„Crude, inutile şi pline de ură“– aşa definea cercetătorul britanic Harry Price manifestările poltergeist, adăugând: „O fantomă bântuie; un poltergeist infestează.“ Forţe invizibile şi malefice sunt blamate pentru agresarea martorilor, bombardarea cu pietre a caselor, provocarea unor incendii sau pentru faptul că unele clădiri… sângerează. Experienţa poltergeist? O întâlnire cu macabrul, care îi poate alunga pe oameni din căminele lor, scoate din minţi sau chiar costa viaţa.
Martin Luther (1483-1546), teolog şi reformator protestant a folosit pentru întâia oară cuvântul poltergeist („spirit care produce zgomote“) în Germania, ţara unde s-au înregistrat cele mai vechi cazuri atestate documentar din Europa de Nord: în 355 d.Hr. locuitorii satului Bingen-am-Rhein se pomeneau aruncaţi din paturile lor de mâini nevăzute, supuşi unui bombardament de sunete şi pietre, iar în pereţii caselor răsunau ciocănituri puternice – eveniment consemnat de Jacob Grimm în „“ („Mitologia Germană“).
Deşi titulatura de „spirit zgomotos“ este recunoscută astăzi ca improprie, ea s-a păstrat – la fel cum cauza fenomenului continuă să rămână o enigmă… Ce sunt activităţile poltergeist? Vizitele unor „demoni“? Manifestări de dincolo de mormânt? Fenomene PSI sau geofizice? Dovada existenţei altor dimensiuni?
Prezent pe mai multe continente şi în toate perioadele istorice (prima menţionare din Antichitatea europeană aparţinându-i lui Titus Livius), fenomenul poltergeist a provocat groază şi fascinaţie, trezind interesul a generaţii de exploratori în Neştiut. Teologi, cercetători ai paranormalului, geofizicieni sau exobiologi – toţi au căutat răspunsuri neechivoce, rezolvări definitive, certitudini. N-au găsit decât ipoteze.
Studii şi consemnări memorabile în domeniu au lăsat medicul Cesare Lombroso (1835-1909), fondator al criminologiei moderne, astronomul Camille Flammarion (1842-1925) şi scriitorii Samuel Johnson (1709-1784), Horace Walpole (1717-1797), Oliver Goldsmith (1728-1774), Victor Hugo (1802-1885) şi Arthur Conan Doyle (1859-1930) – fiecare dintre aceştia constatând existenţa unor similitudini evidente între incidentele poltergeist survenite în secole şi locaţii geografice diferite. Nu toate caracteristicile apar întotdeauna, dar ele rămân tipice fenomenului şi au fost sintetizate şi catalogate atât în volumele „Proceedings of the Society for Psychological Research“ („Lucrările Societăţii de Cercetări Psihologice“), tipărite la Londra în secolele XIX-XX, cât şi în vasta lucrare a lui Conan Doyle, „The History of Spiritism“ („Istoria Spiritismului“).
Manifestarea poltergeist este de obicei repetitivă. Începe cu un incident sau două ce par izolate, după care evenimentele se succed în cascadă. Urmează o activitate extrem de intensă pentru o perioadă relativ scurtă de timp – săptămâni sau luni – apoi un punct culminant ce coincide, uneori, cu un deznodământ brusc.
Un alt element comun incidentelor poltergeist – locul unde se produc – pune probleme atât cercetătorilor, cât mai ales celor direct implicaţi: martori şi, adesea, victime ale fenomenului. Dintotdeauna, oamenii au considerat Universul prea vast, complex şi terifiant. Şi pentru că nu-l puteau cuprinde cu mintea, l-au împărţit în fragmente de realitate mai uşor de înţeles şi acceptat: o lume, un teritoriu, o peşteră… Iar mai târziu, o casă. Nevoia de a o avea face parte din natura umană, la fel ca instinctul de conservare sau cel de perpetuare a speciei. Noţiunea de cămin este sinonimă cu siguranţă, confort, familie – toate fiind spulberate brutal şi, câteodată, ireversibil de agresiunea poltergeist.
De milenii, ştiinţa încearcă să creeze o lume coerentă, logică, ordonată – şi adesea uităm că ea este artificială. Până la un moment dat, când o forţă venită din crepusculul spaimelor ancestrale sparge zidul de convenţii şi reguli, silindu-ne să ne dăm seama de fragilitatea lui. Şi atunci căutăm sau, la nevoie, fabricăm explicaţii care să astupe breşa, să restaureze echilibrul precar al normalităţii. Explicaţii ce n-au lipsit nici în cazul Fenomenului Poltergeist.
Dacă, în Antichitate, civilizaţiile mediteraneene îl considerau expresia mâniei zeilor, iar popoarele animiste din nordul Europei voinţa spiritelor Pământului, în Evul Mediu a existat o unică şi nedisputată teorie: orice poltergeist era un demon.
Şi ce altceva ar fi putut să fie?! „Dovezi“ se găseau întotdeauna: bubuituri răsunând în pereţi în miez de noapte, de parcă emisarii iadului cereau să fie primiţi; scrâşnete ca de oase fărâmate; gemete de osândiţi la chinuri veşnice; atacuri în plină zi asupra martorilor; bombardamente cu pietre pornite din senin, doar din dorinţa de a distruge şi din răutatea duşmanilor neamului omenesc. Iar când un incendiu izbucnea fără motiv, însemna că diavolii aduseseră cu ei o scânteie din Focul Gheenei.
Reacţia familiei din coliba sau castelul unde apărea un poltergeist era cel mai adesea fuga, abandonarea locului infestat de prezenţa „necuratului“. Au existat însă destule cazuri în care martorii au rămas pe loc, îndurând cu resemnare calvarul considerat o penitenţă necesară iertării păcatelor ce le atrăseseră pedeapsa divină, o încercare care trebuia trecută pentru a se dovedi buni creştini sau, pur şi simplu, un blestem trimis de duşmanii lor – iar în acele vremuri întunecate toţi ştiau că există trei fatalităţi de care n-aveau cum să scape: blestemele, ciuma şi Inchiziţia.
Ultima era chiar instituţia ce ar fi trebuit să alunge „slugile lui Satan“. Însă, deşi Sfântul Oficiu avea demonologi specializaţi în orice gen de exorcism, victimele unui atac poltergeist ezitau să apeleze la autoritatea în domeniu; şi nu fără motiv. „Păcatele cheamă Răul“, afirmau inchizitorii – o acuzaţie de complicitate pentru martori, care putea duce la rug. Abia foarte târziu s-a acceptat prezumţia de nevinovăţie a celor implicaţi, iar exorcismul a devenit o practică, nu o anchetă.
Dincolo de procedeele standard, ritualul alungării demonilor era considerat un duel de voinţă între exorcist şi „cei nevăzuţi“, care nu aveau deloc intenţia să părăsească bastionul abia cucerit. De o parte credinţa neclintită a omului Bisericii, de alta întreaga panoplie de acţiuni malefice, începând cu cele subtile, până la explozii neaşteptate de violenţă… În timp, s-a ajuns la o strictă specializare în tehnica exorcismelor, fiecare tip de activitate poltergeist fiind atribuită unui anumit demon, identificat şi catalogat – viziune de „rezolvare“ a fenomenului ce se va perpetua până la începutul secolului al XIX-lea.
Notă – FOTO:
Astăzi, Conan Doyle este cel mai cunoscut scriitor de nuvele polițiste, dar bunul doctor a fost și un ilustru investigator de paranormal, care de multe ori nu a reușit să vadă fraudele din fața ochilor lui. S-a arătat faimos pentru fotografiile zânelor Cottingley, de exemplu, falsificate cu doi copii – Frances Griffiths și Elsie Wright. De asemenea, a participat la ședințe spiritiste și testări de mediumuri. În calitate de spiritualist, Conan Doyle a afirmat, de asemenea, că a asistat la mijlocirea contactelor directe cu spiritele morților. Cazul „Mediei mascate” s-a dovedit în cele din urmă a fi farsă. Însă, ca psiholog și magician experimental, cred că este unul dintre cele două fețe care pot oferi o perspectivă specială în aparenta credulitate a lui Conan Doyle și, de asemenea, câteva iluzii cognitive fascinante care ne pot afecta uneori pe toți. (n.r.)
