Vecinii vorbeau tare. Unde erau? Dincolo. Dar ce era dincolo? Vecinii vorbeau despre cartea lui Mircea Cărtărescu, Solenoid. Publicată de editura Humanitas. Se certau vecinii, da, da. Ba că e așa și pe dincolo. Că nu e roman. Că e plat. Alții îl apărau cu înverșunare. E genial. Dincolo se întâmpla asta. Dar unde era dincolo? Era de fapt un solenoid, spațiul? Era curb? Era plat? Univers în rotație. Mircea Cărtărescu poate caută și acum un răspuns. E căutarea lui, e aventura lui. E liber să o facă. Poate că are dreptate. Poate că ficțiunea lui a fost programată metafizic. Cine știe. Vecinii se ceartă cumplit, unii îl apără, alții îl înjură.
Personajele lui Mircea Cărtărescu? Păi da, rupte de istorie. Rupte din istorie? Nu. Un „nu” răspicat, sunt rupte de istorie. De aia nu sunt convingătoare. Ba nu. Ba da. S-o crezi tu. Ba tu, chiar tu, adică tu s-o crezi așa, cum că personajele lui sunt rupte de istorie. Care istorie, că o mănânc, zău așa, cu fulgi cu tot, pe istoria asta trucată. Cine a zis că e trucată?
Vecinii se certau aprig dincolo. Ii auzea. Adică el era vecinul lor care îi auzea pe ei.
Îşi dorise mereu să intre acolo. Cum se întorcea de la muncă, deschidea magnetofonul, se băga sub duş, îşi făcea nişte cartofi prăjiţi, golea în grabă o sticlă de suc de roşii şi apoi îşi lipea urechea de perete. Se întâmplau lucruri ciudate dincolo, se auzeau scârţâituri, gemete, râsete, un şuierat la fiecare jumătate de oră, trosnete, de parcă o uriaşă corabie ar fi intrat într-un recif de corali zdrobindu-se. Văzuse şi auzise lucrul acesta într-un film cu piraţi. Apoi totul se liniştea şi rămânea doar un fâşâit. Atunci îşi dezlipea urechea de perete, se apropia de fereastră, îşi aprindea o ţigară, se gândea. Uneori, vara, pereţii se răceau pe neaşteptate, se lăsa frigul, cu toate că afară era un soare uriaş.
Ar fi dorit s-o întrebe pe proprietăreasă cine locuieşte alături de el, dar teama de a nu cădea în ridicol îl reţinea. Continua să asculte zile întregi cu urechea lipită de perete. Căuta să-şi imagineze ce se întâmpla dincolo. Într-o noapte, îl trezi un vuiet, sări din pat speriat, casa se cutremura din toate încheieturile, odată, sub vânt, macaraua pe care lucra se cutremurase la fel, îşi trase pantalonii la repezeală, vuietul creştea, ceasul de pe noptieră sună într-un mod ciudat, ceasul de la mână se încălzi brusc, încât fu nevoit să-l scoată, cel de pe noptieră începu să se topească încet, ieşi pe palier, se îndrepta spre uşa aceea care îl atrăgea de mai bine de un an de zile, izbi în ea până când cedă, sări în lături, explozia de lumină îl orbi, nava se desprinse şuierând, lăsând în urmă un gol, lumină o clipă cerul întunecat, se pierdu în adâncimea lui.
Privi mirat golul acela unde nu existase vreodată o cameră, ci doar cealaltă faţă a peretelui lui, străveziu acum, atât de străveziu încât putea desluşi patul, aragazul, mica lui bibliotecă, ceasul de pe noptieră, topit, de parcă cineva, de altundeva, ar fi vrut să-i soarbă mişcarea, răsuflarea, orele şi toate celelalte lucruri.
Arta grafică: Adrian Chifu
