Capitolul 1

 

Tancuri la frontieră

 — Și cum te simți în cel mai bun tanc din lume, tovarășe locotenent? întrebă colonelul Petrovski, uitându-se dintr-o parte la tânărul locotenent de lângă el.

Locotenentul Volodea Primakov privi cu îndoială la colonel. Părea om de treabă, dar câtă încredere puteai avea în ofițerii superiori? Mai ales că un batalion de tancuri ar fi trebuit să fie condus de un maior, hai, cel mult de un locotenent-colonel, nicidecum de un colonel plin. Înseamnă că fie omul de lângă el era trimis aici ca să ispășească cine știe ce păcate, fie misiunea lor era poate mai complicată decât părea la prima vedere.

Își luă inima în dinți și răspunse:

— Înghețat, tovarășe colonel. Foarte înghețat.

Oficial, apelativul recomandat în armată era „domnule”, dar cu cât erau mai departe de Moscova, cu atât își făceau simțită puterea vechile obiceiuri.

Își frecă mâinile ca să se încălzească și adăugă:

— Cei care au proiectat tancul nu s-au gândit că tancurile lor s-ar putea să ajungă și în Siberia, sau dacă s-au gândit nu și-au imaginat cât de frig este aici.

Cum colonelul zâmbea fără să spună nimic, locotenentul continuă:

— Tancul ăsta care are protecție chimică, biologică, la radiații și cine știe câte protecții mai are, dar nu are protecție la frig, cel puțin nu când are motorul oprit.

Colonelul oftă adânc și se încruntă: cel mai scump și mai bun tanc din lume consuma chiar și la ralanti aproape o sută de litri de motorină pe oră. Existau, ce-i drept, radiatoare electrice, dar consumau atât de mult curent, încât după numai o oră de funcționare acumulatoarele se descărcau și puneau în pericol pornirea motorului diesel.

Tancul T14-Armata costa opt milioane de dolari bucata și era, după considerațiile unanime, cel mai bun tanc al momentului. Asta mai ales după aprecierile specialiștilor străini, chiar dacă erau făcute cu o jumătate de gură. Era grozav, dar se vedea că locotenentul avea dreptate și că proiectanții lui nu fuseseră niciodată pe un câmp de luptă. Cel puțin nu pe unul din Siberia.

Colonelul participase la câteva cursuri de instruire înainte de a i se încredința comanda Batalionului 3 de tancuri din Divizia patru tancuri a Armatei Pacificului. Ideea pe care se insista era că tanchiști instruiți deveniseră atât de prețioși, mai ales pe fondul crizei acute de personal cu care se confrunta în ultimul timp armata rusă, încât capsula ovoidală pentru protecție din dotarea tancului putea rezista unei lovituri nucleare directe de mărime medie. Colonelul nu credea așa ceva dar această schimbare de doctrină îi încuraja pe tanchiști și le dădea încredere că cineva are totuși grijă de ei.

Cu toate astea și în ciuda protecției totale oferite de capsula superblindată, cei trei membri ai echipajului puteau îngheța liniștiți în ea în așteptarea inamicului.

— Am să notez și am să comunic asta mai departe, spuse serios locotenent-colonelul. În fond, ni s-a spus că tancul este încă în dezvoltare așa că nu cred că proiectanții n-ar putea piti pe undeva încă vreo două, trei acumulatoare suplimentare pentru radiatoare.

Scoase un carnețel din veston și chiar își notă câteva cuvinte. Apoi, după ce îl puse înapoi, zise:

— Cred totuși că nu pentru Siberia sunt pregătite tancurile astea, ci mai degrabă pentru Europa. Sincer să fiu, nu știu de ce ar fi nevoie de un batalion de tancuri de-astea la o graniță pustie de numai 19 kilometri lungime. Poate cei de la Moscova știu ceva ce noi nu știm încă.

Își mai notă câteva cuvinte în carnețel, apoi, după ce îl puse iar în buzunarul de la veston, spuse:

— Pornește, te rog, motorul pentru un sfert de oră, pe răspunderea mea. În cazul în care apare vreo problemă, nu mă pot folosi de niște tanchiști care au mâinile înghețate. O să rezolv în cele din urmă și problema asta.

Ascultă mormăitul înfundat al motorului care se trezea la viață și privi din nou prin camera video frontală spre micul râu care despărțea Rusia de Coreea de Nord.

— Liniște și pace, așa cum mă așteptam. Dacă tipul cel rău de dincolo va face vreo mișcare, cred că are în vedere s-o facă mai degrabă spre Coreea de sud decât spre Rusia. La urma urmei, suntem aliați… Mă rog, se corectă el, un fel de aliați.

Manevră cameră să cuprindă și podul aflat la câțiva kilometri spre nord și dădu din umeri:

— Zău dacă pricep ce căutăm noi aici.

Privi întrebător spre tânărul de lângă el:

— Și, dacă tot o să faci un drum spre capitală, poate reușești să afli de la „bătrânul” tău ceva. Chiar dacă nu are voie să vorbească, sunt sigur că dacă știe o să-ți șoptească la ureche motivul pentru care am fost exilați aici.

Locotenentul privi instinctiv spre harta zonei, pusă la vedere între două monitoare, și spuse:

— Păi, ceva mi-a spus chiar înainte de-a pleca: ne așteptăm la tulburări la graniță în cazul în care cei de dincolo vor porni un război. O mulțime de refugiați.

Colonelul Petrovski se încruntă.

— Cred că ar trebui să insiști mai mult cu întrebările când ajungi acasă.

La privirea nedumerită a tânărului, arătă spre râul înghețat din fața lui.

— Dacă zece mii de coreeni vor doi să treacă râul ăla, nu cu douăzeci de tancuri o să-i oprim. Pentru așa ceva e nevoie de altceva: tunuri cu apă, grenade lacrimogene și polițe militară. Ai văzut pe-aici tunuri cu apă sau poliție militară?

— Am văzut câțiva polițiști militari când am fost în permisie în Vladivostok. Dar nu prea mulți, răspunse Volodea încercând să o dea pe glumă.

— Râzi tu, râzi, Volodea, dar mai bine întreabă-l pe tatăl tău despre ce este vorba. Măcar să știm la ce să ne așteptăm.

Tatăl lui Volodea era colonel FSB și mai mult ca sigur că știa despre ce este vorba. Pentru că avea programată o permisie în luna următoare,Volodea spera să își facă timp și de o discuție mai serioasă cu tatăl său. Când fusese detașat cu batalionul lângă Vladivostok, tatăl lui se oferise să intervină pentru a fi transferat la Statul Major al Armatei, dar Volodea îl refuzase spunând mai în glumă, mai în serios:

— Tată, dacă Rodina are nevoie de mine la Vladivostok, atunci acolo o să mă duc.

Tatăl lui nu mai spusese nimic, ci doar se încruntase și clătinase supărat din cap: la vârsta și la funcția lui, devenise ceva mai cinic și mai neîncrezător cu privire la ceea ce voia Rodina de la soldații ei.

— Folosește zoom-ul de la camera frontală, îi spuse deodată colonelul și privi atent la monitorul din față.

Volodea manevră butoanele și imaginea se apropie: undeva la peste trei kilometri în față, dincolo de râul care forma granița, de după dealurile joase se iviră câteva tancuri nord-coreene, care ocupară poziții oarecum simetrice față de tancurile lor.

— Ăștia nu prea seamănă a refugiați, Volodea.

Privi spre tancurile care luau poziție în fața lor, apoi îl întrebă pe locotenent:

— Le poți identifica?

Privi la degetele iuți ale locotenentului cum zburau pe taste și își spuse că în ultimul timp manevrarea uriașelor mașini de război semăna tot mai mult cu un joc pe calculator. Pe de o parte se bucura, iar pe de altă parte spera că se va pensiona înainte ca luptele cu tancuri să se transforme cu adevărat în jocuri video.

Între timp, Volodea găsise o coincidență.

— Este vorba de vechile noastre tancuri T-72 pe care le-am vândut în 1992 ca fier vechi după ce au fost dezafectate. Este vorba de lotul de 200 de tancuri care le-au fost date aproape gratis. Pe vremea aia se pare că eram aliați pe bune, surâse locotenentul.

— Halal de noi, mormăi colonelul. Cele mai bune tancuri din lume au ajuns să stea față în față cu niște hârburi casate.

Locotenentul clătină din cap și apăsă mai departe tastele.

— N-ar trebui să le tratăm cu ușurință domnule colonel.

La privirea întrebătoare a colonelului, locotenentul arătă spre ecran.

— Este adevărat că tunul lor de 125 mm nu are precizie decât până la 1.800 de metri, totuși bătaia maximă este de 9 kilometri. Iar noi – arătă el spre dispozitivul laser de măsurare a distanței – suntem la doar patru kilometri de ei.

Mai verifică niște date pe monitor și completă:

— Tunurile au fost schimbate cu altele noi, de producție chinezească, și fiecare tanc este dotat acum cu câte patru rachete antitanc 9M119M ghidate prin laser, deci suntem în raza lor de acțiune.

Colonelul privi câteva clipe spre monitor, apoi spuse:

— Calculează o posibilă soluție de tir și dă-mi microfonul.

În timp ce locotenentul introducea în calculator datele tancurilor inamice, colonelul dădu alarma de luptă pentru Batalionul trei.

— Așa, cel puțin până se liniștesc lucrurile și ne lămurim despre ce este vorba, băieții să fie la posturi.

Tancul avea încărcător automat și putea trage câte un foc la fiecare cinci secunde, așa că, odată țintele marcate, calculatorul muta singur tunul de la una la alta.

Locotenentul arătă spre monitor.

— Am selectat țintele: dacă dați ordin, în 35 de secunde tancurile din față ajung iarăși fier vechi.

Colonelul zâmbi strâmb.

— Volodea, știu că te mănâncă degetele, dar hai să nu pornim al treilea război mondial. Să-i lăsăm pe alții să fac asta, dacă tot e să se întâmple așa ceva.

Mai privi câteva clipe monitorul, apoi deschise ușa capsulei blindate și spuse:

— Mă duc să anunț la comandament noutățile, iar tu stai cu ochii pe tipii din față. Am auzit că sunt tare imprevizibili.

Comandantul batalionului își parcase lângă tanc mașina cu care venise și Volodea îl văzu pe monitorul lateral cum ridică microfonul de la stația de radio chiar în timp ce mașina se punea în mișcare.

Pe ecranul care arăta partea din spate a tancului îi văzu pe ceilalți doi membri ai echipajului cum se apropie în pas alergător. Baraca în care dormise până atunci Compania întîiera la mai puțin de un kilometru de tanc, deci trei, patru minute de alergare ușoară. În depărtare văzu și alte siluete îndreptându-se spre tancurile lor.

Spera să nu fie cazul de nicio luptă și, cu ochii pe monitoarele din fața lui, mângâie instinctiv fotografia din care Irina părea că privește spre el veselă și fără griji.Ar fi trebuit să o arunce după ultima scrisoare pe care o primise de la ea, dar era la modă ca fiecare tanchist să aibă fotografia unei fete pe bord, așa că era bună și Irina până se ivea altcineva în viața lui.

(va urma)

Imagine: Adrian Chifu