi, dar nu e greu să rămâi. Fusul ăsta a fost construit de şi pentru oameni bogaţi cu talente speciale, dar odată ce totul a fost pus pe roate, s-a dezvoltat şi o industrie a servicilor uşoare care nu necesită nici multă muncă, nici talente aparte. Iar tu ai o prietenă care ar putea să-ţi deschidă unele drumuri.
— Oau ! Eşti grozavă !
— Dar toate astea mai târziu; mai întâi hai să-ţi prezint împrejurimile ! Cred că te-ai săturat de lalele astea.
— Nici vorbă. Sunt sigură că n-am mai văzut vreodată aşa ceva. La început nu mi-a venit să cred că reprezintă o formă de viaţă. Dealtfel, tot nu sunt convinsă.
— Sunt chiar o formă de viaţă superioară nouă, animalelor. Ele nu deranjează pe nimeni.
— Un mod ciudat de-a defini superioaritatea. Vom vedea alte creaturi ciudate ?
— Lalele sunt creaturi ciudate ? Hahaha. Animale sălbatice nu există în lumea asta complet artificială, dar vei putea întâlni animale de compania odată ce-o să ieşi mai multe în lume. Multe firme adoptă pisici sau rozătoare drept mascote. Din păcate, nu o să găseşti aşa ceva la mine, fiindcă nu suport atingerea lor. Mă irită. Soţul meu nu înţelegea asta. Nu înţelegea multe…
Poarta înaltă se deschise către zborul jos al gângănilor lucioase din fibră de carbon. Şocul fu prea mult pentru străină, astfel că Vey se văzu nevoită să o prindă de mijloc ca să nu cadă.
— Primul atac de panică ? Să nu-mi spui că n-ai măi văzut maşini ?
— Nu maşinile; totul. Agitaţia; ce se află dincolo.
— Înţeleg. Presupun că vom lăsa oraşele pentru altă dată. Hai atunci în mall ! Se spune că un mall reprezintă întreagă societate, dar la scară mai mică.
Păşiră pe trotuar, ţinându-se de mână, sub ploaia uşoară programată pentru acea seară. La îndemnul lui Vey, pătrunseră în ambianţa de fagure şi strălucirea portocalie a primei intrări subterane.
— Vom începe cu lucrurile simple.
Rafturile cu produse se întindeau către toate punctele cardinale precum o bibliotecă nesfârşită. Suprafaţa lui Evgheni exemplifica o manie pentru ordinea arhitecturală, pe care Yuva o găsea dizgraţioasă, dar care aici, sub suprafaţă, devenea de-a dreptul obsesivă. Ochii ei căutau ceva care să pară crescut acolo şi de-abia apoi modelat după nevoile creaturilor ce ocupau acel loc, dar totul era în zadar.
— Aici e harta care-ţi spune unde ce să cauţi…, îi explică prietena ei arâtând cu degetul o hologramă atât de subţire încât devenea invizibilă dacă o priveai din lateral, doar că ea nu reuşea să se concentreze, fiind mai degrabă atrasă de fluorescenţa pe care o căpătase oja celeilalte sub efectul ledurilor.
Liftul de la staţia B9 coborî două etaje mai jos. Bogăţia senzorială a culorilor o trimitea cu gândul la florile pe care le văzuse în parc, dar ca şi acelea, fructele şi legumele nu-i sugerau nici un posibil scop alimentar. În spital o hrăniseră cu proteine şi nutrienţi îmbogăţiţi cu minerale, fără de care corpul ei dăduse semne că ar fi putut să cedeze. O carnivoră, fără doar şi poate, rostise o asistentă cu dispreţ nedisimulat.
În timp ce în sacoşa blondei se adunară mai multe feluri de legume şi fructe printre care şi clasicele roşii, precum şi mai multe brânzeturi din grăsimi vegetale, în cea deţinută de brunetă nu intrară decât nişte licheni care i părură cât de cât comestibili şi câteva produse de panificaţie alese din motive pur estetice, cum ar fi un baton alb spiralat cu roz despre care află că era un fel de prăjitură.
Se opriră în faţa unei mese întinse în mijlocul căreia trona un manechin într-un singur picior. Fără sprâncene şi cu mai multe mâini cauciucate purtând mânuşi albe, nu putea fi numit o încercare de-a imita omul, ci mai degrabă un obiect totemic.
— Îţi prezint bucătarul meu preferat. În el se găsesc sufletele tutor bucătarilor care au existat vreodată în Univers.
Yuva urmă exemplul prietenei sale, dar roşile ambalate în pungi vidate fură aruncate cu o asemenea forţă de aceasta încât zburară dincolo de masă. Străina se grăbi să le recupereze, coborând în patru labe pe podea şi făcându-şi loc printre picioarele celorlalţi cumpărători. Bărbaţii tineri nu erau în mod special deranjaţi, dar femeilor nu le venea să creadă. Încercă să prindă o roşie ce se rostogolea pe podea când o creatură stranie îi apăru în faţă; bizareria arăta ca o locomotivă micuţă din care ieşeau tuburi tari în toate direcţile. Bruneta mârâi şi se sperie când robotul se apropie fără frică de ea, lovindu-se cu ceafa de tăblia mesei când dădu să se ridice. Roşia fu aspirată într-unul dintre tuburile roboţelului, apoi fu aruncată cu presiune în mână întinsă a manechinului cuţitar.
Blonda nu încercă deloc să-şi stăpânească râsul, dându-le prilejul celorlalţi clienţi ai hipermarketului să facă la fel.
— Îmi pare rău, dar ai fost prea grozavă.
— Ceva îmi spune că n-am făcut bine ce-am făcut.
— Sincer, mi-ai depăşit aşteptările. O să-mi fie mai greu să-ţi găsesc o slujbă decât am crezut.
Ajunseră sus, unde ploaia artificială udase bine romburile de pavaj fără a forma şiroaie. Blonda fu nevoită să-i repete de câteva ori prietenei sale să nu zburde plasele în toate direcţile. Vey chemă o maşină folosind un dispozitiv lucios sub formă de cartelă. Cărăbuşul argintiu frână de la viteze imposibile şi le primi în interiorul caroseriei joase şi late.
Bancheta era o potcoavă de material roz cu memoria formei, întreruptă doar de către bordul lipsit de volan sau şofer. Ecranul arăta mai multe puncte luminoase pe o grilă de linii albastre ce reprezenta reţeaua de străzi magnetice. Yuva îşi dădu repede seama că ele se găseau înăuntrul punctului verde, în timp ce punctele roşii erau celelalte automobile; ce o intriga însă pe ea era lipsa oricărei componente organice în construcţia maşinăriei. Lipsa unei interfeţe vii dintre instrument şi utilizator genera un sentiment profund de înstrăinare. Închise ochii şi se lăsă pierdută în golul din mintea ei până când o mână îi zgâlţâi umărul.
— Am ajuns, somnoroaso !
Vila gotică cu pereţi mov-închis şi contururi cenuşii avea un aspect mult mai liniştitor pentru străină decât tot ce văzuse până atunci. Exista ceva familiar în streaşina precum portruberaţia unui exoschelet şi jgheabul ce cobora din acoperiş precum un proboscis.
— Îmi place aici !
— Unora li se pare bizară sau sumbră; cică strică peisajul. Bănuiesc că asta ne face pe amândouă nişte ciudate. Dă vina pe sângele de stranzi.
Interiorul i se păru deasemenea primitor, cu nuanţele sale de brun şi vişiniu pe textură falsă de lemn.
— Tot ce se găseşte afară e prea deschis, prea luminos. Ce schimbare binevenită !
— Ce e prea deschis şi luminos nu e intim. Mie îmi place ce e intim şi interiorizat.
Vey deschise uşa unui frigider deghizat drept parte integrată din restul mobilei, apoi scoase afară o sticlă în jurul căreia păienjeneau aburii condensului.
— Asta ar trebui să fie chiar pe gustul tău dacă e să ne luăm după prejudecăţi. Alcool! Aici oamenii sunt mai precauţi, aşa că am fost nevoită să obţin permisiune specială pentru consum. Îţi vine să crezi ? Parcă aş fi deţinut o bombă.
Făcu rost de două pahare dintr-un sertar de deasupra, apoi dădu drumul unuia dintre ele să alunece către oaspete. Aceasta îl prinse cu iuţeală şi-l goli dintr-o înghiţitură, trimiţindu-l înapoi spre îngrijorarea gazdei.
— Se pare că nu e o minciună ce se spune despre voi. Beţi ca să vă stingeţi melancolia acumulată de epoci. Haide totuşi să nu terminăm sticla pe stomacul gol !
Salata de fructe şi brânzeturi pe bază de grăsimi vegetale intra pe gâtul străinei ca nişte pietre luate de pe fundul râului, dar se strădui să zâmbească în ciuda suferinţei. Lichenii fură cât de cât suportabili, iar un nou pahar de tărie stinse amărăciunea.
După masă, Vey umplu cada ovală cu apă fierbinte şi uleiuri parfumate, apoi îşi lăsă lenjeria de corp să cadă pe podeaua luminată de o constelaţie de becuri inchise înăuntru.
— E spaţiu de ajuns pentru amândouă.
Bruneta privea prudentă de la uşă, ţinându-şi mâinile strânse peste cămaşa subţire de seară.
— Şoldurile mele nu sunt la fel de late şi nici sânii la fel de plini.
— Nu-i nevoie să te ruşinezi. N-o să mă uit la tine când te dezbraci.
Femeia se întoarse cu spatele şi coborî în ovalul din podea, iar totul părea o incantaţie prin care aburul o chema pentru a o absorbi. Cealaltă o urmă după câteva clipe de ezitare, ţinându-şi palmele între picioare în timp ce-şi făcu corpul să alunece pe lângă peretele căzii.
Băutura nu lipsea. Clinchetul celor două pahare fu semnalul pentru aprinderea tavanului.
— Pentru seara asta am selectat ceva mai liniştit — un documentar.
Imaginile prezentau habitaturi de caverne vii, structuri greu de clasificat între regnul mineral şi cele organice. Îmi aduce aminte de acasă, voia Yuva să spună, dar se abţinu. Scufundarea în lichidul fierbinte fusese însă o greşeală ce o regreta profund. Corpul ei voia să cedeze, să se lichefieze, iar forţările depuse pentru a şi-l menţine în stare actuală îi intensifica durerile cu care se străduise atât de mult să se obişnuiască. După câteva clipe, sări afară plină de spumă şi o luă la goană pe uşă fără să-şi mai ridice hainele de pe jos.
Vey o găsi lângă frigiderul lăsat deschis, acoperită cu un cearşaf, aproape leşinată. Când o atinse, străina avu un spasm, lăsând să i se vadă imprudent ochii roşii ca a unui demon.
— Îmi pare rău; nu mi-am dat seama că s-ar putea să te ardă, şi pe lângă asta, ţi-am mai dat să bei. Nu ştiu ce-a fost în mintea mea.
Ochii celeilalte reveniră la normal, doar cu vinişoarele roşii mărite. Gazda avea o încredere atât de deplină în prietena ei, încât îi luase privirea inumană drept un simplu efect al gradelor ridicate de temperatură şi alcool.
— E în regulă, îi răspunse Yuva. Trebuia să prezic dinainte ce o să se întâmple, dar n-am vrut să te dezamăgesc.
Se trântiră pe patul dublu, acoperindu-se cu o pătură ce se revărsa în valuri rozalii.
— Ai adormit ? întrebă bruneta.
— Nu; mă prefăceam. Credeam că ai nevoie de odihnă. Ziua asta te-a cam solicitat, senzorial şi cultural vorbind.
— Tocmai de asta nu pot să dorm. Spune-mi ! Copilul tău se simte bine captiv în spitalul ăla ? Mă gândeam cât de ciudat e că eu sunt aici cu tine, dar el nu.
— Rolul tău nu e de-a acoperi golul lăsat de lipsa soţului sau a copilului meu. Sincer, nu pot să-mi dau seama câtuşi de puţin cum se simte sau ce gândeşte Revi. A devenit tot mai închis în el. Nu l-am auzit rostind nici un cuvânt, deşi ar fi trebuit s-o facă până acum. Nu contează dacă ar fi fost mama, tata, sau ceva aleatoriu. Credeam că a moştenit asta de la mine, dar nu; e ceva total diferit. Probabil că soţul meu a prevăzut că aşa vor sta lucrurile, dar asta nu e o scuză. Poate împreună am fi reuşit să obţinem ceva de el; o reacţie, chiar dacă nu un zâmbet; dar singură, nu ştiu deloc ce să fac. E imposibil să-l scoţi în afara lui însuşi.
— Te face să te simţi nedorită ?
— Aşa ceva. Îl înţeleg totuşi. Are sânge de majoritar, sânge de stranzi şi… orice a moştenit de la creatura aceea. Există probabil atât de multă confuzie în sufletul său cu tot sângele ăsta amestecat. Chiar şi pe soţul meu îl pot înţelege oarecum. Devenisem destul de dificilă; am aruncat odată cu o farfurie de cartofi care a zburat pe lângă capul lui, iar asta era înainte să aflăm ce se găseşte în micuţ. Probabil şi-a imaginat că aveam să devin chiar mai greu de suportat din acel moment înainte. Dar, nu… prea multă înţelegere pentru seara asta.
Vey trase de porţiunea ei de pătură, obosită sufleteşte după asemenea confesiuni, însă bruneta insista să n-o lase să doarmă, întrucât o simţi masându-i umărul ca o pisică.
— Ce-i ?
— Poate te surprinde, dar cred că mă pricep cu copiii. Am observat asta când făceam vizite la creşă.
— Tu ? Pe bune ?
— Cu adulţii nu mă pricep deloc, dar copiii se simt foarte în largul lor pe lângă mine. Poate faptul că par atât de neştiutoare îi face să se simtă aşa, din acelaşi motiv pentru care se ataşează de animale, bănuiesc.
— Pisicuţa Yuva. Haha.
— Aş putea…să-l văd… ?
Totul putea fi pariat pe acest moment; încrederea pe care încercase să o câştige atât de insistent putea să fie complet pierdută datorită acestei întrebări sau putea să dea în sfârşit roade.
— O să mă gândesc la asta. Merită încercat, dar nu-ţi pune prea mari speranţe. Acum chiar mi s-a făcut somn, aşa că te rog, gata cu întrebările. E în regulă ?
— E în regulă.
O briză uşoară mătura câmpul de lalele şi făcea frunzele copacilor să şoptească cuvinte doar de ei ştiute. Yuva înainta binedispusă, dar încetini pasul când îşi dădu seama că mama copilului nu-i împărtăşea speranţele.
— Aşteaptă-mă aici ! Nu cred că ai voie pe coridor. Revi e strict supravegheat; doar eu am dreptul să ies cu el afară, atâta timp cât nu trecem dincolo de porţile parcului.
— Dacă nu o să vrea să iasă afară ?
— Nu-l pot obliga. Nu-l poţi forţa să facă nimic din ce nu vrea, altfel devine urâcios. În ultima vreme nici nu mai suportă să-l ating.
Spre surprindere mamei, băieţelul acceptă şi îşi părăsi cuminte camera pentru prima oară după săptămâni de zile. Ceva nou părea să plutească în aerul zilei. Poate acea briză minunată a adus schimbarea, sau poate…
Yuva îi aştepta pe aleea cu pietricele galbene, în apropierea unui iaz, neclintită din locul unde fusese lăsată.
— L-am convins ! strigă Vey fericită. Nici nu-mi pot da seama cum am făcut asta.
— Tu eşti Revi ?
Copilul dădu din cap că da, apoi se eliberă din strânsoarea mâini mamei sale, alergând spre străină.
— Ai avut dreptate; chiar că ai o atracţie aparte pentru copii.
— Lăsaţi-vă copiii să vină la mine !
Tonul vocii brunetei era altul decât se aşteptase, ceea ce o tulbură puţin; rostise antica zicală plat, inuman, cuvintele venind parcă de undeva din spatele ei.
Un sentiment de neliniştea creştea în Vey, ca acela care o cuprinsese prima oară când îşi întâlnise noua prietenă şi-i găsise prezenţa dezagreabilă. De data asta percepea însă clar semnele ce o bulversau. Străină îi privea copilul de sus cu o expresie fixă, precum o pasăre răpitoare. Mâinile băgate în buzunare, coatele ieşite în afară, poalele paltonului fluturând încet în briza dimineţii — totul sugera că avea să-şi ia zborul cu prada în cioc, dacă ar fi avut cioc sau aripi.
Până şi copilul îi sporea neliniştile: o privea pe străină cu o familiaritate inexplicabilă ce sugera un fel de înţelegere comună.
— Stai !
Vocea blondei era tremurată, indecisă, de parcă n-ar fi vrut să-i stârnească pe cei doi, nesigură dacă aveau să rămână acolo încremeniţi ca două statui sau să fugă în orice clipă dincolo de atingerea ei.
— Cum ? Stai ! Nu înţeleg !
— Da ?
Vocea brunetei revenise la jovialitatea de dinainte, dar acum părea doar teatru. Asta fu de-ajuns pentru ca cealaltă să-şi recapete suficientă încredere de sine încât să strige cu o furie bruscă, instinctivă, care privită din exterior ar fi putut să pară nepotrivită cu calmitatea aparentă a scenei.
— De ce ? De ce s-a apropiat atât de mult de tine, o necunoscută, când pe mine, mama lui, mă refuză şi mă dispreţuieşte ? N-are nici un sens. Ce i-ai făcut ! Vrei să mi-l iei ?
Nici nu bănuise cât de mult adevăr se ascundea în aceste cuvinte când le rostise.
— Nu are nici un sens să-ţi mai ascund ceva, îi zise Yuva pe un ton calm, dar lipsit de căldură. Nu ştiu dacă vei mai putea crede vreun cuvânt din ce o să-ţi spun de acum înainte, dar mie îmi pare sincer rău de ce va trebui să fac. Eşti o fiinţă curioasă şi mi-ai plăcut, dar loialitatea faţă de specia mea e mai tare decât ataşamentul meu faţă de tine. De aceea te voi cruţa chiar dacă am fost sfătuită să n-o fac. Recunoaşte asta drept semn al prietenei mele.
— Cine eşti ? Ce eşti ?
Mâna brunetei coborî pe creştetul copilului, iar femeii i se păru că vede pentru mai puţin decât o clipă două degete negre, atât de lungi încât îl cuprindeau. Urlă, dar ţipătul ei fu închis într-un spaţiu atemporal unde exista doar mintea ei şi a speciei non-umane.
O gheară aflată la capătul unui deget lung tăiase membrana oului, lăsând-o să se scurgă împreună cu lichedele dinăuntru. Aşa fuseseră primele ei clipe de conştiinţă; nu căzuse, ci se scursese în răcoarea cuibului, ce nu era altceva decât un buzunar natural din interiorul uriaşei peşteri ce servea drept stup al coloniei.
Situaţia fusese îngrijorătoare; toate suratele ei fuseseră gelatinoase în primele clipe de vieţă, însă ea trebuise să depună un efort considerabil pentru a-şi strânge tot corpul laolaltă.
Îşi formase apoi crisalida. În următoarele luni, mineralele absorbite din pereţii peşterii trebuiau să se aranjeze într-un model prestabilit genetic, devenind solzii armurii ce reprezenta mândria oricărei viespii a hăului.
Învelişul pe care-l dobândise nu putuse fi numit deloc o armură, ci o piele. Adulţii care o inspectaseră nu ştiuseră cum să o clasifice; lipsită de duritatea învelişului, nu putea ridica greutăţile pe care le transportau muncitorii, dar nici să lupte precum războinicii. Concluzia era clară: sămânţa fusese slabă, individul nu avea rost pentru colonie. Astfel că tânăra viespe văzuse cum suratele ei erau chemate afară din cuib pentru a-şi face un rost sau altul, în timp ce ea rămânea mereu în acelaşi loc.
Într-o zi se hotărâse să părăsească cuibul de una singură; poate undeva în afara stupului se găsea libertatea, dar oricât căutase, nu găsise nici o ieşire. Ceva îi spunea că trebuie să existe un exterior, aşa cum o aşteptase ceva în afară oului, sau în afara crisalidei. Cavernele păreau să reprezinte însă întreaga lume — pereţi nesfârşiţi, organici, ce creşteau prea lent pentru a fi observaţi cu ochiul liber, dar care totuşi creşteau, se alungeau şi se curbau după o voinţă proprie, îmbătrâneau, se îmbolnăveau, iar apoi erau canibalizaţi şi înlocuiţi de ţesuturi tinere.
În călătoriile sale, cu toate că încercase să evite pe cât posibil ceilalţi membri ai speciei sale, se întâlnise cu muncitori nepăsători ce o dăduseră la o parte fiindcă se afla în drumul lor, dar care fuseseră totuşi blânzi în comparaţie cu războinicii nemiloşi. Aceştia din urmă se foloseau de ghearele lor pentru a face tăieturi în pielea victimei prea slabe pentru a lupta. Ea încercase să-şi retragă gelatina din calea tăişurilor, până ce aceasta nu mai avusese unde să se retragă şi explodase în afară prin răni, spoind pereţii. Asta părea să creeze plăcere războinicilor, acele fiinţe mândre, elegante şi eficiente, dar cu un instinct criminal înăscut.
Până şi muncitorii, ce compuneau marea parte a coloniei, se temeau de fraţii lor mai puţini numeroşi. Nu era o raritate ca un războinic aflat încă în perioada de tinereţe, să se complacă total nebuniei, ucigând orbeşte în stângă şi în dreaptă până când mai mulţi muncitori se strângeau laolată şi îl eliminau, smulgându-i solzii şi înghiţindu-i gelatina. Adulţii care treceau de această etapă turbulentă a vieţii erau însă admiraţi de colonie, căci reprezentau tot ce avea aceasta mai frumos, cu armura lor argintie şi coama albă de dragoni.
Ar fi vrut să moară, dar pentru o viespe a hăului, nu exista această alternativă. Corpul asculta comanda minţii doar cu condiţia ca aceasta să nu dicteze împotriva conservării de sine; sinuciderea devenind astfel o imposibilitate genetică. În momentele ei cele mai sumbre şi-ar fi dorit să rămână spoială pe ziduri şi să fie asimilită de acestea. Picăturile se reîntorceau însă prin rănile deschise, iar rănile nu se închideau niciodată până ce nu revenea toată laolaltă.
Îşi târâse astfel corpul în suferinţă, fără nici o posibilitate de scăpare, până într-o zi când fusese încolţită de mai mulţi indivizi. Se aşteptase să fie chinuită, dar în schimb fu luată pe sus şi aruncată într-o cameră doar a ei. În zidul acesteia era încadrat un panou de sticlă; semăna oarecum cu suprafaţa unui cristal, dar nu-şi putuse da seama cărui scop servea.
Viespile cunoşteau tehnologia, doar că nu o prea foloseau, întrucât nu aveau nevoie de ea în viaţa de zi cu zi. Manipularea pereţilor vii era strictul lor necesar, dar cu toate astea, erau o specie inteligentă şi curioasă. În războaiele lor fără sens, războnicii adunaseră tot soiul de obiecte şi dispozitive pe care încercaseră mai apoi să le înţeleagă, folosindu-se în acest scop de studiul modului de viaţă al specilor învinse. Acumulaseră astfel o cantitate vastă, dar confuză, de cunoştiinţe.
Primul lucru pe tânăra creatură îl văzuse în acel ecran fusese propria ei reflecţie, iar spre suprinderea ei, arăta aproape ca un războinic, doar că nu avea coamă albă ci ceva mult mai frumos: un puf mov crescut pe gât precum o glugă. Deasemenea, cele trei bucăţi de exoschelet ce formau capul nu se îngustau în mod aerodinamic, ci aveau marginile rotunjite. Ar fi putut să înveţe să iubească acel corp slab, dar care era atât de unic.
Apoi, un muncitor bătrân venise s-o înveţe despre darul pe care-l poseda cu adevărat. Viespile hăului puteau modifica consistenţa gelatinei din care era făcut corpul lor aşa cum oamenii comandă unui deget să apuce sau unei pleoape să se închidă. Porţiuni ale corpului puteau deveni astfel solide sau lichide după voie. Modificarea constantă a centrului de greutate stătea la baza modului lor de deplasare. Nu aveau schelet sau muşchi, dar puteau crea structuri similare după voie, pentru a le dizolva din nou când nu mai erau de folos. Solzii armurii nu impuneau dificultăţi aparte, întrucât erau mobili precum faldurile unui acordeon.
Toate acestea caracterizau viespile hăului în general, dar tânăra creatură posedă un talent aparte, iar acesta fusese motivul pentru care bătrânul venise s-o educe. Ea nu era muncitor sau războinic, ci o categorie cu totul aparte: ea avea geniul metamorfozei. Ecranul se aprinse, arătându-i spre şocul ei o specie complet diferită, inteligentă şi bipedă, dar la fel de lipsită de putere ca şi ea. Era omul. O rugase să studieze acea făptură, dar pentru început, să se concentreze asupra unei singure părţi a corpului, şi anume, mâna cu cinci degete. Când avea să se întoarcă, trebuia să-i arate o astfel de mână în locul celor două gheare tipice unei viespii.
Aşa ceva părea însă o nerozie, o poruncă smintită şi imposibil de îndeplinit, menită să aducă o nouă pedeapsă asupra ei, poate mai îngrozitoare decât cele dinainte. Dormind, nu visase altceva decât ciudata făptură de pe ecran. Când se trezise, mâinile ei aveau nu două gheare, ci trei mai scurte. Realizase că prin visare îşi putea însuşi acele trăsături pe care le vedea în mintea ei, astfel că din acea zi nu mai voise să facă altceva decât să viseze.
Când bătrânul se întoarse, văzu ceva nemaivăzut: o viespe a hăului cu două mâini cu câte cinci degete. Pentru prima oară de când se născuse, cineva din specia ei se arătase mândru de ea, oferindu-i în sfârşit un rost şi un mod de a-şi judeca propria valoare. Fungii aduşi şi ingineraţi îi ofereau pigmentul pentru culoare. Eventual, după ani de experimentare, eşecuri şi reuşite, tot exteriorul ei luase forma unei femei suple cu păr negru. Nu fusese niciodată o ,,ea”, până când nu trebuise să devină una.
În toată perioada aceea, avusese parte de vizitele suratelor mai curioase, până când ajunsese să întreacă în faimă pe orice războinic. Era o sursă nemaipomenită de fericire pentru ea; datorită unicităţii sale, pentru care fusese batjocorită de atâtea ori, câştigase un sentiment de superioritate faţă de foştii ei agresori.
Cel mai greu fusese cu ochii. Aceştia trebuiră studiaţi în profunzime şi reproduşi complet. Nu-i putuse însă folosi până când nu integră proprile organe de văz în structura lor. Acestea rămăseseră ca vestigii sub forma unor cercuri roşii în jurul irişilor.
Imitarea formei exterioare fusese un proces dificil, dar cu toate greutăţile de rigoare, se dovedise unul plăcut şi distractiv. Imitarea organelor interne şi a felului în care acestea erau interconectate era ceva complet diferit. Primi mult mai multă hrană roşie pentru a da culoare viscerelor şi a sângelui, iar acolo unde propria gelatină se dovedi a nu fi de ajuns, îi fu donată cea de la nou născuţii morţi.
Perfecţionarea modelului fiecărui organ, precum şi integrarea cu celelalte într-un sistem funcţional, cel puţin în aparenţă, implicase o concentrare a cărui fineţe întrecea orice ceasornicar, dar şi o durere insuportabilă. Iar durerea nu dispărea odată ce procesul era finalizat, ci se continua, întrucât organele trebuiau menţinute constant în forma câştigată, ceea ce aducea cu sine o tensiune de strângere ce întrecea orice iad.
Eventual cedase, susţinând că i se cere imposibilul; ca răspuns, ceilalţi se înstrăinaseră din nou de ea, renegând-o. Războinicii îşi reîncepură sesiunile de tortură, până când durerea oferită de ei o întrecu pe cea a metamorfozei.
Viespile hăului nu măsurau trecerea timpului în ani, ci în transformarea pereţilor, iar aceştia se modificaseră la fel de drastic pe cât o făcuse şi ea; bolţi şi poduri apărând acolo unde nu existaseră înainte. Muncitorii se asiguraseră doar ca aceştia să nu crească unde n-ar fi trebuit, la fel cum un grădinar controlează dezvoltarea unor arbuşti decorativi. După o perioadă lungă, în care durerea nu încetase niciodată şi multe generaţii se născuseră, viespea metamorfică perfecţionase în cel mai mic detaliu femeia numită Yuva.
Apoi veniseră să o înveţe despre cultura oamenilor, despre felul cum comunicau şi cum se comportau, dar şi motivaţile din spatele cuvintelor şi gesturilor lor, ceea părea imposibil de înţeles, dar nu era defapt decât o altă provocare. Studiul nesfârşit pe materiale media capturate din diferite conflite o ajutaseră mult în această privinţă.
În tot acel timp, motivul din spatele transformării ei îi devenise clar: războinicii aveau nevoie de spioni care să se amestece printre oameni. Totul era pentru binele stupului, oricare ar fi fost acela. Conştiinţa îi spunea să refuze; studiind oamenii şi ataşându-se de forma ei actuală, se ataşase şi de imaginea din mintea ei pe care o formase despre aceştia. Cu toate aceste reţineri, când venise momentul, ea nu refuzase voinţa stupului. Aşa cum o viespe nu putea să renunţe la propria viaţă chiar dacă îşi dorea acest lucru, tot aşa nu putea refuza cerinţele speciei. Viespile nu aveau rege sau regină, dar Specia era dumnezeul lor, iar Yuva, în ciuda înfăţişării ei unice, nu era decât un alt membru dintr-o colonie.
Falsa femeia fu purtată pe platoşa lată al unui muncitor, printr-o reţea încălcită de tuneluri, până la o deschidere ce privea afara spre un cer negru. Strălucirea stelelor îi săgetă ochii, aşa că fu nevoită să-şi ţină pleoapele închise.
Fu aşezată cu blândeţe pe o platformă de piatră, iar când reuşi să-şi întredeschidă ochii, rămase copleşită de spaţiul liber al cerului de deasupra şi al câmpiei aflată dedesubt. Aceasta din urmă era o suprafaţă cenuşie, pătată, de compuşi organici; precum o piele moartă întinzându-se spre orizont. Ştia însă că nu era cu adevărat moartă, ci doar leneşă, căci sub exterior sălăşluia o complexitate de ţesuturi, piatră şi cavităţi aflate într-o lentă, dar continuă, transformare.
Vârful muşuroiului pe care se aflau era un munte scund de excreţii minerale. Între cerul negru străpuns de lumini orbitoare şi piatră se afla o formă ovală, care la început nu putea fi distinsă bine drept un corp sau o discontinuitate în tapiţeria de stele albe. Ochii îi erau în continuare întredeschişi, aşa că fu rugată să se apropie şi să pipăie forma. Realiză că avea de-a face cu un corp mare de forma unui ou alungit. După textura necunoscută şi mult mai rece decât pereţii unei peşteri vii, realiză că nu putea fi vorba de ceva organic.
Oul se deschise apoi, ca şi cum ar fi fost tăiat dinăuntru de o gheară uriaşă, iar viespea-femeie se sperie, trăgându-se înapoi, unde se lovi de picioarele butucănoase ale muncitorului. Uriaşul o ridică pe sus şi o aşeză înăuntru. Tăietura se auto-sigilă şi pentru prima dată de când ieşise la suprafaţa, falsa femeie putu să-şi deschidă pleoapele complet; găsise acolo fosforescenţa slabă şi căldura oferite de membrana unei crisalide.
La sfărşitul ultimei perioade de instruire, în care învăţase să devină mental una cu nava, primi în dar câteva perechi de haine potrivite pe măsura ei, furate desigur de la victimele umane, şi o mostră conţinând ADN-ul unei persoane. O puse pe limbă şi o memoră bine. Destinaţia fusese deja stabilită; putea să doarmă între timp şi să viseze la ce însemna să fi o fiinţă umană.
Inginerul militar îşi strânse pe corp nelipsitul halat verde şi ceru să fie dus în hangarul subteran unde ţineau închis coconul de metal.
— Sunteţi absolut siguri că e tehnologie umană ?
— Conform aparenţelor, da, rosti unul dintre paznici.
— Şi dincolo de aparenţe…
— Coconul s-a închis la puţin timp după ce am scos pasagerul afară. Nu mai poate fi deschis decât cu o comandă mentală, dar din păcate, străina a suferit o amnezie în urma căreia nu mai ştie nici măcar de unde a venit, cu atât mai puţin parola.
— Foarte convenabil. Dacă nu-l puteţi deschide altfel, atunci secţionaţi-l pe din două cu un laser. Aveţi aşa ceva aici ? Da ? Atunci ce mai aşteptaţi ?
— Dar…
— E un ordin. Dacă greşim, armata va plăti străinei toate stricăciunile şi o vom escorta chiar noi acasă în cel mai luxos mod posibil. Deocamdată; tăiaţi !
Laserul atinse carcasa neagră, iar membrana dinăuntru simţi durerea, transmiţândui-o Yuvei care se afla la sute de kilometri depărtare. Salvează-te ! îi zise aceasta. Un val de căldură ţâşni din peretele navei, doborându-i la pământ pe toţi cei aflaţi în hangar. Halatul inginerului se lipi de pielea sa fiartă. Următorul val de fierbinţeală îl omorî pe loc.
Tavanul explodă, iar bucăţi din acesta zburară pe străzile înconjurătoare. Cetăţenii aflaţi în apropiere fugiră din calea aburului încins, timp în care nava de forma unui proiectil se ridică din pământ, se învârti cu repeziciune în jurul axului, apoi făcu o gaură prin norii albi şi dispăru din raza vizuală a martorilor.
Nu exista cer sau pământ; sau poate cerul şi pământul se contopeau atât de bine în albeaţa lor încât orizontul nu putea fi distins. În afara celor trei, nu părea să mai existe nimic pe lume. Femeia era vizibil tulburată de aceasta mutare spaţială, dar nu îndrăznea sau pur şi simplu nu reuşea să spună nimic.
— Nu a avut loc nici o teleportare, dacă asta te întrebi, îi explică non-umana pe un ton liniştit ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ba chiar ca şi cum totul ar fi fost în regulă. Fizic, suntem tot acolo, dar am reuşit să creez un tunel între minţile noastre. Suntem într-un vestibul dintre mintea mea şi a ta, fără a fi renunţat însă la autonomia personală. M-am folosit de un dispozitiv ascuns în corpul meu la care specialiştii voştrii n-au ajuns când m-au analizat, sau cum au zis ei, în timpul inspecţiei de rigoare. Încă mai păstrez o mostră din ADN-ul tău, iar asta mi-a fost tare de folos pentru a crea legătura. Cum de am ADN-ul tău înăuntrul meu ? Acesta nu e un detaliu important în momentul de faţă.
Vey observă că nu se putea mişca din poziţia în care rămăsese, cu genunchii şi palmele în pământ.
— Poziţia aceasta e un inconvenient pentru tine. Te rog, nu mai ţipa; nu-ţi voi face rău!
Cerul redeveni albastru pentru câteva clipe, iar trunchiurile copacilor scunzi îşi recăpătară conturul. Vey se folosi de acest prilej ca să se ridice din genunchi şi să se năpustească spre fiinţa extraterestră cu gândul de a-şi recăpăta copilul, dar Yuva i-o luă înainte şi o trânti pe bancă cu o lovitură puternică a palmei. Putea să jure că mână celeilalte se alungise, întrucât distanţa dintre ele rămăsese mai mare de cât lungimea braţului unui om. O dronă care zburase deasupra lor se defectă misterios, iar traiectoria ei fu deviată spre suprafaţa iazului.
Se aflau iarăşi într-un spaţiu fără orizont, sau altă însuşire, doar că acum femeia era aşezată pe o bancă invizibilă, iar Revi era la o depărtare de câţiva paşi. Yuva îi vorbea tot de sus, dar cealaltă putea s-o privească acum direct în ochi.
— Poate o să ţi se pare ciudat, dar nu vreau să plec iar tu să rămâi cu o impresie greşită despre mine.
— Impresie greşită !? Eşti un monstru care măcelăreşte oameni şi le răpeşte copiii. Ce poate fi mai rău de atât ?
— Despre asta vorbeam. N-am ucis niciodată un om; cu asta se ocupă războinicii din specia mea. Tot un războinic a fost cel care ţi-a străpuns pântecul. Toate astea n-au fost din voinţa mea.
— Dar ai venit să termini ce au început, nu ?
— Asta ar fi adevărat, însă lucrurile au fost puse deja în mişcare, iar altă desfăşurare mai favorabilă a evenimentelor nu există. Am venit să fac ce e mai bine pentru specia mea, dar şi pentru copilul ăsta. Dacă ţii cu adevărat la el, o să-ţi dai seama de adevărul spuselor mele.
— Ce e mai bine pentru el ? S-a născut om şi o să moară tot om.
— Deci pentru tine e mai bine să moară decât să trăiască drept altceva decât ce eşti tu ? Din perspectiva loialităţii faţă de specie, ce spui tu are sens, dar credeam că o mamă umană pune binele individual al copilului deasupra interesului speciei.
— Nu vei reuşi să mă mai înşeli cu vorbele tale învăţate pe de rost. Crezi că nu-mi dau seama ? Dacă mi-l veţi lua, va creşte printre creaturi străine care se vor folosi de el, îl vor abuza şi-l vor arunca când nu le va mai fi de folos. El nu va fi nicioadată unul dintre voi şi nici nu va fi tratat ca atare. Va fi sacrificat în războaie ce nu au de-a face cu el. Va fi doar o unealtă pe care o veţi folosi împotriva noastră.
— Nu va fi un prizonier sau un obiect, ci un membru al stupului, iar orice membru al stupului se simte legat de acesta. Stupul va da un rost vieţii sale, iar asta e ceva de care nu ar putea avea parte aici. Felul cum va fi tratat de indivizii din colonie nu e atât de important. Totuşi, întrucât îmi placi şi el mă place, îl voi proteja chiar eu de relele altora. Va fi sub paza mea.
— Faci tu asta pentru mine ? Vey rosti cuvintele cu ironie şi dispreţ, apoi scuipă în gol.
— Da. Îmi plac oamenii, cel puţin de la distanţă, şi-mi pare rău că specile noastre se află în război. Eu aş fi vrut doar să ne cunoaştem mai bine.
— Să spunem că te-aş crede şi că-l vei proteja de ceilalţi. Totuşi, nu te vei opune când îl vor chema pentru a-l folosi într-un scop sau altul. Protecţia ta nu o să valoreze mare lucru când îţi vor cere să faci cum vor ei.
— Mă bucur că putem discuta rezonabil. Asta-mi dovedeşte că mă vezi mai mult decât ca pe un monstru, chiar dacă eşti întradevâr foarte furioasă pe mine, ceea ce înţeleg. Totuşi, ca membru al stupului, chiar dacă va muri în vreo misiune sau alta, va muri ştiind că a avut un rost. Acum el trăieşte fără scop, fără a simţi că aparţine de ceva mai important decât el, detaşat de tot, ca şi cum nu ar trăi cu adevărat, până când va muri ca şi cum nu ar fi trăit niciodată cu adevărat.
— Vorbeşti ca una care recrutează terorişti.
— Sau ca cineva din armată sau vreo corporaţie minieră de pe o planetă periculoasă. Am studiat suficiente documente în privinţa asta.
— Va rămâne aici şi va muri ca un copil liniştit. Acesta e în sine un ideal mai pur decât cel de care vorbeşti tu. Moartea îi va proteja inocenţa.
— Ne întoarcem la punctul de plecare. Pentru tine e mai bine să moară decât să devină ceva pe care nu-l poţi înţelege. Nu eşti la fel de diferită de soţul tău pe cât pretinzi.
— Ce spui ?! Javră !
— Îţi urăşti soţul pentru că şi-a părăsit copilul căci ştia că va deveni altceva decât e el, dar tu în schimb îl preferi mort decât să devină altceva decât eşti tu. Singura diferenţă e că te-ai împăcat cu gândul de-a rămâne lângă el până în ultima zi. Lui i-a fost frică să rămână. Poate că adevarată diferenţă e că el n-a vrut să fie acolo când avea să-l piardă definitiv; a preferat să se îndepărteze pentru ca durerea să fie mai uşor de suportat.
— Acum eu sunt nenorocita ? În comparaţie cu un tată mult prea sensibil pentru a-şi asuma responsabilităţile şi un extraterestru ce jură că-mi va proteja băiatul ? Ce glumă cretină !
— Ţi se pare că întorc valorile cu susul în jos. Responsabilităţi de tată ? Mulţi copii cresc foarte bine în societatea voastră fară a avea o mamă sau un tată lângă ei. Societatea are grijă de ei; o organizare care se regăseşte şi în interiorul stupului. Tu ai vrut să fii altfel. Sângele de stranzi probabil a jucat un rol, ca să folosesc o expresie de-a ta. Nu e mai degrabă însă posesivitatea care nu te-a lăsat să te îndepărtezi de el deşi toate gesturile copilului sugerau că el voia ca tu să-l laşi în pace ? Voi fi lângă tine, indiferent dacă tu mă vrei sau nu. Nu mi se pare grijă. Mi se pare că îl vezi pe ceva care îţi aparţine, iar acum mă urăşti findcă vreau să-ţi iau ceva care-ţi aparţine. Preferi ca ceva indiferent, impersonal şi abstract, cum ar fi moartea să ţi-l ia, decât o fiinţă cu voinţă diferită de a ta.
— Ce aş fi putut să fac pentru el ? Dacă ar fi fost ceva, aş fi făcut-o, ţipă Vey, dar de data asta mai mult cu plânset decât cu furie. Lacrimi calde îi curgeau pe chipul cu trăsături blânde, dar afectat de durere. Tu nu poţi înţelege asta. Tu vezi doar scopuri, findcă pentru tine contează doar cum poate fi folosit. Moartea e blândă. Moartea aici, acasă, unde nimeni nu-l trimite în luptă. Dacă chiar te-ai fi ataşat de mine sau de oameni, cum susţi, atunci ai încerca să priveşti lucrurile din perspectiva mea şi mi-ai înţelege suferinţa.
— Ce are de-a face suferinţa ta cu interesul băiatului ? Suferinţă… Crezi că durerea ta psihică se compară cu durerea mea fizică ? Specia ta a încercat pe cât posibil să elimine orice durere fizică. Îţi poţi imagina cum e ca fiecare celulă din corpul tău să te doar fiindcă încearcă să se dea drept altceva ? Revi va fi altceva decât ar trebui să fie. Ei bine, tot corpul meu ţipă de durere deoarece e altceva decât ar trebui să fie.
— Fiindcă te-ai lăsat folosită de nişte monştri, la fel cum m-au folosit pe mine, la fel cum vor să-l folosească pe băiatul meu. Pentru ei corpurile noastre nu sunt decât nişte unelte. Fugi de ai tăi şi salvează-te şi salvează-l pe Revi !
— Să-l salvez ? Adică să opresc procesul devenirii lui ? Imposibil chiar dacă aş vrea ! Sunt ultima fiinţă care ar putea găsi o cale de-a inversa procesul. Instruirea mea mi-a îndreptat gândurile în direcţia opusă dorinţei tale. Chiar dacă ar exista o soluţia, mintea mea n-ar putea s-o găsească.
Vey simţi pentru prima oară că exista o şansă ca Yuva să fie dispusă s-o ajute. Amândoua, în ciuda diferenţelor lor, nu voiau cu adevărat ca băiatul să moară. Dar mintea extraterestrului nu putea genera ideea salvatoare datorită indoctrinării la care fusesese supusă. Un moment de inspiraţie străluci ca o stea apropiindu-se. Reluă în mintea ei discuţia cu doctora, încercând să găsească acolo ceva de care să se agaţe. Derulă convorbirea ca o bandă de casetofon. Îşi aminti despre şiretlicul prin care sporii se deghizaseră pentru a nu fi detectaţi, luând masca unor hemoglobine.
Corpusculi.Organism străin.Deghizare.Celule. Cuvintele acelea încercau să lege o semnificaţie care ar fi putut duce spre soluţie. Corp. Deghizare.
— Nu mintea ta ! ţipă Vey, dar de data în vocea ei se simţa sentimentul dureros al speranţei improbabile. Corpul tău ar putea genera soluţia. Celulele tale.
— Te ascult.
— Spui că doar războinicii din specia ta au instinct ucigaş înăscut. Doctora mi-a zis că în corpul lui Revi se află o intruziune pe care n-o putem smulge fără ca el să moară, fiindcă el deja nu mai e în întregime om. Dar… dacă am putea să înlocuim celulele infectate cu celule din corpul tău, el ar continua să rămână o cale de mijloc între viespe şi om, dar ceva mai aproape de tine decât de acei ucigaşi. În faţa mea văd doar o fiinţă care seamănă a om.
Yuva rămase pe gânduri.
— Eu nu m-aş fi gândit niciodată că aşa ceva ar fi posibil. Ar însemna ca oamenii să experimenteze pe mine. Ar însemna să-mi trădez semenii.
— Şi tu-mi cereai să-mi trădez semenii mai devreme. Nu-ţi cer să lupţi împotriva lor, îţi cer doar să fugim de ei împreună, aşa cum şi eu voi fugi de specia mea dacă va fi nevoie.
— Vor veni după noi. Dacă nu le voi aduce copilul, vor veni cu navele lor de război aici şi vor spulbera locul ăsta; pe mine, pe tine, chiar şi pe Revi, doar ca să nu-l poată folosi oamenii. Misiunea mea are o periodă de timp limitată.
— Vom chema armata să ne apere.
— Conform informaţilor mele, navele noastre de război se află acum mai aproape decât ale voastre. Până va sosi armata, planetoidul va fi deja în ghearele suratelor şi fraţilor mei. Iar din ce ştiu despre societatea voastră, armată ar sacrifica cu uşurinţă un singur copil decât să pună în primejdie toată populaţia lui Evgheni.
— Viespile nu aveau deja intenţia să cucerească planetoidul ?
— Nu. Nu e un obiectiv strategic important pentru noi, aşa că n-ar merita osteneala. Hibridul în schimb este.
— Atunci vom fugi şi nu vor avea nici un motiv să sosească aici.
— Nu vor mai veni aici, în schimb, vor veni după noi. Misiunea mea se află aproape de limita de timp; deci în curând vor trebui să vină după mine dacă nu ajung eu prima la ei cu captura. Nu văd cum am putea scăpă nici de unii, nici de alţii. Dacă ne capturează viespile, situaţia va avea acelaşi deznodământ ca şi cel care se află în curs de îndeplinire. Dacă ne va captura armata voastră, atunci doctorii militari vor face experimente pe trupul lui Revi, întrucât nu-l vor considera om. Le-am studiat metodele. Singurul motiv pentru băiatul tău e tratat cu blândeţe se datorează protecţiei oferite de societatea pacifistă a lui Evgheni. Să spunem totuşi că vom reuşi; cum vom trăi ?
— Nu contează. Tot ce contează e că voi fi alături de copilul meu şi de cineva care-l va înţelege, adică de tine. Tu mă vei ajuta, exact aşa cum mi-ai promis aseară înainte de culcare.
— Va fi o viaţă singuratică şi tristă, iar aceasta e oricum cea mai improbabilă dintre posibilităţi. Cea mai bună opţiune pentru el rămâne să-mi duc misiunea la capăt.
— Atunci vei rămâne duşmanul meu cât voi trăi.
— O consecinţă pe care mi-am asumat-o de altfel. Acum, linişte ! Ai tăi sunt aproape. Locul ăsa e atemporal, dar îmi e greu să-l menţin stabil întrucât mintea ta mă respinge constant. Când bula se va sparge, duşmanii mei vor fi deja aici. Îi simt pe-aproape. Voi folosi dispozitivul pentru a şterge toate asta din mintea ta. E singurul mod de-a te proteja. Ceilalţi îţi vor reaminti ce s-a întâmplat, Revi şi toate astea, dar întrucât aceste lucruri nu vor exista pentru tine, nu va exista nici ataşamentul şi prin urmare, nici durerea. Va fi doar un gol din mintea ta ce va crea confuzie, dar nu şi suferinţă.
— Nu ! Fă aşa cum ţi-am spus ! Te rog !
— E imposibil.
— Te urăsc !
— Nu mă mai respinge ! Îmi e greu să menţin bula şi să şterg informaţia dăunătoare din mintea ta.
— Te urăsc ! Te urăsc ! Te urăsc ! Te urăsc ! Te urăsc !
— E pentru binele tău ! ţipă Yuva, luând pentru o clipă înfăţişarea unui demon.
Trupul creaturii era subţire şi înalt de aproape trei metri. Era acoperit de o piele neagră şi solzoasă, iar în locul unei căpăţâni se găseu trei petale osoase întoarse una spre cealaltă. Golul dintre acestea era umplut de un glob de gelatină albicioasă închis într-o membrană transparentă. Nu părea să existe gură sau nas, iar în locul celor doi ochi cenuşii se găsea câte un punct roşu la terminaţia fiecăreia dintre cele trei coarne. La fiecare mână atârnau câte două degete, dintre care unul foarte lung, iar picioarele aveau gheare în formă de seceră. Pe piept se mişcau nişte picioruşe ascuţite, ca nişte insecte, sau poate erau mai degrabă dinţi… Spre oroarea ei, Vey îşi dădu seama că aceea era gura, iar ochii aceia roşii… îşi aminti de strălucirea lor când o găsise lângă frigider. Cât de oarbă fusese să ignore aşa ceva din bună credinţă ! În faţa ei se găsea un monstru înspăimântător, dar cu toată groază ei, n-ar fi putut spune că era unul hidos. Extraterestrul era elegant în construcţia sa, iar coama de puf mov de pe spate putea fi considerată superbă.
Pânza cerului redeveni azurie, dar în mijlocul ei atârna un fel de gaură neagră, iar căldura care radia dinspre ea era atât de înăbuşitoare încât făcuse petalele mai multor lalele să pălească. Frunzele copacilor din vecinătate fuseseră spulberate peste alea din piatră galbenă.
Doi soldaţi păşeau pe covorul de iarbă şi ferigi, culorile peisajului dansând subtil peste vestele de camuflaj termo-optic. Un al treilea venea dinspre poartă, îmbrăcând haine şi comportament de civil. Nici unul dintre ei nu realiza că erau la rândul lor priviţi de nişte ochi din cer, deasupra zonei de zbor a dronelor, dar sub cea a croazierelor atmosferice.
Ochii navei erau în acelaşi timp ochii Yuvei. Vey realizase între timp ce era cu adevărat forma neagră de pe cer. Smulgându-se din uimire, se năpusti spre creatura ce între timp luase din nou înfăţişarea unei brunete slabe cu trăsături acviliene. Prima oară încercă să smulgă mânuţa lui Revi din cea a duşmanului, dar erau imposibil de dezlipit. Fără să mai stea pe gânduri, mai mult din reflex, îşi concentră forţele asupra trupului celeilalte, doborând-o la pământ. Reuşise să facă asta întrucât privirea celeilalte rămăsese fixată pe cer, de parcă nici nu o observase pe Vey până în momentul când aceasta îşi înfipsese degetele în gâtul ei.
— Deci, aşa rămâne. Specile noastre sunt duşmane şi prin urmare şi noi la fel. Nu mi-am dorit asta, dar pare ceva inevitabil.
— Javră ! răcni Vey, enervată încă şi mai mult de calmitatea cu care cealaltă îşi rostise vorbele. Dinţii ei albi erau dezveliţi, lasând să se vadă carnea roz de la baza acestora. Scuipă pe faţa celeilalte şi încercă să-şi înfingă unghiile şi mai adânc, dar acestea doar se scufundară într-o substanţă moale.
Privirea Yuvei se reîntoarse sus pe cer, ca şi cum atacul şi sălbăticia ceilalte era ceva complet lipsit de importanţă.
Soldaţii camuflaţi scoaseră armele, dar poziţia femeii blonde îi încurca. Trebuiau să se apropie suficient încât să se facă auziţi şi s-o convingă să se dea la o parte din calea focului. Nu mai făcură decât câţiva paşi, căci arma secretă a navei extraterestre intră în funcţiune: magnetismul organic, focalizat pe cele două pete de căldură. Acesta avea acelaşi efect asupra oaselor precum un magnet are asupra cuielor. Soldaţi deveniră saci explozivi de carne. Ferigile şi scoarţa albicioasă a arborilor fură pictate în roşu.
Agentul în haine civile bătu în retragere imediat ce auzi ţipetele scurte, dar terifiante, din transmiţătorul implantat în ureche. Nu mai avu timp să ceară întăriri înainte ca sângele şi carnea să i se împrăştie peste grilajul înalt al porţii. Pasagerii maşinilor nu avură timp să priceapă ce văzuseră.
Dacă moartea primilor doi soldaţi trecuse cu vederea publicului, moartea celui de-al treilea cauză o larmă generală printre martorii ce dăduseră să fugă spre ieşire la vederea coconului suspendat. Privirea lui Vey nu bătea până acolo, dar auzind ţipetele, în minte îi reveni scena masacrului din naveta PanGalaxy: puţinul pe care-l văzuse şi tot ce îşi imaginase după aceea. Yuva o lovi cu piciorul în stomac şi o aruncă rostogolindu-se peste pietre şi iarbă.
— Îmi pare rău ! Ştiu că asta te doare mai mult decât m-ar durea pe mine.
Femeia avu timp să vadă cum o sfoară uriaşă formată din cilii albaştri coborî dintr-o gură a navei şi îi cuprinse într-o singură îmbrăţişare pe răpitor şi prada sa, apoi se retrase, înghiţindu-i. Coconul se roti rapid în jurul axului, apoi se năpusti în înaltul cerului, însoţit de un boom sonic îngrozitor, urmat la scurt timp de un al doilea boom, datorat unui mic avion de vânătoare negru. Acesta dispăru la rândul său spre înălţimi stratosferice.
Doctoriţa privea în podea, în timp ce fumul ţigării pe care o ţinea între două degete trimitea rotocoale violete de fum spre tavanul negru cu luminatoare romboidale. Ofiţerul o privea de pe scaun, prin nelipsiţii ochelari fumurii, purtând nelipsitul costum elegant de culoarea cernelii.
— Nu înţeleg ! Ar trebui să vorbiţi cu directorul, rosti aceasta pentru a înlătura greutate alegerii ce-i fusese pusă în cârcă.
— Am vorbit şi ne-a spus că numai dumneavoastră vă puteţi pronunţa în acest caz, întrucât aţi studiat băiatul ca pe un organism în toate amănuntele sale.
Nenorocitul, îşi zise, şi el încearcă să decline responsabilitatea.
— E o prostie să mă puneţi pe mine în situaţia asta. Pot să vă dau rezultatele testelor şi să decideţi dumneavoastră.
— Asta ar necesita timp şi din păcate nu avem aşa ceva. Hibridul e deja în mâinile inamicului, care e foarte periculos şi a ucis deja câţiva dintre oamenii mei. Sunt responsabil pentru aceştia şi pentru eventualele victime ale monstrului.
Se referă la viespe sau la băiat ? se întrebă doctoriţa.
— Situaţia vă obligă să colaboraţi. Roboţii curăţă chiar în clipa asta ce-a mai rămas din oamenii mei, iar misiunea inamicului e pe punctul de-a se încheia cu succes. Doar pilotul poate stabili soarta acestei lupte ce constituie deja un capitol important din războiul viespii contra om, iar pilotul are nevoie de un verdict cât mai repede. Dacă nu răspundeţi puteţi fi anchetată de un tribunal militar ca şi complice prin refuzul colaborării.
— Îmi cereţi să vă dau voie să ucideţi un copilaş.
— Avem nevoie doar de un răspuns de la dumneavoastră. Acţiunile pe care le vom lua în consecinţa reprezintă complet responsabilitatea noastră. Noi vom lua, legal vorbind, totul pe conştiinţă.
Nu poţi şterge ceva de pe conştiinţă doar fiindcă legea te scuză, gândi doctoriţa.
— Aşa că vă întreb din nou: copilul poate fi sau nu considerat o fiinţă umană în înţelesul tipic al cuvântului ?
— E…e…asta e o întrebare mai mult filosofică…
— Nu ne interesează decât din punct de vedere biologic. Copilul e sau nu cu adevărat o fiinţă umană, biologic vorbind.
— Domnule ! răsună în transmiţătorul ofiţerului. Ţinta se îndepărtează. În curând va fi dincolo de raza mea de atac. Am nevoie de un răspuns urgent !
— Pilotul meu poate pierde şansa asta în orice clipă, iar un monstru ucigaş va scăpa cu o fiinţă care va deveni la rândul său un monstru ucigaş de oameni. Vă întreb pentru ultima oară sau veţi răspunde în faţa unui tribunal militar: copilul e sau nu cu adevărat o fiinţă umană ?
Doctoriţa înghiţi tot fumul din ţigare, apoi îl răsuflă afară oftând.
— ADN-ul său e în mare parte uman. Mai mult de atât nu pot să răspund. Adică, în mare parte… în mare parte… e om…
— În mare parte, adică nu complet.
— Desigur, doar că e mai mult om decât ne-om.
— Puteţi spune despre dumneavoastră că sunteţi mai mult om decât ne-om, sau despre mine, sau despre victimele masacrului de afară ?
— Nu, doar om, dar…
— Deci, acesta nu e un criteriu care să dovedească că cineva e cu adevărat fiinţă umană.
— Nu am spus asta…
— Domnule, mai am câteva secunde.
— Statul de civil al copilului nu poate fi confirmat de către un expert. Ai permisiune de tragere !
— Am tras ! răsună din transmiţător. Nava inamică a dispărut de pe radar. Ţinta a fost eliminată ! Misiune îndeplinită cu succes !
— Nenorociţilor ! ţipă doctoriţa ridicându-se de pe scaun. Nu eu v-am dat dreptul.
— Desigur.
Ofiţerul se ridică să plece când transmisiunea cu pilotul se întrerupse subit.
Dezintegratorul putea fi activat prin intermediul conexiunii mentale oferite de casca cu senzori ce acoperea fruntea pilotului, dar soldatul preferă metoda clasică, apăsând butonul roşu din mjilocul manetei cenuşii. Ofiţerul tocmai ce-i luase o responsabilitate morală de pe umeri. Nimeni din interiorul armatei n-avea să-l numească ,,ucigaşul de copii”, întrucât un ordin oficial nu se discuta niciodată.
Raza ţâşni ca o lumină fantomatică pe fundalul vidului înstelat. Ţinta dispăru de pe radar înainte de-a putea scăpa din raza de acţiune a dezintegratorului. Pilotul se grăbi să anunţe succesul misiunii, după care se relaxă atât cât îi permitea materialul rigid al spătarului şi armura flexibilă a costumului.
Dădu comandă avionului să pătrundă înapoi în atmosferă. Botul delfinoidului era îndreptat în jos când, spre stupoarea soldatului, cercul verde al radarului arătă că un punct minuscul sosea cu repeziciune şi avea să-l prindă cât de curând din urmă.
Coconul pilotat de Yuva îşi schimbase brusc forma pentru a evita fluxul de energie al tunului cu particule, iar în timpul scurtei transformări, sonarul fusese indus în eroare. Până să-şi dea seama de greşeala comisă, clipelele pilotului erau deja numărate.
Nava extraterestră era o torpilă rotindu-se în jurul axei, apropiindu-se precum un rechin ţâşnind din spaţiu.
O crăpătură proaspăt format pe suprafaţa coconului permise membranei să pătrundă afară, întărindu-se sub efectul mineralului dur conţinut în celulele acesteia. Fildeşul astfel format se roti odată cu bolidul, ca o secure dansând sincron cu o tornadă. Lama organică pătrunse prin fuselajul avionului ca un cuţit cu vârful bont împins cu toată forţa într-o conservă conţinând carne umană.
Vey presupusese ce era mai rău şi îşi lăsă trupul istovit de puteri să lâncezească pe iarba moale. Era gata să cadă în somnul nebuniei când un val de căldură pogorî asupra ei de deasupra. Poalele paltonului fluturară împreună cu şuviţele de păr blond. În ochii ei verzi se oglindi imaginea unui corp negru din care coborau voaluri sidefii cu nuanţe violet. Se ridică în genunchi, cu buzele uscate şi obrajii arşi de dogoare, privind-o pe Yuva cum stătea semeaţă în capătul scărilor ondulate din ţesut viu.
— Gata de îmbarcare ? o întrebă extraterestra.
Femeia urcă treptele moi ce vibrau sub cizmele cu talpă tactilă, lipsită de precauţie, fără să ştie cu adevărat de ce face asta. Putea foarte bine se fie un miel îndreptându-se spre tăiere; doar străina îi era în continuare un duşman. Yuva încercă să o prindă de mână, dar Vey se sperie şi era să cadă când voalul de ţesut sidefiu-violaceu o înveli şi o împinse blând înăuntrul coconului.
Îi luă câteva clipe ca să poată percepe imagini prin penumbra din interior, dar primul lucru pe care-l distinse cu claritate fu Revi. Alergă spre el, îmbrăţişându-l, fără să-i mai pese de faptul că acesta continua să nu-i reîntoarcă gesturile. Simplul fapt că nu o respingea în mod activ îi era de ajuns.
O văzu pe Yuva aşezându-se pe un tron făcut din acelaşi tip de pliuri ondulate ca şi podul care se răsfrânsese în urma ei. Peretele curbat era acoperit cu acelaşi material, dar prin fosforescenţa subtilă putea percepe anumite porţiuni dure, dar care nu erau făcute din aliaj metalic, plastic sau fibră de caron. Părea că se află într-un pântec, şi în acelaşi timp, într-o peşteră.
— M-am răzgândit, îi zise Yuva pe neaşteptate. Când îi reîntoarse privirea, străina zâmbea şi nu mai încerca să ascundă eclipsele roşii din jurul irişilor cenuşii aşa cum o făcuse odată. Facem cum spui tu.
— Adică o să fugim ? Noi trei ?
— Exact.
— De unde schimbarea asta de planuri ?
— Se pare că armata voastră e mult mai aproape de cât bănuiam eu. Voi încerca să scanez regiunile apropiate din spaţiu că să-i găsesc şi voi trimite nave de viespi războinice asupra lor. Cât timp se vor omorî între ei, noi vom avea şansa să scăpăm atât de unii, cât şi de alţii.
— Asta ar însemna un masacru.
— Armata tocmai a trimis un avion înarmat ca să mă anihileze. Faptul că aveam un copil uman la bord nu i-a interesat câtuşi de puţin. Ţi-ar fi spulberat băieţelul odată cu mine. Aşa cum ţi-am spus; lor nu le pasă dacă ne ucid pe noi, aşa că nouă de ce ne-ar păsa de ei ? Cât despre suratele mele… războinicii trăiesc pentru ziua când vor muri în luptă, aşa că nu are rost să privesc asta drept o tragedie.
Vey rămase pe gânduri, după care rosti cu voce stinsă.
— Cred că ai dreptate. Încotro ne îndreptăm ?
— Deocamdată, prioritatea e să ne îndepărtăm cât mai mult de stup. M-am gândit serios la ce mi-ai spus tu şi asta m-a făcut să realizez că voinţa stupului nu mai are o influenţă atât de puternică aici pe cât aş fi crezut. Am văzut atunci posibilitatea scăpării; câştigarea unei voinţe independente faţă de cea a speciei. Aveam o misiune şi tu mi-ai dat alta, dar de data asta cred că e şi alegerea mea.
După o scurtă pauză, Yuva adăugă:
— Există vreo destinaţie pe care ţi-ar plăcea s-o vizitezi ? Zic să nu hoinărim aşa fără cap.
— Spitalul unde l-am născut pe Revi. Păreau oameni buni.
— Fi sigură că o să ne aştepte cineva acolo, gata să ne predea autorităţilor. Va trebui să căutăm un loc unde n-au auzit de noi. Nu-ţi face griji; vom da noi de vreun spital pe drum.
— Am putea să ne îndreptăm spre ţinuturile Vanushii. Au făcut să fie frumos acolo.
Cauţi un fel de a doua casă, ceva ce eu nu voi mai găsi niciodată, gândi Yuva cu simpatie. Ţi-am atras atenţia asupra originilor tale doar pentru a te face să-ţi laşi garda jos, ceea ce probabil ţi-a devenit evident, dar pentru tine tot mai contează.
— Ne-ar lua o viaţă ca să ajungem în Vanushii, dar măcar e un vector de direcţie. O să fie plictisitor pe navă. Poţi să dormi în capsula mea de somn. Revi are şi el una mai mică; era pentru eventualitatea în care aş fi dus misiunea la capăt, dar acum o vom folosi ca să-i prelungească viaţă.
— Mulţumesc pentru tot ! Am părăsit atmosfera lui Evgheni ?
— În curând ar trebui să părăsim sistemul vostru solar.
Privi gânditoare afişajul de bord, încrustat într-un oval de peşteră vie.
— Ruta asta nu e bună. Am găsit ceea ce pare a fi o formaţiune de nave ale armatei. O să le spun războinicilor care vin după noi că suntem deja acolo şi că suntem încercuiţi. E o diversiune, desigur. Între timp, noi facem cale întoarsă şi părăsim sistemul prin altă parte. Poţi să te uiţi pe geam ca să vezi fusul ăla blestemat când trecem pe lângă el pentru ultima oară.
Sfârșit.
Credit art : Alex Ruiz
