Lacrima neagră

Se zvonea că ar fi venit Isus. Care ar fi lăcrimat cu o lacrimă neagră. Ce imagine ciudată! Nu mulți au îndrăznit să scrie despre ea. Că imaginea este o chestiune care ţine de textul fundamental e un adevăr de care scriitorul SF Adrian Ionescu te convinge în această carte cu discreţie, Lacrima neagră, editura Deșteptarea, 2002. Povestirile lui au un parfum al depărtării. Citindu-l, renaşte în tine un ciudat simţământ al exoticului. Tablourile lui te absorb. Nu poţi să nu cazi în abila capcană întinsă de Ionescu şi să nu încerci să-l înlocuieşti de la cârma textului. Să navighezi în propriile lui ape. Să recompui lumile ionesciene plin de nesaţ, să creezi alte istorii. Căci Ionescu e zgârcit atunci când îşi construieşte personajul. Pare că-l manevrează cu autoritate dar, în fapt, el îl lasă liber. A personajului e vina dacă nu ne oferă referinţe. El, personajul, se încadrează cu o anumită disperare în textură, oferindu-se într-o mereu mişcată imagine. Ce imagine? Ce fel de imagine îmi transmit senzorii din cască? Mi-am scos casca în Timpurile Rosii și apoi mi-am pus casca în Timpurile Roccoco. Înaltul Comdanor Kamzaia mi-a spus cam așa. Braddor, ești unul dintre cei mai haioși înaripați din sistemele noastre vălurite, zău așa, haios rău de tot. Câteodată nu te înțeleg. Ce vrei de fapt? Îți schimbi înfățișările, te vălurești, schimbi istoriile la secundă…Tigrule, fototaxia iți joacă feste, i-am șoptit eu pregătindu-mă să-l văluresc într-un ficțional horror, uite-așa de fioros. Plaja se întindea pană hăt departe iar eu tocmai coborâsem de pe coama unui val magnetic ce venea de dincolo de orizontul nostru vizibil. Trebuia să mă hotărăsc și să aleg un război. Marile Gnoze mă urmăreau de o bună bucată de vreme și, în mod clar, aveau de gând să se joace un pic cu destinul meu. Eram însă gata să mă văluresc și să le țin în șah. Mă pregăteam să construiesc noi sisteme vălurite și să pun în discuție eseistica din MaunaLao care vorbea despre Big Bang ca fiind singurul punct de referință în nașterea Universului. Peste alte două, trei văluriri, Erzaia din Komtatomotor, Orașul Decrepit, ridicându-și trompa argintie prin văzduhul liliachiu, mi-a șoptit. FlindaFlando! Ce creatură! L-am lasat in pace și am băut niște bere, am halit mici și am jucat table. În toată această vălurire, i-am zărit pe Eminem, pe Putin, pe Maria Magdalena, pe Batman, pe Clinton și pe Mata Hari, pe prințesa Diana și pe Vaclav Havel, pe Elvis și pe Elington, pe Stalin și pe Mombassa, pe DJ Bobo și pe mulți alții ca ei, grăbindu-se către Ehren unde se zvonea că ar fi venit Isus. Care ar fi lăcrimat cu o lacrimă neagră. Poate că toată această textură ar putea purta numele lui Adrian Ionescu. Poate ar putea fi foarte bine un plan ascuns al viului strecurat în text. La prima vedere, ai zice că Ionescu e o mare de câmpuri adormite la soare, sălăşluind în propria lor vegetaţie de vară. Textul pare a sta la pândă. Nici nu-l vezi. Îi simţi parfumul. Îi vezi imaginea. Tradus în texte, Ionescu pare a nu fi cotidianul Ionescu. Poate că a trăit alte vieţi. Suntem aici într-o oarecare incertitudine de vreme ce nu putem demonstra contrariul ori din care parte i-am privi imaginea. Ionescu se spune pe el însuşi amăgindu-ne că ar fi un lung text, un drum către UNDEVA. Lumile lui ficţionale nu par a fi aflate în vecinătate. Dar poate spune cineva cu exactitate ce anume ne învecinăm?! Bineînţeles că imaginile ionesciene au o anume forţă. Fără de ea nici nu s-ar putea susţine în corpul ficţiunii. Acum rămâne a vedea dacă intr-adevăr Ionescu este chiar textul fundamental al propriilor sale lumi. Plictisitor în rigoarea lui, omul de ştiinţă ar putea deveni vehement în vecinătatea acelor texte. Asemenea lui, fundamentaliştii SF porniţi să-l nege pe Ionescu. Dar la el nu interesează vremelnicia ipotezei ştiinţifice. În textul său fundamental care este corpul său îmbălsămat cu iubire, iubirea de celălalt pare a fi exemplaritatea. Aceasta ar fi forţa imaginii tradusă în propoziţii şi fraze. Forţa tare, nevăzută, dar al cărei efect, nociv oare, este covârşitor. Să fie iubirea nocivă, iată un adevăr incomod, iată înlănţuirea în toată splendoarea ei de la elicoidala codului genetic rămas sub mantia misterului până la colbul ridicat de cavalerii lui Ionescu prin texte şi imagini memorabile. Lăsat în voia textului ionescian, te desprinzi de teluric, de plictisul lumesc, te trezeşti prins în ficţiune, gata, gata să-ti pierzi corpul, istoria chiar. Istoriile lui Ionescu par a fi mici păcate, păcătuind prin diferenţă şi, adeseori, prin lipsă. Dar Ionescu drămuieşte preaplinul lăsând golurile să umple nestingherite spaţiile textului. Aceste goluri ar fi stropi de neant la o primă vedere. Dar, atenţie, putem fi păcăliţi cu uşurinţă, acolo viaţa palpită, se zvârcoleşte. Rămâne doar ca noi, citadinii, plictisiţii, atotştiutorii, savanţii, mustind de adevăruri generale şi de savantlâcuri, să ne lăsăm în voia medievalului ionescian. Dar, vai, pomenind de ev mediu am putea iarăşi cădea în capcană. Invocând referinţa, invocând oarecari surse l-am putea pierde pe Ionescu din vedere. Ne-ar scăpa printre degete. S-ar face fum şi am rata nu momentul de lectură ci insurgenţa lecturii unei hărţi după care ne-am putea regăsi sub alte tipare. Imaginea nu e imagine ci text în textura sa, pare a spune Ionescu. Suntem ţesuţi în textul său, în corpul său, în iubirile sale medievale. Văzduhul, la Adrian Ionescu, e o formă de iubire. Lucrurile petrecute în văzduh au o taină a lor. Ionescu ştie foarte bine că aerul e aproape de mistic. Tocmai de aceea, atunci când construieşte înaripări, Ionescu ştie că se apropie de absolut. Iar calea lui către absolut nu trece prin lumina rece a adevărului ştiinţific ci trece prin inimă. Inima, la Ionescu, este ea însăşi un text fundamental. Ionescu are a ne spune câte ceva despre inimă într-o vreme în care oţelul şi plasticul detronează mişeleşte trăirea pornită din inimă către mistic, către depărtare. Dar ce e inima sau ce ar trebui să fie ea, se întreabă Ionescu vorbindu-ne despre false motive ştiinţifice. Nu pare a-l interesa gomoasa retorică ştiinţifică ci pare mai degrabă atras de capă şi spadă. Nu pare atras de predicţie ci mai ales de viziune. Neconfundându-l cu un oarece visător producător de texte, ar trebui să-l recompunem pe Ionescu după datele texturii sale. Căci citirea de texte nu e altceva decât mijlocul de a reconstitui corpul în mistica lui. La Ionescu, spiritul are a se ascunde în meandre. Ambuscada aerului. Ambuscada focului. Ambuscada inimii. Ionescu are habar de Marele Nimic. Poate că-l şi face să fiinţeze în natura corpului său care nu este altceva decât imaginea sa adică o mare de texte. Textură desfăşurată, numită Ionescu, aceste zeci şi sute de fraze sunt aidoma unui ghem aflat în plină desfăşurare. Din Marele Nimic ţâşnesc personaje care nu-şi duc cu ele istoriile dar care lasă o fantă către Marele Nimic, punct de lumină prin care te poţi strecura. Intrarea în operă, numită în lipsă de altceva, lectură. Dar lectura, simpla lectură, a texturii ionesciene e lipsită de savoare. Textele lui Ionescu ar trebui pătrunse, sfâşiate, pentru a afla ceea ce nu spune el. Pentru că Ionescu e asemenea unui senior aflat în turnul său, înconjurat de şanţul lui de văzduh şi de apă. El doar ridică stindardul dar te lasă să ghiceşti încotro s-ar putea afla câmpul de bătălie. Căci stricarea lumilor si a lucrurilor trebuie aflată, şopteşte Ionescu conspirativ. A conspira împotriva textului său pare a fi o dovadă de perversiune a scriitorului. Dar intensitatea nemăsurii pune în lumină dovada de iubire. Ionescu se dovedeşte nu doar abil dar şi generos. El te opreşte din drum. Te trage de mânecă aşa, ca din întâmplare. Dar îţi arată dovada de iubire. E un gest simplu, frust chiar. Nici urmă de bizarerie, nici urmă de carnaval, nici urmă de bufonerie. Pentru Ionescu lucrurile par a fi grave. El este serios dar şi tandru. În plinătatea texturii sale, golurile sunt şoapte de iubire. Până şi dictaturile pe care le dezvăluie sunt estompate de iubire. Am putea spune, ajunşi aproape de finalul acestei fante, că o clipă de lectură cu Ionescu e un lucru agreabil. Dar ar fi un neadevăr. Am, putea spune că e un fapt binevenit şi am greşi. Desigur ar rămâne provocarea. Dar nu e o provocare. Ionescu nu-şi strigă adevărurile la răspântie şi nu încrucişează spada cu spiritele molatece. El îşi construieşte textura cu migală. Pare un ceasornicar medieval sau un călător temporal sau doar un pelerin enigmatic. El îţi dăruieşte ficţiunile cu generozitate. Nici urmă de violenţă. Nici urmă de infatuare. Nici urmă de orgoliu. Că multe dintre textele date spre lumina tiparului au fost înnobilate cu vreun titlu sau altul, cu oarece merite nu e o dovadă decât a insurgenţei şi nu a competiţiei. Ionescu nu concurează la vreun titlu în mistica lui. Nici nu traduce adevăruri neştiute smulse cu grijă din Marele Nimic. Ionescu ia cu asalt nevolnicia şi neorânduiala. Pune lucrurile şi fiinţele într-o nouă matcă. Pentru o asemenea încercare îţi trebuie nu doar forţă şi curaj ci şi puţină nebunie. Lipsit de egoism, Ionescu dezvăluie fanta către Marele Nimic din care se nasc lumile lui. Să fie asta doar o dovadă de iubire?! Sau ficţiunile lui Ionescu sunt gata a-l trăda şi a se îndrăgosti la prima vedere de necunoscutul lector, pelerin al cotidianului?! FlindaFlado mă trage de mânecă…