Parodie cuviincioasă la poemul lui Ştefan Augustin Doinaş
Poate-un prinţ levantin iubind vânătoarea,
Prin hăţişuri de codru hălăduia,
Iar după el, aţinându-i cărarea,
Un şef de silvic ocol îl auzea:
-Veniţi să-l găsim în pădurea virgină,
Pe falnic mistreţul cu colţi de argint,
Ce-n pâclă ceţoasă de nor şi lumină,
Se-ascunde sub ramuri ce-nşeală şi mint…
-Alteţă, zicea pădurarul de jurnă,
Mistreţul acela nu e de găsit,
Răpune-un fazan, e o pradă diurnă,
Vânatul mai mare e-acum prohibit!
Dar cel îmbrăcat ca un prinţ mai exotic,
Păşeşte ca-n transă, nu vede nimic,
Ignoră şi linxul cu ochiul hipnotic
Şi puii de lup răzleţiţi de haitic.
-Să taci! Scotociţi în adâncul pădurii,
Cătaţi-mi mistreţul cu colţi de argint,
Cu ochi ucigaşi şi aprinşi ca la furii,
Duhnind implacabil cu damf de absint!
Iar omul pădurii timid îi răspunde:
-Aici, Excelenţă, ţinutu-i sărac,
N-am văz̕̕ vreodată scurmând, pe niciunde,
Măcar o scrofiţă cu bietu-i godac!
Ca-n vis, Seniorul adulmecă-n jur
Egee miresme cu iz de Corint,
El ştie prea bine că-n codru-i obscur,
Pândeşte mistreţul cu colţi de argint.
-A-nnoptat, bunule domn, ia seama ce faci,
Zicea pădurarul, e somnul la preţ!
Dar el îi răspunde-nfiorându-se: – Taci!
Se-aude un slab grohăit de mistreţ…
Dar, naşpa! Sub bolta spuzită de stele,
Cum stă concentrat ciulind o ureche,
Veni o făptură în scrâşnete grele,
Rotindu-l în drum ca pe-o butie veche.
-Ce fiară terestră, de sânge avidă,
Vrea să mă sfâşie, în ambuscadă?
Şi ce calculaţie efemeridă,
Îmi pune mistreţul în acoladă?!
-Alteţă! Se pare, nu-i mare misterul,
Gonind dă nărod pe-ATV, sub copaci,
Fiind cherchelit, te-a lovit braconierul…
Dar prinţul răspunse tăindu-i-o: – Taci!
Destul, pământene! Sună grabnic din corn!
M-apasă restriştea, nu voi să te mint:
Pe nava din spaţiu trebuieşte să-ntorn,
Robotul, Mistreţul cu colţi de argint!
Ianuarie 2009
Artă grafică de XiaTaptara
