sinteza SERGIU SOMEŞAN
Sergiu Someșan s-a născut la 8 decembrie 1954, în Reghin, județul Mureș. Școala generală și începutul liceului i se leagă de localitatea Codlea de lângă Brașov, unde, de altfel, se va întoarce și se va fixa temeinic, după episodul celor trei ani de studii la Institutul de Mine din Petroșani; studii care nu par să-i fi servit la ceva, în condițiile prăbușirii mineritului românesc după schimbările politice de la 1989. De altfel, primele „slujbe” ale viitorului scriitor sunt de o diversitate caracteristică unui self-made-man aflat departe de profesia aleasă inițial: merceolog, tehnician, armurier, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba română etc. La Codlea, ocupă pasager postul de director al Casei de Cultură a Sindicatelor, apoi mai multe funcții administrative în cadrul Primăriei din localitate. Și-a încercat șansa în publicistica de senzație, editând trei reviste cu viață efemeră, Alfa, Comando și Vampirii, și devenind, tot pe o perioadă scurtă, angajat al ziarelor Gândul liber și Transilvania Expres. După anul 2000 a avut unele perioade de lucru în Grecia, în domeniul IT, dedicându-se în cele din urmă scrisului propriu.
A debutat cu poezie în revista Orizont (1971), iar un an mai târziu cu proză în Vatra târgu-mureșană. Publicat la Editura Litera, volumul de versuri Cuvinte de vânzare adună încercările lirice ale autorului, care a virat ulterior temeinic spre creația în proză. Interesul pentru science-fiction îi va fi stimulat de un premiu I obținut în 1987 la concursul publicației Helion, pentru povestirile Să n-o săruți pe Isabel și O cască albă și un copil în ploaie. Volumele sale de proză scurtă erup în primii ani ai noului mileniu: Să n-o săruți pe Isabel (2000), Carte de magie (2001), Cadouri de Crăciun (2003), Aproape îngeri (2004), Numărul fiarei (2004), precum și antologia Poiana îngerilor (2004), unde SF-ul se amestecă dezinvolt cu fantasticul, într-un joc insolit, cu efecte notabile. Povestirile din această perioadă ni-l arată pe autor interesat îndeosebi de aspectele comice ale unor situații imaginate în registrul SF.
Întâlnire cu Isabel și Să n-o săruți pe Isabel aduc în scenă motivul androidului – din „seria Cobra”, ceea ce spune multe despre forța și viteza de reacție a dispozitivului imaginat ca personaj dintr-o secvență viitoare a societății omenești, dar refugiat (strategic, ori mai degrabă din necesități comediografice) sub înfățișarea unei adolescente „zvăpăiate”, purtând, în plin regim ceaușist, bluze strâmte, inscripționate provocator cu mesaje occidentale de tipul: „kiss me”. Teatrul regizat spre nedumerirea banalei faune umane din jurul ponositelor blocuri de cartier face și el parte din repertoriul comic desfășurat de autor, adesea după rețete preluate cu o zâmbitoare seninătate de la „clasici”, acestea dezvăluite de Sergiu Someșan fără rezerve și, mai ales, cu un amuzat simț autoironic; un gest pe care îl crede destul de eficient spre a-l feri de orice învinuire de plagiat.
Modelele sale sunt celebrități din SF-ul universal, Fredric Brown, Arthur C. Clarke (cu Cele nouă miliarde de nume ale lui Dumnezeu), ba chiar și, mai aproape de noi, Ovid S. Crohmălniceanu, pentru ideea privitoare la un viitor transfer al actului scrisului în seama roboților. Povestirea intitulată străveziu Cele nouă miliarde de idei SF lasă să se vadă în autorul-narator un grafoman rafinat, care, într-un ritual implicând sticla de Martini (savurată cumpătat) și muzică de Mozart, rescrie un subiect comic al americanului Brown în Șansa noastră s-a numit Adam (un echipaj extraterestru în căutare de sclavi cărora să li se exploateze formidabila energie extrasă din râs, ca sursă ieftină pentru nevoile propriei lor planete, dă bir cu fugiții în momentul când descoperă că exemplarul uman cercetat le descarcă acumulatorii cu iremediabila sa tristețe melancolică), iar pomenita povestire a lui Clarke o răsucește în așa fel încât „miliardele” respective să contribuie – totuși, dramatic pentru amatorul de plagiate – nu la anihilarea omenirii, ci la perpetuarea rentabilă a unei civilizații de experimentatori cosmici. Jocul propus de autorul nostru vizează, în fond, mecanismele producției rutiniere a genului, ironizează inflația de motive lejer-repetitive și rezistența autosuficientă a SF-ului comun în propriile clișee generalizate:
„Am corectat povestirea, apoi am trimis-o unei reviste. Am ezitat mult înainte de a închide plicul: oare trebuia să spun de unde mă inspirasem? Am recitit povestirea, și sursa de inspirație mi s-a părut atât de evidentă, încât am considerat de prisos orice cuvânt. Povestirea mea avea să fie luată drept ceea ce era: un modest omagiu adus povestirii originale, amestecat cu puțin umor și cu o ușoară tentă parodică. Mă așteptam ca povestirea să fie refuzată sau în cel mai rău caz să nu mi se răspundă deloc, pentru că, deși se pare că ceva talent de povestitor aveam, nu mă așteptam ca toată lumea să fie de acord cu felul în care îmi manifestasem eu admirația față de marile valori ale genului. Spre surpriza mea, în numai câteva zile, editorul revistei mi-a răspuns nu numai că povestirea era acceptată, dar că urmează să pregătească un număr omagial, «O sută de ani de literatură SF», și ar fi încântat să ofere spațiu tipografic unei povestiri cam în același gen ca prima. «Adică tot plagiată ?» m-am întrebat eu, presupunând că ceea ce făceam era un plagiat. Am început să scriu, și abia după o săptămână de chinuri mi-a venit ideea de a face rost de o nouă înregistrare cu Rondoul lui Mozart, pentru că Martini mai aveam.”
De la proza scurtă, Sergiu Someșan a trecut relativ ușor la proza de mai largi dimensiuni. Astfel, în 2012 s-a publicat romanul Apocalipsa după Ceaușescu, unde SF-ul își deviază mai vechile clișee de o convenționalitate generală, aici cel al lumilor paralele, spre o exploatare politică a unor sugestii migrate dinspre realitatea noastră recentă. Fără a renunța la înclinația sa pentru literatura populară, autorul face dovada unei cuvenite maturizări a mijloacelor de expresie. Maturizarea aceasta se vede, bunăoară, în echilibrul bine gândit între elementele pe care mizează romanul: motivul SF, sexul (nu doar pentru sporirea unui interes comercial pe care l-ar putea prezenta scrierile ce tratează această dimensiune a vieții umane) și critica moravurilor contemporane. Motivul SF este aici traficul de persoane între diverse lumi paralele. Mai precis, „recuperarea” cuplului/cuplurilor de Ceaușești de prin Româniile pe care le gospodăresc cu succes prin alte variante de Univers, spre a fi confruntate cu „democrația originală” proliferată la noi după lichidarea, în decembrie 1989, a perechii „locale” de dictatori. Scopul acestei translații spațio-temporale ar fi unul cât se poate de nobil: scoaterea României timpului prezent „din rahat”, cum se exprimă la un moment dat un personaj, destul de vulgar dar și destul de sugestiv.
Vom admite că ideea e surprinzătoare, chiar dacă figura lui Nicolae Ceaușescu a mai bântuit și prin prozele altor autori români de SF. În Cucania 2010 de Marian Truță, de pildă, l-am văzut pe fiul Scorniceștilor dominând emblematic o lume alternativă, cu toate racilele regimului său amplificate pe măsura deceniilor adăugate la o guvernare de care, în felia noastră de viață, se părea că ne-am desprins. Sergiu Someșan complică însă subiectul, închipuindu-și, pe de-o parte, lumi unde modelul prezidențial al „tovarășului mult stimat și iubit” să fi avut chiar succes, iar pe de alta, o utopie pornită de la iluziile multor români că eventuala revenire a cuplului dictatorial de odinioară ar putea schimba în bine situația economică și mai ales politica falimentară a actualei Românii. În roman, distopia nu mai este produsă de vreun regim totalitar; distopia e printre noi, instalată de falsa democrație a dezordinii sociale provocate, la adăpostul căreia resursele țării se concentrează spre niște profitori obraznici și lipsiți de scrupule, în vreme ce prolii lui Orwell bântuie străzile sub înfățișarea unor inși debusolați și gata să se agațe de orice speranță deșartă. Pornind de la acest tipar mai mult sau mai puțin convențional al societății românești actuale, autorul romanului ne propune, așadar, o soluție SF de remediere a distopiei prin contribuția „salutară” a fostului dictator. Un personaj cu rolul diavolului faustic, enigmaticul Virgil, ar fi dobândit la un moment dat, prin accident, capacitatea deplasării sale de la un univers la altul, unde explorează diverse variante ale lumii contemporane, interesat însă doar de acele realități virtuale în care România ocupă, după PIB, cel puțin locul patru în Europa, și unde populația trăiește minimum două sute de ani. Din aceste versiuni senzaționale de societate, care l-ar face pe românul de pe stradă fericit, pomenitul Virgil îi „înhață” pe Elena și pe Nicolae, artizanii utopiilor paralele, aducându-i literalmente „de mânuță” în România de azi, pentru a candida la următoarele alegeri prezidențiale și a-și pune și în slujba noastră talentele dovedite în alte lumi. Raptul de persoană nu are întotdeauna succesul scontat, întrucât unele variante de Ceaușești par dezinteresate de salvarea României actuale, ori sunt chiar lipsite de calitățile pretinse de înfăptuirea unui astfel de obiectiv. Este cazul acelui Nicolae ezitant și dornic să se întoarcă neîntârziat în lumea lui comodă și prosperă, precum și al acelei Elena care acolo stă retrasă cuminte în umbră, găsind satisfacții în practica ocupației sale artistice, de profesoară de desen. Refuzul sarcinii de „a ajuta cât de cât” nu poate produce decât mari regrete la Băile Felix din Oradea, locul de interferență a lumilor paralele, și unde încep să înmugurească primele speranțe populare de „mai bine”. Viitorii dezamăgiți vor fi tocmai cei pentru care reîntâlnirea cu trecutul se exprimă printr-o vie și copleșitoare emoție.
„Pe lângă noi trecea o pereche de pensionari ținându-se de mână și privindu-ne curioși.
– Nu vă supărați, i-am oprit eu, poate cunoașteți stațiunea mai bine ca noi. Tovarășa Elena Ceaușescu ar dori să ajungă la Lacul cu Nuferi…
Femeia a rămas blocată și cu gura căscată, iar bărbatul s-a căutat febril la piept; o clipă am crezut că i s-a făcut rău și că se ține cu mâna de inimă, dar își căuta doar ochelarii, pe care și i-a pus cu mâinile tremurânde. A privit lung înspre noi, apoi s-a repezit spre Elena și, înainte de a apuca să fac ceva, i-a apucat mâna dreaptă și a început să i-o sărute frenetic. A încercat să spună ceva, dar avea vocea prea gâtuită ca să se înțeleagă vreo vorbă. După un timp, i-a lăsat mâna, și-a scos ochelarii și s-a văzut că avea ochii în lacrimi.
– Tovarășă Elena, numai Dumnezeu v-a adus înapoi…”
Nicolae, soțul desenatoarei, se comportă ca un viclean inspirat, mult mai inspirat și mai cunoscător de psihologie umană decât prototipul său împușcat, cel puțin după felul cum „rezolvase”, în varianta lui de Românie, delicatul moment 1989: inundând Timișoara cu produse alimentare și cu iluzii de libertate ce transformă temporar orașul într-o veritabilă Cucanie.
„…România noastră, chiar dacă nu era încă pe locul patru în Europa, o ducea bine, comparativ cu ce-a fost la voi în optzeci și nouă. Cred că nici în Berlinul de Vest nu se găseau atâtea câte s-au găsit în decembrie 1989 în Timișoara. Veneau ungurii puhoi la Timișoara, Securitatea era disperată și îmi trimitea în fiecare zi semnale alarmiste, dar din o mie de oameni care treceau granița, abia vreo doi, trei își mai făceau timp de bietul pastor reformat, apoi au renunțat și ei. În zadar tuna el din amvon, într-o biserică tot mai goală, împotriva nălucirilor și ademenirilor materialiste ale diavolului, căci în oraș ajunsese zvonul că după Anul Nou acest corn al abundenței se va închide, așa că fiecare voia să mai prindă câte ceva cât se mai găsea. Gemeau măcelăriile de cotlete și antricoate, iar antenele de satelit și videorecorderele se găseau la toate colțurile. Am fost măgar, recunosc, am fost un mare măgar, dar am judecat bine: cine să mai asculte îndemnurile la cumpătare și revoltă ale preotului, când se găseau de toate peste tot și se permitea aproape orice?! Am închis ochii până și la vreo cinci case de toleranță clandestine, că oricum trei erau ale Securității. Cine să asculte o predică, atunci când se puteau cumpăra la liber, pe câțiva lei, casete cu filme porno, iar prin antenele de satelit se puteau vedea zilnic sport, serialele la modă, filme și spectacole de divertisment? Nu este o jignire, ci doar o constatare: românul, dacă are burtica plină, o bere într-o mână și o telecomandă în cealaltă, nu iese să facă revoluție.”
Ar fi lipsit de sens să-i reproșăm unui dictator ajuns la liman în lumea lui norocoasă faptul că, la nouăzeci și ceva de ani, nu-l mai trage sufletul să intre într-o nouă aventură politică riscantă și se cere „acasă”. Alteori, perspectiva apostolatului politic pare să aibă șanse de succes. Despre cel de-al doilea cuplu de Ceaușești teleportați printre noi aflăm că în lumea de unde vin își fac prosperă România prin vânzarea de arme sofisticate, mini-bombe atomice inventate chiar de tovarășa Elena – acolo, „pe bune”, o chimistă atinsă de genialitate. Nicolae cel nou este inteligent și dur, nu are nimic din ezitările originalului. El l-a lichidat pe Tökés de la primele lui gesturi de nesupunere, rezolvând astfel revolta populară din fașă. Nu se încurcă în sentimentalisme decât atunci când e vorba de unguroaice, pe care le-ar poseda cu o patimă vecină cu ura politică, iar chestiunile delicate din România de azi le tratează cinic și eficient. Spre deosebire de împușcat, mai este și cult, inhibă ziariștii cu limbă ascuțită pomenind de „briciul lui Occam”, noțiune filozofică inexistentă în bagajul de cunoștințe ale actualelor „VIP”-uri de televizor. Prima întrebare ce i se pune la o conferință de presă este legată de câinii comunitari, pe care „revenantul” i-ar eutanasia fără nici o discuție, conform legii americane. Iar prima sa decizie în calitate de viitor președinte al României debusolate va fi reintroducerea pedepsei cu moartea, întrucât cunoaște procentul sondajelor privitoare la o asemenea eventualitate și nici nu vede altă soluție pentru descurajarea jafului generalizat din țară. Pledează pentru asprirea pedepselor cu argumente furnizate de istorici din civilizațiile persană și asiriană, dar și cu exemplificări ce cad la sufletul românului alegător, nu neapărat extremist în convingerile sale. Scormonind în mentalul colectiv al unui popor sătul de efectele „democrației originale”, Ceaușescu redivivus poate conta – ironia sorții – pe relansarea perfect democratică a carierei sale. Rezolvarea din final, când în sfârșit vedem riposta, tot în stil american, a forțelor interesate de apărarea distopiei „democratice” de orice perturbare majoră venită dinspre „democrația dictatorială”, apare ca singurul răspuns logic la problema imaginată de roman.
O figură de un umorism senin și agreabil este, în carte, naratorul, personaj-martor cu rol de rezonator uimit al întâmplărilor senzaționale descrise sumar mai sus. Adept al înțelepciunii că ești sănătos atâta vreme cât te doare mereu câte ceva, dar nu în același loc din organism, profesorul Adam își descoperă la Băile Felix, în preajma iluștrilor salvatori de Românii, un nedumeritor interes pentru sex. Interes privit și el cu amuzament și cuvenita ironie, fiind vorba de zvâcnirile târzii ale unui proaspăt pensionar ce-și întâlnește, în persoana cameristei Ildikó, o nesperată iubire autumnală (motiv tratat și de Voicu Bugariu în Curtezana onestă și astrologul, roman apărut cu un an înainte). Dacă la Bugariu relația se bucura de o analiză amănunțită, Sergiu Someșan o descrie din zborul condeiului, lăsându-și personajul să plutească între uimire și incredulitate, să suporte ironiile lui Virgil, cel care, cu o participare simpatetică și invidios-înțelegătoare, își numește prietenul când „dulău în călduri”, când „cotoi bătrân”. Situațiile amoroase sunt descrise cu delicatețe și cu bun simț, la limita efectului comic. Unele mai și exagerează, producând mici scene de teatru comic. Scrisă cu haz și rezolvată precum în comediile lui Goldoni este, bunăoară, vizita inoportună a „uneia” dintre Elenele Ceaușescu în camera de hotel a naratorului, deranjând o partidă de sex deja angajată, cu scopul – după câte se pare – al unui moment asemănător în interes personal.
Titlul cărții se poate înțelege în două feluri. Întâi, ca apocalipsă pusă în gura cuiva, precum apocalipsa vestită de Ioan (cel din Biblie), și atunci Ceaușescu ar trebui să fie profetul din mormânt al unui dezastru de felul democrației de cumetrie din România de azi. Mai există și celălalt sens, sugerat de relația temporală din expresie: cel al unei apocalipse care se produce efectiv prin această revenire de tip SF a dictatorului într-o lume ce-l întâmpină ca pe un Mesia și în același timp îl urăște, pe cât de vinovat, pe atât de interesat. Romanul a fost anunțat ca primă parte dintr-o trilogie căreia încă nu i s-au scris volumele complementare (Apocalipsa după Virgil și Apocalipsa Omului-oglindă), dar am fi îndreptățiți să le așteptăm. Până atunci, Sergiu Someșan se amuză să compună cărți polițiste precum Vampirul de pe Strada Sforii (2015), Justițiarul ori Comisarul și cei șapte pitici, ambele romane publicate în 2016. Printre direcțiile „colaterale”, firul narațiunilor utopico-sefiste continuă și el, dând, între altele, o comedie a comunismului global: romanul URSSA (2014).
O explicație care poate fi citită fie ca subtitlu, fie ca supratitlu, ne lămurește „enigma” titlului sintetizat: avem de-a face cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste ale Americii, o entitate statală pe care, dacă n-o poate produce cu mijloacele propagandistice și de forță militară ale prezentului, puterea sovietică încearcă s-o impună prin resursele unei ucronii forjate în secret. Ideea este, pentru cititor, fundamental amuzantă (așa cum erau și migrațiile Ceaușeștilor din diferite realități alternative în lumea postrevoluționară ce părea să-i fi îngropat o dată pentru totdeauna): întrucât, refractară schimbărilor gorbacioviste (ne amintim, cele legate pe la sfârșitul secolului trecut de „glaznosti” și „perestroika”), reacțiunea rusească nu îndrăznește să aplice pe față „Inamicului Principal” o mortală lovitură atomică, de teama efectelor pe care le-ar produce o ripostă la fel de mortală în propriul teritoriu, iat-o acum plănuind în secret – și ce poate fi mai predispus secretomaniei decât instituția KGB-ului? – lichidarea Statelor Unite ab origines, din însăși preistoria lor.
De regulă, călătoria în timp și manipulările temporale au fost folosite de către autorii de anticipații pentru potențialul lor experimental, științific sau pseudoștiințific, ori chiar pentru originalitatea turistică pe care ar fi putut-o asigura eventualitatea unei reușite „implementări” a motivului în vreuna dintre societățile presărate pe o scară ipotetică între noi și viitorul îndepărtat. Vizitele în trecutul fie nebulos, fie exotic, la fel ca acelea cu ținta într-un viitor figurat ca exemplaritate utopică, sau ca revers degradat al speranțelor noastre de mai bine, fac parte din repertoriul comun al povestirilor cu intrigă temporală, fie românești, fie străine. În romanul lui Sergiu Someșan găsim însă mașina timpului descrisă ca armă de distrugere în masă, proiect tehnic cu nimic mai curat decât bomba cu hidrogen și, în consecință, aflat pe planșetele savanților cu conștiință variabilă de pe mai multe coordonate geografice ale lumii actuale, mari puteri dovedite, ori puteri mai mici, dar cu ambiția de a juca și ele roluri mari. Din perspectiva KGB-ului, o asemenea mașină formidabilă urmează a fi încărcată precum un submarin de război, cu personal, tehnică de luptă și sisteme de propagandă menite să genereze, apoi să permanentizeze pe durata a două milenii comunismul sovietic în vecinătatea unui Washington încă departe de a fi prefigurat în istorie.
„Odată instalația pornită, vor începe să transfere două plutoane, unul de băieți și unul de fete, pe teritoriul Statelor Unite, în zona Capitoliului, cu două mii de ani în urmă, în așa fel încât să ocupe America înainte ca ea să existe. […] Vor începe să transfere mai întâi logistica, armamentul greu, munițiile și proviziile, în așa fel încât, atunci când vor ajunge soldații, să aibă la îndemână toate cele necesare.”
Mai mult chiar, spre a preîntâmpina degradarea covingerilor doctrinare ale acestor sovieto-americani în următoarele 50 sau 60 de generații, organizatorii experimentului au în vedere trimiterea, pe aceeași cale temporală exploatată periodic, nu doar a unor „medici, moașe, ingineri, alimente și arme”, ci și a unor „secretari de partid care să păstreze puritatea ideologică a coloniei”. În caz de reușită, cronoplastia imaginată la Moscova ar avea drept rezultat faptul că americanii trăitori actualmente în spațiul controlat de Casa Albă s-ar vedea ajunși de pe o zi pe alta în situația senzațională de a vorbi între ei rusește și a-și „plăti impozitele în ruble”. Autorul imaginează, așadar, cu mijloace SF, pomenita comedie a comunismului global, căreia nu-i vom acorda mai mult credit în latura verosimilității situațiilor decât acordăm însuși motivului generic care le-ar produce: călătoria în timp. Cum, însă, nu citim romanele ca pe niște reportaje din realitate (nici măcar dintr-o realitate virtuală), va trebui să luăm URSSA drept un subiect amuzant și să admitem că și autorul cărții se va fi amuzat copios în timp ce-l producea. Pentru atmosfera generală a lucrării, e destul să cităm titluri de capitole precum „Go, go, go, tavarișci general!”, „Parapsihologia nu există. Dar ne putem folosi de ea”, „Șoc insulinic pentru binele patriei”, „Kalașnikovul de sub Casa Albă”, sau hotărâta decizie prezidențială: „Nu vreau cazaci pe peluza Casei Albe”, ca să se înțeleagă că talentul de comediograf al lui Sergiu Someșan se impune treptat asupra altor soluții de interpretare a textului.
Fiindcă, într-adevăr, romanul le oferă și pe acestea din urmă. Tehnologia necesară unei asemenea sofisticate invazii confruntă inevitabil serviciile secrete ale marilor puteri. În consecință, URSSA se dezvoltă pe o tramă familiară romanului de spionaj-contraspionaj, împrumutând multe dintre elementele amintitei forme de literatură populară, fără a se rezuma totuși la clișeele simpliste vehiculate de această formulă pentru delectarea comodă și superficială a publicului său. Și la Someșan există spioni travestiți în ziariști sau în secretari culturali de ambasadă, trădători plătiți după cantitatea și calitatea informației furnizate, ba chiar și cuplul de aventurieri sentimentali, format din americanul manipulat de CIA și tânăra rusoaică-locotenent KGB, pe care iubirea sinceră și diverse tentații mai puțin idealiste o îndeamnă să „defecteze” spre „Inamicul Principal” și altfel decât prin târzia și sofisticata invazie temporală. În conducerea acestui fir narativ al romanului, autorul se ferește, însă, de clișeul Agentului 007, atribuind personajelor sale cel puțin tot atâta „carne” cât rezervase și altor cupluri sentimental-comice în Apocalipsa după Ceaușescu. Aspectul politic al romanului scris de Sergiu Someșan este întărit și de prezența, ca personaje secundare și de referință, a unor figuri cunoscute din istoria recentă, precum Gorbaciov, cu puterile încă ciuntite de oculta KGB-istă, fizicianul Saharov, rechemat din domiciliul său forțat ca să contribuie la construcția mașinii timpului, Șevarnadze, încă ministru de externe al URSS, iar de partea cealaltă președintele Ronald Reagan, cel care, pe peluza Casei Albe, trebuie să asiste personal la dezgroparea primelor module, acum cu caracter pur arheologic, trimise de puterea rivală via America din timpul lui Iisus Cristos.
