Visam Întunericul. Așa cum era el, negru, cu ochii mari, rotunzi, prin care hăul inteligibil semăna mai mult cu o amintire dureroasă. De multe ori pata se-ntindea ca o pălărie, și mă simțeam ca un yangban, ca unul din acei domni cu cravată și pălărie panama, ce treceau în vizită pe la mama, și o lăsau răvășită și mototolită ca pe o foaie de hârtie. Dar, în același timp, lăsau mulți bani. Hârtii verzi care miroseau a gumă de mestecat și tutun. Apoi, mama mă ruga să iau din trusa de urgență o doză, Whitemage, să o agit și să o injectez în buca ei vânătă și mușcată de gurile lacome ale unui yangban. O iubeam pe mama mai mult decât orice. Nu am înțeles-o niciodată. De ce trebuia să facă toate astea? Puteam să vând în piață baterii găsite la groapa de gunoi. Nu-mi era frică de nimeni, pentru ea aș fi făcut orice pentru ea.
Dar viața e pe jumătate nedreaptă, pe jumătate haotică, cel puțin așa stăteau lucrurile în Adison Square. Acolo unde femeile se vindeau pentru o băutură rece.
Geamul murdar și aburit semăna cu un ecran. Drumul devenea din ce în ce mai rău. Străzile perfect trasate se îngustau și gropile se-nmulțeau. La periferie, turnulețe claie peste grămadă gemeau de oameni, iar în depărtare cătunele muncitorilor se pierdeau disipate în jurul pădurii.
Bunicul avea lacrimi în ochi. M-a sărutat pe obraz cu buzele sale sărate și nu mi-a zis un cuvințel. Știu că în interiorul lui se dădea o luptă, eterna luptă, neprețuita suferință, unde se strâng gunoaiele precum într-o menghină în coșul pieptului, silindu-ne să răgușim, știu că mama mea nu a murit de tot, însă, undeva în retina bunicului meu o văd întinsă, levitând cu părul desfăcut și cu ochii închiși, albă, curată, așa cum orice fată ar trebui să fie în ochii tatălui său; singurul copil, singurul fruct, și viața, încă o dată, își ia ceea ce poftește ca o hulpavă, ca o obeză întinsă cu straturile ei de grăsime peste noi ceilalți, numai piele și os. Văd în ochii bunicului meu atât de multă suferință încât străzile dedesubt și de deasupra se topesc, își pierd semnificația și rolul, martore perene la un ritual pe care nu l-au înțeles niciodată.
Norii s-au închis la culoare. În aer plutește mirosul specific de mahala. Condimente picante, sare, transpirație, carne prăjită, ouă, bețișoare parfumate, tutun, praf. Trecem pe lângă o femeie fără brațe și bunicul o privește resemnat. Femeia întoarce capul după noi și primește o monedă. Câteva femei, de peste drum, ne fac semn, ne strigă, chicotind. Sunt frumoase și unsuroase, dar părul lipit cu ulei miroase urât, simt cum mirosul traversează strada și întrece celelalte odoruri. Bunicul nu schițează niciun gest. Îmi zice: ,,Roger, să nu uiți! Lumea asta e o cacealma de mirosuri și pofte, un tuci în care fierbem toți la foc mic. Închide ochii, te rog.” Și-i închid. Aud cum zbiară o femeie. Aud lama rece de metal cum sfâșie carnea, aud o voce baritonală care urlă, și cere taxa de protecție, aud cum râde un yangban de la balcon. Este inconfundabilă vocea unui yangban. O armonie de cuvinte frumos articulate. Atât de multe bune maniere în van. Totul se rezumă la bani. Cui îi pasă, însă? Lumea vuiește pe străzi ca un copil drogat, iar mâinile bunicului meu sunt reci precum metalul. Uneori, cred că este construit din metal. E ursuz ca un metal, e dur, de neclintit. Are fața brăzdată de semne, arsă de soare. Abia după ce trecem de clădirile sărăcăcioase intrăm într-un squar și soldații ne opresc. Le spune ceva și îl salută respectuos. Trecem printr-un tunel în lumea bună. Aici, totul se schimbă. Soarele gâdilă turnurile simetrice din sticlă. Păsările sunt libere și-și aleg singure unde să se odihnească. Fără ca cineva să alerge după ele și să le vâneze. Străzile sunt curate. De data asta, Adison Square nu are miros. E mai mult o pată decât un oraș. Culorile sunt vii, nimeni nu pare să fi cunoscut marea tristețe. Oamenii, de o galanterie ieșită din comun, îmi amintesc de Hans. Dacă Hans ar fi avut o lume, asta ar fi fost lumea lui.
fragment din capitolul „Copilăria lui Roger Mood”, dintr-o viitoare nuvelă.