Născut în 18 august 1971, la Câmpina, Florin Pîtea este scriitor, traducător și totodată interpret al unor secvențe particulare din SF-ul mondial de dată recentă. A studiat la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, unde și-a susținut de altfel și doctoratul, cu o teză despre (post)cyberpunk. Cadru didactic la Facultatea de Litere a Universității „Spiru Haret”, a scris lucrări de specialitate, precum An Introduction to Twentieth-Century British and American Fiction (2008), lângă care își găsește firesc locul și versiunea tipărită a tezei sale de doctorat: Art Wasn’t Quite Crime. The Context, Themes and Consequences of (Post)Cyberpunk Fiction (2010). Cu povestirea intitulată Noaptea cea mai lungă, a debutat literar în numărul 489 din 1992 al revistei CPSF Anticipația, colaborând ulterior la Almanahurile Anticipația apărute în perioada 1993-1999 și la numeroase antologii din producția genului, de la Nemira ’95 și Nemira ’96, prin Nautilus și România SF 2001, până la Steampunk: A doua revoluție (2011) și Cele 1001 de scorneli ale Moșului SF (2012). A publicat zeci de recenzii pe blogul personal, Țesătorul, eseistică extinsă și asupra altor publicații, precum Lumi virtuale de la Brașov și Gazeta SF de la Suceava. A debutat editorial cu proză scurtă: volumul Necropolis (2004), susținut îndeaproape de culegerea An/Organic (tot 2004), și urmate de romanele Gangland (2006) și Anul terminal (2012). În traduceri s-a implicat în funcție de preferințele sale fundamentale pentru subgenul agreat, alegând scrieri de Walter Jon Williams, William Gibson, Bruce Sterling, Greg Egan, Eric Brown, James Patrick Kelly, Michael Swanwick, Neal Stephenson şi alţii.
A obținut premii pentru povestire din partea ARSFan (1995 și 1996), premii „Vladimir Colin” pentru volumele de proză scurtă An/Organic și Necropolis (în 2006) și pentru romanul Gangland (în 2008). Între anii 2004-2007, a îngrijit pentru Editura Diasfera o colecție de SF dedicată autorilor români.
Florin Pîtea se plasează incontestabil între „literaţii” generaţiei sale. Lucru cu atât mai de mirare cu cât semnatarul volumului Necropolis operează efectiv cu teme şi motive cyberpunk. Cum s-a văzut, şi alţi nouăzecişti români s-au aruncat cu febrilitate asupra subiectelor descoperite în labirintul realităţii virtuale. La mulţi dintre ei plăcerea halucinaţiilor „techno” sau „echo” este atât de mare, încât apropierea de asemenea trufandale ale tehnologiilor cibernetice refuză tratamentul artistic, fiindu-i suficientă relaţia nemijlocită, „pură”, ca o trăire extatică a efectelor unui drog. Florin Pîtea, în a cărui povestire de debut (Noaptea cea mai lungă) unii recunosc cea dintâi proză cyberpunk scrisă de un român, vizitează domeniul cu o surpinzătoare voinţă de a-i fructifica produsele „inginereşti” în regim artistic. El îşi conduce textele nu spre o ruptură cu realitatea, ci în spiritul unei experienţe „realiste”, al cărei conţinut, însă, concentrează substanţa unei verosimile lumi viitoare. Tulburătoare, lumea aceasta e străină de măsurile cu care tradiţia judecă lucrurile. Surprinzător e faptul că din ea n-au pierit cu totul căldura sufletească şi spiritul uman.
Explorării „pe dinăuntru” a universului cibernetic îi lipsesc, aici, aspectele de vertij sufocant din Neuromantul lui William Gibson, fiindcă aventura în cascadă a cowboy-ului de consolă se înlocuieşte cu o desfăşurare epică mai calmă, favorabilă decantării unor sensuri omeneşti. Autorul povesteşte „curat”, cu sobrietate, atent la efecte de emoţie şi culoare. Într-o asemenea abordare cumpătată, senzaţionalul apare cumva „îmblânzit”, proiectat în banalitate. Ashton, în Phoenixul din Kansar City, bântuie trist străzile reci şi murdare ale secvenţei sale de viitor, printre figuri de un teribilism exotic şi, în fond, insignifiant ca valoare fundamentală. El nu e un ins cu simţurile castrate. În condiţiile unei lumi fără speranţă, idealul său se limitează la puţin, dar puţinul acesta este esenţial. Viaţa îl poartă în derivă, ar putea fi şi el un „gunoi” robotizat, siluetă fantomatică în peisaj, pe seama căreia SF-ul comercial să-şi dezvolte scenariile convenţionale. Relaţia de o emoţionantă ambiguitate cu un muribund – pentru care Ashton ajunge să fure, să cerşească şi chiar să vrea să ucidă – reprezintă, bineînţeles, cu totul altceva. Ca personaj, el are „extravaganţa” de a se comporta uman, cu reacţii corect acordate la o lume esenţialmente dezumanizată.
Povestirile din culegerea Necropolis (2001), ca şi altele neincluse în volum, se dezvoltă, la un anumit nivel al construcţiei, din acumulări de fapte mărunte, de gesturi aparent neînsemnate, care descriu însă eficient personajele şi proiectează o lumină vie asupra cadrului imaginat. Autorul nu se dă înapoi de la astfel de corvezi ale scriiturii, rezervate amănuntului lipsit de strălucire. Personajele pot fi uneori viruşi de reţea întruchipaţi în entităţi de o inteligenţă diabolică (precum în Shai Tan), sau dragoni vorbitori, din categoria figurilor belicoase întâlnite prin jocurile de computer. În Ancalagon, un orb care mânuieşte sabia ninja cu priceperea samurailor profesionişti vede lumea prin ochii păsării sintetice pe care o poartă pe umăr. Tânăra Sly din Suburbia face surf printre clădirile aproape înghiţite de apă ale oraşului Los Angeles, sub flash-urile fotografilor japonezi. Cetăţenii unei Românii viitoare sapă şanţuri echipaţi, pe sub salopetă, cu veste antiglonţ (Plimbarea de după-amiază). În categoria senzaţionalului intră, apoi, multe elemente din decor, acesta din urmă deloc plat, ci adecvat unei lumi a viitorului ce-şi afişează într-o deplină lipsă de pudoare extravaganţele şi obsesiile. O frizură din fibre optice implantate pe craniul cuiva face ca purtătorul să arate „ca rezultatul împerecherii unei reptile jurasice cu un foc de artificii”. Autorul îşi cultivă umorul cu o degajare remarcabilă. E mult amuzament ironic în povestirile lui, fără ca acesta să deraieze în veninul dens al maliţiei. Aluziile sunt adesea neaşteptate şi de bun efect comic. Într-o staţie de metrou, o negresă vinde americanilor romane SF est-europene, iar un individ pe nume Messiah locuieşte într-o casă atât de dezordonată, încât vizitatorul ajunge să se întrebe dacă stăpânul locului „putea găsi patul sau masa fără hartă”. Plasat pe o instalaţie muzicală, bustul de plastic al lui Beethoven are „epoleţi de LED-uri care clipeau, indicând intensitatea pistelor sonore. Un şir de bolduri înfipte în fruntea şi tâmplele statuetei o făceau să arate ca o versiune kitsch a Statuii Libertăţii”. Nici un respect cultural nu există în această dezinvoltă aglomerare a surogatelor spectaculoase, căreia autorul îi dă culoare, făcându-ne-o simpatică, în ciuda oricăror reţineri şi prejudecăţi. SF-ul său trăieşte excelent dintr-o asemenea manieră comico-ironică de abordare a lumilor viitoare. Deşi alimentată masiv cu descripţii ale superficialităţii consumiste, literatura aceasta nu este deloc superficială.
Povestirea ce dă titlul volumului pare cea mai apropiată de comicul inteligent şi logica „rece” din Istoriile insolite ale lui Ovid S. Crohmălniceanu. O premisă aparent banală în SF (dorinţa firească a omului de a-şi învinge moartea) conduce curând la o veritabilă escaladare a nebuniei cibernetice. Nemulţumită de tehnica sarcofagelor criogenice, civilizaţia viitoare se transpune treptat în memoria calculatoarelor, continuându-şi existenţa în spaţiul artificial al informaţiei, prin personalităţi simulate. În consecinţă, reţeaua Internetului va fi invadată de „necrosofturi”, impunându-se rediscutarea şi, mai ales, redimensionarea actualelor reguli de comportament social. Situaţiile imaginate în marginea birocraţiei contemporane au haz, dar şi justificare logică. Încadrarea noii realităţi în „normalitatea” socială pretinde, astfel, măsuri juridice uluitoare: legi privitoare la protecţia necrosofturilor, la libertatea lor de mişcare în reţelele publice şi private, precum şi obligaţii cetăţeneşti foarte clare (îndeosebi cele legate de sistemul fiscal). Necrosofturilor, spre a fi reprezentate echitabil în Parlament, li se acordă drept de vot. „Ca o consecinţă indirectă – se amuză autorul – titlul de senator pe viaţă s-a transformat, devenind senator pe viaţă şi pe moarte”. Statutul de inferioritate al necrosofturilor generează în campaniile electorale discursuri despre segregaţia dintre vii şi morţi, cu consecinţe inclusiv asupra proprietăţii limbajului autorizat (în sens de „political correctness”): oamenii nu mai trec în nefiinţă, ci în „necrofiinţă” etc. Escaladarea culmilor absurdului produce enunţuri emise fără umbră de zâmbet, cum li se potrivește bunilor povestitori de anecdote memorabile. Prin marşuri de protest şi greve (în realitatea virtuală, bineînţeles) necrosofturile obţin egalitatea în drepturi cu cei vii, pentru ca imediat diverse organizaţii de tip civic să militeze pentru integrarea deplină a viilor şi morţilor „într-o societate armonioasă”. În acest sens, urmează a fi abolite legi ce interzic necrofilia, căsătoriile mixte şi dreptul cuplurilor decedate de a adopta copii. Cu timpul, „cetăţenii morţi, dar activi” ajung să împânzească ierarhiile Pământului, eliminându-şi concurenţa şi impunând în chip firesc transformarea ciberspaţiului în Necropolis. Florin Pîtea îşi construieşte cu abilitate ideile, dezvoltările sale logice au inspiraţie, sunt subtile şi imprevizibile, generatoare, la rândul lor, de plăcere estetică.
În volumul An/Organic (2004), autorul îşi grupează povestirile după un principiu nu atât tematic, cât de apartenenţă generică. Intitulat oarecum provocator (dar şi ironic-dubitativ) România?, primul ciclu conţine texte umoristice de bună calitate, pornite din subiecte cvasirealiste şi devenite curând cockteil spumos de anticipaţie simulată. Povestirea intitulată Transhumanţă la est de Mileniu, de felul speculaţiilor pe seama viitorului României (probă de creaţie în care autorii noştri mai tineri s-au trezit la un moment dat masiv antrenaţi), aduce în scenă ciobani care în deplasările lor cu turma pe coclauri ascultă „ţedéuri” folclorice cu melodii cântate de Maria Lătăreţu, îşi fierb zeama pe aragaze portabile Primus scoase din desagă şi ospătează conserve chinezeşti tăiate cu brişca Smith & Wesson. Ei rememorează cu o resemnată naturaleţe, ca pe o fatalitate naţională, istoria turmei în neîntreruptă scădere, vămuită ba de lupi şi urşi, ba de lotri şi perceptori, ba de „cătane” („că tăt li s-or schimbat uniformele la culoare şi croială. Care-s ai Preşedintelui, care-s ai Parlamentului, care-s ai Conducătorului, care-s ai guvernului provizoriu”). În consecinţă, mioriticii rămaşi „la est de Mileniu” stau cu gândul plin de o drăgăstoasă invidie la fraţii lor emigraţi prin Canada şi Australia, unde oieritul strămoşesc pare să se desfăşoare cu mai mult succes.
Partea a treia din volum, Alte tărâmuri, include două povestiri fantastice. Pui de lup, inimă de şarpe este un frumos basm derivat din mitologia eroică a Nordului germanic şi scandinav. Aventurile lui Wulfila printre dragoni, zâne, uriaşi şi vrăjitori înscenează eterna înfruntare arhetipală dintre Bine şi Rău, acesta din urmă figurat în reprezentări simbolice de felul lui Snakeheart Illbringer, Cosaşul apocaliptic. În schimb, povestirea intitulată Veniţi afară! începe, la fel ca Transhumanţă la est de Mileniu, în peisaj românesc, pentru a trece rapid în context universal, deoarece miracolul produs în ea priveşte îndeaproape întreaga omenire. Aşa cum stă bine miracolelor, şi acesta este văzut iniţial prin ochi curaţi, de copil, fiindcă numai copiii pot să se bucure sincer de întoarcerea bunicilor din mormânt. Mai adânc ancoraţi în realitatea lipsită de fantezie şi mai uşor de influenţat în sens frenator de stavilele lor culturale, adulţii se pierd, reacţionează prin respingere panicată. Mai puţin, poate, bătrânele de la ţară, pentru care graniţa dintre lumea de aici şi lumea de dincolo rămâne labilă şi poate fi traversată când vrea Dumnezeu. Sursa miracolului invocat în această povestire trebuie căutată în promisiunea cristică privitoare la resurecţia generală a morţilor în vederea Judecăţii de Apoi. Prin urmare, fenomenul declanşat în România se extinde pretutindeni în lume, producând revenirea la viaţă a tuturor figurilor consemnate de istorie. Florin Pîtea se amuză, astfel, să-i învie pe fraţii Kennedy, care cer imediat anchetă asupra asasinatelor politice, pe tiranii Estului comunist, unde Stalin are nesperatul prilej de a mai face nişte epurări în maniera dură şi falsificatoare a proceselor politice din anii ’30, una dintre victimele învinuite de activităţi contrarevoluţionare fiind însuşi marele Lenin. Iar acesta din urmă, fireşte, nu va scăpa prilejul să-şi ofere revanşa unui proces similar, unde „Stalin a fost pe banca acuzaţilor, după care a făcut o intoxicaţie cu plumb calibrul 7.62”. Oripilată de fotografiile nude ale prinţesei Diana, regina Victoria „a murit a doua oară, de inimă rea”, dar nu atât de definitiv încât să-şi refuze, într-o revenire ulterioară, planul unei resuscitări a defunctului Imperiu Britanic. Ceea ce era anunţat de Evanghelii ca o eră a păcii şi a bunei înţelegeri între toţi trăitorii care s-au succedat de la începutul lumii pe Pământ devine prilej de conflict permanent şi profund generalizat.
O trăsătură a ciclului An/Organic e dată de faptul că textele ce-l constituie sunt interconectate. Ele nu-şi pierd calitatea de povestiri de sine stătătoare, însă prezintă elemente de legătură care le asigură o anume continuitate şi fac din ansamblul lor un proiect coerent. Autorul încă nu scrie roman, dar se vede deja că e interesat de lucrări mai ample şi se „antrenează” în vederea lor. Ca şi în volumul său de debut, de o neobosită inventivitate, îşi priveşte personajele cu o prietenoasă îngăduinţă, fraternă chiar, mascând astfel discret un zâmbet condescendent şi o atitudine subtextual-ironică. Plasate în plină atmosferă cyberpunk, povestirile sunt vii (chiar dacă exploatează o viaţă simulată electronic), dinamice, cu abile rezolvări spectaculare. Schemele se însuşesc cu naturaleţe, dar se tratează cu o inteligenţă remarcabilă, ceea ce dă densitate superficialului şi valoare unui stil narativ din care – în ciuda tuturor probelor de concepţie paraliterară ce trebuie trecute pe traseu – semnele talentului şi chiar efectele unei literaturi moderne nu lipsesc.
De la povestiri, Florin Pîtea trece firesc spre proza de mai largă respirație. Gangland (2006) este un roman a cărui istorie o aflăm atât dintr-o introducere, cât şi dintr-o postfaţă ce reia şi sporeşte informaţiile enunţate în fugă în primul dintre cele două materiale auxiliare. Cartea pleacă de la sugestiile produse de vizionarea unui film, Mad Max Beyond Thunderdome, autorul ei mărturisindu-şi şocul emoţional prilejuit de secvenţele din final, „în care un trib de adolescenţi sălbăticiţi ajunge în Sidney, printre clădiri părăsite. […] M-am întrebat ce avea să se întâmple cu acei adolescenţi şi cum avea să arate societatea lor după câţiva ani”. Din această provocare de ordin ficţional, se va naşte mai întâi un proiect de nuvelă, apoi romanul pomenit. Gangland va reconstitui, aşadar, decorul din finalul filmului admirat, prezentându-ne o lume în ruină, măcinată de războaiele viitorului şi rămasă să-şi rumege neputinţele în violenţe gratuite, printre semnele mutilate ale măreţiei de odinioară. Desenul dezastrului are forţă sugestivă, mesaje subliminale circulă prin trăsăturile sale generatoare de comică tristeţe şi, totodată, de tensionată aşteptare:
„Pe străzile din Gangland, lumina ajunge atrofiată, bolnavă, zăbrelită. Lumină de flăcări. Lumină de laser. Lumină de neon. Rar – prea rar – peste zidurile roase de lepră se prelinge câte o rază de soare. Mai des vin ploi reci, interminabile. Prin noiembrie, zăpada împrumută străzilor o aparenţă de puritate îndoielnică, cenuşie, pe care înfloresc grabnic bălţi de ulei şi pete de sânge. Aerul e dens, irespirabil, îngreunat de fum, gaze de eşapament şi jeturi de abur care ţâşnesc din conducte fisurate. Prin el, clădirile pe jumătate distruse apar ca o părere, sau mai degrabă ca un vis sinistru.
A fost nevoie de ani, tehnologie şi un fel de sadism deturnat asupra obiectelor pentru ca zona urbană să capete înfăţişarea actuală. Peste clădirile din Gangland s-au aşternut straturi succesive de semne, graffiti paranoice, palimpsest de răni şi tatuaje pe pielea minerală a oraşului. Fiecare zid, fiecare faţadă, fiecare stâlp şi grindă poartă urme. De gloanţe. De graser. De sânge. De explozii. Hipertext ilizibil, cronică a istoriei urbane.”
Autorul nu-şi dezminte calităţile din cele mai bune povestiri ale volumelor anterioare. Imaginile creionate de el au o densitate rezultată din intensa concentrare a amănuntului sugestiv spre centrul de rezistenţă al tabloului descris. Nici urmă de superficialitate în această tehnică de răbdătoare construcţie imagistică, aplicată acolo unde materia romanului invită, în fond, la treceri galopante prin subiect. O asemenea tentaţie constrânge pe mulţi să renunţe la pasta încărcată de savoare a expresiei rafinate, pentru a aluneca rapid pe firul unei aventuri facile. Descompunerea generală a locului nu rămâne doar afirmată ca idee, ea se concretizează vizual printr-o mulţime de detalii lămuritoare, unele chiar de o ironică poezie postmodernistă, a declinului iremediabil. Pe cerul oraşului-fantomă se profilează spectaculos „o reţea multietajată de cabluri, grătare metalice şi ţevi, semănată pe alocuri cu şasiuri de automobile, antene parabolice şifonate şi panouri fotoelectrice ciuruite”. O clădire eviscerată „se înălţa cale de zeci de metri ca un schelet de saurian metalic”. Ea mai păstrează din loc în loc „ghivece cu plante pe care aerul poluat şi întunericul le otrăvise de mult, reducându-le la nişte cioturi uscate pe care nici şobolanii nu reuşiseră să le roadă”. Diverse ciudăţenii tehnice îşi fac apariţia în decorul apocaliptic. Motocicletele care alunecă prudent pe străzi sunt „viespi de crom şi email negru”, în vreme ce prin ochiurile reţelei de protecţie de deasupra localităţii se strecoară „drone” mecanice şi reptile artificiale cu aripi membranoase, scoţând flăcări de napalm pe nări („pteranodonii Isuzu”). Totul e de o flagrantă artificialitate în acest spaţiu tranzitoriu spre disoluţia totală, unde mileniul de dinainte lasă în urmă amintiri falsificate la modul fascinant – măcar din punct de vedere tehnic, dacă nu şi ca substanţă originară. Dispărut de un secol, calul devine în noua sa versiune „cabalină Genetech”, cu schelet din fibră de carbon, cu fotoreceptori în orbitele protejate prin implanturi de sticlă fumurie, cu „snopuri de microfoane miniaturale în pavilioanele urechilor şi cablurile de policarbon care se întindeau de-a lungul picioarelor creaturii până la copitele ceramice ranforsate”. Lucruri considerate odinioară pline de măreţie culturală şi de gravitate supravieţuiesc într-o postură derizorie (dar supravieţuiesc!), precum Biblioteca Congresului, miniaturizată, în cercelul de forma unui cap de mort pe care îl poartă cineva în lobul urechii. Şi aşa mai departe.
Al doilea motiv reţinut de autor pentru structura de bază a romanului său, cel al adolescenţei pripăşite sub formă de „triburi” rivale în oraşul vandalizat, primeşte şi el o materializare pregnantă. Inventatori precoce, având gustul tehnologiilor rafinate şi al unor practici informaţionale pe care prezentul nostru abia dacă le poate sugera, personajele cărţii, cu psihologia lor imatură şi pervertită de evenimente dramatice, asociază uşor miracolul ştiinţelor de vârf cu violenţa cea mai distrugătoare:
„Gangland este locul unde găşti de adolescenţi îşi dispută teritorii, tronsoane de infrastructuri, informaţii. Este rezervaţie, laborator şi poligon. Aici sunt testate noile tehnologii. Sălbaticii urbani din Gangland folosesc unii împotriva altora arme, echipamente şi programe care, nu peste mult timp, vor fi utilizate de mercenarii zaibatsu-urilor în conflictele dintre megacorporaţii. Enzimele pentru rescrierea codurilor biochimice de fidelitate ale funcţionarilor-cheie, nanomecanismele utilizate în spionajul industrial, programele menite să semene haosul în reţelele competitorilor, tehnicile subliminale proiectate pentru cucerirea de noi pieţe, toate trec mai întâi prin Gangland. Fiecare penetrare a unei baze de date, fiecare foc de armă, fiecare mişcare de acolo sunt urmărite cu atenţie în Tsukuba, în Kansai, în Silicon Valey şi în habitatele din punctele Lagrange. Un delicat echilibru de forţe, menţinut între fragmentatele entităţi politice locale prin trafic de influenţă, şantaje multiple şi bani grei de către trusturile orbitale, le permite adolescenţilor să se vâneze netulburaţi unii pe alţii.
Sub seria de impacturi aleatorii ale conflictelor dintre găşti, aria urbană îşi schimbă lent configuraţia, devenind zi de zi mai stranie. Un hipergraffito vizibil de pe orbită.”
În asemenea condiţii, oferite de perspectiva augmentativă, chiar cosmică a defunctului „Chicago sub teroare”, nu e de mirare că în Gangland toată lumea e înarmată, iar părintele templier O’Blivion poartă sub „sutana” de piele neagră ţintuită „o vestă antiglonţ din reţea policatenară”, iar pe piept o bandulieră de cartuşe pentru puşca lui prelucrată mecanic. Până la un punct parodie după filmele western, scenele devin şi mai amuzante dacă iei în considerare cei doar nouăsprezece ani (vârstă de hacker) ai părintelui O’Blivion şi faptul că, în conglomeratul de triburi insolite din Gangland, Ordinul Templierilor reprezintă o grupare mafiotă specializată în informatică. Vârcolaci cu dentiţie de vampir, Cârtiţe cu blană puturoasă, Ecologişti echipaţi în verdele muşchiului simbiot, Necromanţi aflaţi în legătură cu „necrosofturile” („singurii destul de curajoşi – zic ei sau de nesăbuiţi – zicem noi – încât să lucreze cu morţii”), lumea romanului Gangland e plină de figuri bizare, ca scena unui teatru de păpuşi specializat în diform şi teratologie. Asemenea stilizări în linia monstruosului nu sunt, iarăşi, invenţia autorului nostru. Ele au circulat şi prin romanele lui Philip K. Dick, le regăsim la William Gibson şi la alţi reprezentanţi notorii ai curentului cyberpunk, ca un fel de exerciţii obligatorii pe care Florin Pîtea se simte obligat să le îndeplinească la rândul său. Şi personajele acestea, şi decorul prin care se mişcă ele poartă amprenta grotescului, dar un grotesc pe care autorul se străduieşte să ni-l apropie emoţional, să ni-l facă simpatic şi acceptabil în cadrul convenţiei sale de bază. Ca şi în povestirile din An/Organic, aluziile culturale participă la personalizarea şi, totodată, la detaşarea ironică de această lume a surogatelor electronice imaginabile la conjuncţia senzaţională a viitorului cu istoria. Astfel, conducătorul templierilor din Gangland se insinuează parodic în pielea unui ilustru înaintaş, Jacques de Molay, spre a da grandoare de Ordin veritabil găştii pe care o conduce. Firul principal al cărţii ne prezintă aventurile unui cuplu bufon (O’Blivion şi Enguerrand) pe traseul unui război eroicomic, stârnit între triburile rivale de iniţiativa malefică a unui personaj din categoria inteligenţelor artificiale, cu semnificativul nume de cod „dMON”. Acesta poate lua orice formă, prefăcându-se, ca în basmele folclorice, într-un „demon de piatră, apoi într-o flacără, într-o entitate ceţoasă, iar în cele din urmă în fiara cu colţii de sticlă care îi împrăştiase cu câteva minute mai înainte pe reprezentanţii triburilor”. Ocazional, dMON sălăşluieşte, sub imaginea unei brunete inteligente, în personalitatea schizofrenică a unui puşti de doisprezece ani, declarându-se inocent sora lui mai mare. În războiul pomenit, părintele O’Blivion joacă rolul unui Parpanghel al ciberspaţiului. Cu amuzantă naturaleţe, el devine sufletul numeroaselor scene eroico-burleşti, la care comicul de situaţie şi cel de limbaj participă deopotrivă, cu efecte remarcabile, de veritabilă anecdotă.
Dar romanul lui Florin Pîtea nu este doar această paradă de aventuri eroicomice, punctată de anecdote amuzante, unele chiar scăpărătoare. „Firul narativ secundar” pe care autorul mărturisea că-l simţise necesar cărţii sale priveşte – complicată şi nelipsită de riscuri nici ea – este călătoria fostei agente federale Maria Alonzo, devenită un fel de detectiv particular, spre acest Gangland fabulos şi ascuns, aflat la limita realităţii cu ciberspaţiul. Sensul desfăşurării epice suplimentare ţine de „umanizarea” cadrului iniţial (inclusiv printr-o doză de sentimentalitate), ceea ce conduce şi la întărirea credibilităţii principalei aventuri. Dacă în aceasta interferenţele realului cu imaginarul cibernetic sunt permanente, încât aproape că nu se mai poate face distincţia între cele două lumi iniţial separate, istoria Mariei Alonzo stă în mai mare măsură „cu picioarele pe pământ”. Ea se agaţă de o realitate mai greu manipulată prin repere electronice, având ambiţia de a le stăpâni pe acestea din urmă, ca şi iluzia că bătrâna civilizaţie încă ar mai putea conduce jocul la cârma căruia, odinioară, se instalase.
Și romanul Anul terminal (2012) descrie o lume viitoare din categoria distopiilor postindustriale, sumbră, plină de mizerie ca o hazna colcăitoare, unde nu pot rezista decât drogații și traficanții de droguri – aceștia din urmă doar atâta vreme cât reușesc să nu-și încalce reciproc interesele și teritoriile. Personajele sunt tot din categoria adolescenților. Autorul și-a propus să dea o replică literaturii și filmelor educative cu liceeni, preluând subiectul dintre clișeele propagandistice, moralizatoare și de un optimism artificial, spre a-l coborî între realitățile urâte și violente ale unei societăți ajunse în colaps material și moral. Isabel Ramirez și fetele din gașca ei de la Liceul „William Burroughs” (patronul școlii fiind un influent scriitor postmodern din secolul XX, condei satiric – se spune – de talia lui Swift, dar și dedat cu patimă experiențelor provocate de heroină), fetele acestea abia așteaptă să ia sfârșit plictisul orelor de studiu fără studiu ca să se poată refugia în ocupația, „vitală” pentru ele, a fabricării de droguri într-un atelier artizanal. Copii ai străzii mai degrabă decât ai familiilor lor, liceenii lui Pîtea trăiesc în permanență printre pericole majore. La poarta școlii sunt percheziționați și li se confiscă zilnic bricegele, în clase grenadele destinate profesorului dușmănit de la catedră intră prin fereastra uitată deschisă, bătăile de stradă nu țin cont nici măcar de sex, ci doar de interese, capul rivalului ucis e prezentat în ambalaj de carton, ca un cadou de valoare, iar torpedoul unei rable de mașină așteaptă răbdător, încărcat cu explozibil și cuie, să i se permită să-și facă treaba meticulos proiectată. În fine, toate aceste orori care conduc gândul spre titlul unei cărți de Jim G. Ballard, The Atrocity Exhibition, culminează într-o pagină pe care o reproducem aici atât pentru soluția aleasă ca „deznodământ” în atmosfera încărcată din roman, cât și pentru umorul lui Florin Pâtea, condiție aproape obligatorie spre a face pasabilă colecția de atrocități din vitrina romanului său:
„… după ce-am reușit să plec de-acolo, din Bronx, câteva zile m-a cam ros chestia asta că, na, colegii mei au terminat liceu’, mă rog, ăia care-au apucat, și s-au dus la balul absolvirii, chit că eu nu m-aș fi dus oricum decât cu Lushus, c-așa, fără el, n-avea rost, da’ orișicât… Fată, și ieri am auzit la știri […] cum a fost până la urmă ceremonia absolvirii la noi, la liceu’ William Burroughs.
Am mai căutat dup-aia prin ciberspațiu, am prins niște secvențe filmate de drone de supraveghere și de sateliți și chiar și de-amărâții mei colegi care transmiteau în direct evenimentu’ și m-am lămurit ce s-a-ntâmplat de fapt.
Deci, Marcus ăla o fi dat în depresie cu cauzele lui pierdute și cu mișcările-alea de salvat lumea născute moarte și și-a pus mintea c-o rețea militară de-a fostei federații. Să mor dacă te mint. E, a hăcuit tocilaru’ rețeaua, a lansat o rachetă tactică dintr-un siloz secret și-a trimis-o de-a explodat aia taman în curtea liceului, când se-nmânau diplomele la festivitatea de absolvire. Erau ăia acolo, gen, cu toce și robe și flori și cu părinți și frați mai mici și tot ce vrei, după care – bum! – racheta aia i-a făcut pulbere pe toți, cu liceu cu tot. De profi nu-mi pare rău, dă-i în mă-sa, că și-așa ne-au făcut zile fripte-atâția ani, da’ s-au prăpădit în puii mei toate colegele mele, fată, și toți băieții-ăia tineri și frumoși… Și n-ai decât să zici că-n maxim cinci ani ar fi fost care mame nemăritate, care bețivi, care cu acu-n venă, care pe după gratii, care la-mpins florile de la rădăcină, da’ tot mi-e milă de ele și de ei, așa tineri și s-au prăpădit când le era lumea mai dragă.
Din generația mea a scăpat Sharon, care încă mai era-n spital cu picioru-n ghips, Marcus, pe care l-au și săltat ăia de la antitero și-acu’ probabil îl interoghează, gen, între două reprize de bătăi cu strigături, și-am mai scăpat eu, că m-a dus mintea să mă tirez de pe-acolo. Pentru toți ăilalți colegi ai mei de la William Burroughs a fost un an cu-adevărat terminal.”
Întreg romanul este povestit la persoana I de Isabel Ramirez, ceea ce impune la nivelul expresiei exercițiul argoului – un șir de mostre apar și în citatul de mai sus. Nu argoul din Bronx, unde se situează acțiunea, ci al adolescenților români de astăzi, capabil să facă față și cerințelor stilistice din cyberpunk. Există însă, în Anul terminal, și note de sentimentalitate de care autorii americani, de regulă, se feresc, înzestrându-și personajele mai degrabă cu trăsăturile desensibilizate ale universului nemilos și artificial pe unde se agită fără odihnă. Într-o lume dominată de agresiune și teamă, regula supraviețuirii pretinde să răspunzi cu aceleași arme, la violență cu violență, la nepăsare cu suflet împietrit. Este ceea ce Isabel chiar face în multe dintre gesturile ei dictate de împrejurări. Dar nu cu o mentalitate de robot, ci lăsându-ne să credem că din teritoriul mutilat al peisajului ei sufletesc sensibilitatea n-a dispărut cu totul, doar s-a retras după paravane protectoare, fiind gata să se manifeste, dar numai în situații cu adevărat excepționale. Vâlvătaia arde lăuntric, la adăpost de privirile suspicioase ale celorlalți, cum se întâmplă în relația scurtă și intensă cu Lushus, un tânăr mafiot din „gașca” rivală, de care fata se îndrăgostește fulgerător și iremediabil. Resurse de sentimentalitate frustrată sunt scoase la iveală și în raport cu o mamă demisionară de la tradiționalele obligații de familie, strămutată fără cale de întoarcere în realitatea virtuală, unde iluziile de tip steampunk îți îngăduie să porți bogate rochii fictive în locul halatului ponosit și al șlapilor destrămați de fiecare zi, iar atenția pe care ți-o acordă în conversații stereotipe regina Victoria sau personaje cu joben coborâte de pe bancnote (aluzia e, fără îndoială, la Abraham Lincoln) suplinește pustiul egoist și sumbru al realității înconjurătoare.
Anul terminal este o carte bine lucrată, cu o experiență a scrisului pe care autorul și-o pune convingător în valoare. O atitudine subtextual-ironică e convenabilă acestei povești de mare duritate în esență, o „îmblânzește”, făcând suportabile starea conflictuală și macabrul unei lumi degenerate, scufundată adânc în uitare morală și în perversitățile spirituale ce vin dinspre surogatele realităților alternative. O lume marcată profund de schimbările tehnologice și sociale pe cale de a se înstăpâni pe viitorul nostru apropiat, făcând tiparele actuale de nerecunoscut. Lăsată să evadeze din secvența ei de viață tragicomică, Isabel e trimisă în final spre acel Gangland fabulos şi ascuns, aflat la limita realităţii cu ciberspaţiul, și pe care autorul l-a schițat tot așa, din clișee învăluite în zâmbet, în romanul său anterior. Nici acolo scriitura nu era lipsită de savoare comică și de subtilitate, însă în Anul terminal Florin Pîtea pare că-și disciplinează înclinația spre inventivitate, urmărind mai riguros firul narativ și presărându-l inspirat cu soluții menite să dea ritm și credibilitate literară unui spectacol socio-cultural de tip underground.
