”Spre finalul Revoluției Culturale din China, un proiect militar trimite semnale în spațiu pentru a stabili contactul cu civilizații extraterestre. O astfel de civilizatie, pe cale de dispariție, primește semnalul și plănuiește să invadeze Pământul. Populația planetei se împarte în două tabere: una pregatită să primească ființe superioare nouă ca să preia lumea noastră coruptă, iar cealaltă gata să lupte din toate puterile împotriva invaziei. Protagoniștii sunt Wenjie, fiica unui fizician ucis în timpul Revoluției pentru ideile lui reacționare despre relativitate, și Miao, un nano-tehnician care-și petrece tot timpul în realitatea virtuală numită Trei Corpuri, un joc atât de plin de metafizică, încât începe să semene cu un cult.”
Editura Nemira, 2018, paperback, 416 pagini, traducere Nina Iordache
De fapt, descrierea de mai sus (le preiau întotdeauna de pe site-urile editurilor și doar adaug diacritice – editurile românești nu agreează limba română) e destul de departe de povestea din carte, deci nu vă luați după ea – cartea merită citită chiar dacă nu sunteți impresionați de acest text. Dacă tot am început cu negativele, să nu vă lăsați speriați nici de typo-uri – e de departe cea mai prost tehnoredactată carte Nemira vreodată, la un nivel real neprofesionist. Totuși, nu am abandonat-o și am continuat să înaintez și prin scriitura sacadată (o fi traducătorul de vină? o fi specificul limbii chineze?), și prin didacticismul exagerat pe alocuri (care din fericire a fost fizică, dragă mie) și chiar și prin rasismul tipic poporului chinez (în sensul că extratereștrii sunt efectiv niște chinezi ei înșiși în comportamente și valori, tipic pentru un popor care nu crede deloc în alteritate) sau prin prejudecățile mele personale (nu-mi cereți părerea despre chinezi, vă rog). De ce? Pentru că este și o carte deosebită față de cu ce suntem noi învățați, și, pur și simplu, foarte captivantă. Iar eu spun asta după ce pornisem convins că nu o să-mi placă, deoarece prea era lăudată de toată lumea și în ultima vreme m-am tot ars în SF cu pomul lăudat.
Numai că… m-am înșelat, recunosc. Și nu doar cu așteptările să fie vreun hipsterism (nu-i, e cât se poate de ancorată în concret și apreciez asta), ci și în cele că va fi un hard SF (în caz că nu știți, nu-s un fan al subgenului pentru că e plictisitor). Adică da, are o grămadă de fizică, astronomie și detalii tehnice, dar acestea nu sunt esența și motivația poveștii, ci doar niște elemente necesare ei și, mai ales, niște elemente de joc. Nu mă refer doar la jocul virtual (un MMO pentru intelectuali) care are un rol important acolo, ci la întreaga intrigă: tot romanul mi s-a părut un joc ”a la Sherlock Holmes” la care am fost participant și pe care l-am trăit și apreciat la maxim tocmai datorită capacității lui Liu Cixin de a-mi exploata spiritul ludic. O combinație imposibilă, fascinarea ”copilului interior” cu elemente științifice de nivel cel puțin mediu? Da, desigur, dar scriitorului chinez îi iese cu brio.
”Problema celor trei corpuri” nu este un whodunit, deși pornește încă din start pe o astfel de pistă tip policier (cu niște crime misterioase, ori poate sinucideri și mai stranii), ci este mai degrabă o călătorie inițiatică. Și la nivel propriu-zis, din moment ce personajul principal, un cercetător de fizică aplicată pe nume Wang Miao, se afundă tot mai adânc într-o organizație secretă și conspirativă, un fel de Illuminati; dar mai ales la nivelul gnostic, al cunoașterii. Miao și savanții din jurul său, iar în siajul lor și cititorul, sunt prinși într-o fascinantă epopee de descoperire a adevărului științific.
O aventură intelectuală de a descifra realitatea și adevărurile care o motivează ce cred că nu a mai fost la fel de pasionantă de prin secolele XVII-XVIII, când încă era o surpriză ce poate fi găsit la capătul experimentelor (căci în sec. XIX, era marilor descoperiri practice, deja era mai relevant ”cum”-ul decât ”ce”-ul, iar în XX fizica a evoluat atât de tare că pare teologie). Vestea bună? Dacă pentru Miao este o expediție cu final necunoscut ce-l sperie (pe bună dreptate, fiind contra-timp cu prețul vieții), pentru cititor este o joacă de-a savantul și detectivul atât de captivantă și, în punctele descoperirilor, de satisfăcătoare, încât îți este absolut imposibil să lași volumul din mână. Pur și simplu oferă o combinație de adrenalină și endorfine ”de nerefuzat”, poleită și de scuza că este științifică și nu ”de mase” (ca Dan Brown, cu care ar putea fi comparată, dar la felul cum poate fi comparat un satelit cu un montagne-russe: ambele te înalță spre cer, însă ce stă în spate are și alt nivel, și altă motivație).
Iar acestă aventură are în ”Problema celor trei corpuri” cel puțin patru nivele diferite: unul de joc, inclusiv propriu-zis de gamer (ceea ce pe mine m-a încântat, firește); unul științific, de cercetare a unor indicii experimentale aparent inexplicabile (care, totuși, la sfârșit sfidează aparența și se explică, prin metoda ”out of the box”); unul psihologic, al descoperirii traseului de viață în care o persoană aparent insignifiantă a ajuns cel mai mare trădător al omenirii și, la scară de specie, potențial cel mai rău om dintotdeauna (deși ca persoană este cât se poate de gentilă și nu a făcut rău nimănui, potențial tocmai ne-a ucis pe toți); și unul detectivist-conspiraționist, slab, într-adevăr, dar care oferă un pretext celorlalte și își atinge foarte bine scopul de a distrage atenția de la indicii. Credeți că este prea greu să jonglezi cu toate? Atunci cum ar fi ca pe deasupra să mai și fie derulate în paralel în două planuri temporare? Imposibil, dar Liu Cixin face exact aceasta – și funcționează.
Pe deasupra, funcționează fără să fie nici alambicată, nici copleșitoare, nici greu de urmărit. ”Problema celor trei corpuri” este o carte foarte complexă, fără a fi și complicată, iar aceasta este o performanță scriitoricească atât de grea, că mult prea puțini o reușesc. D-apoi din prima, ca acest inginer ”dintr-o centrală electrică din Yangqua”. De fapt, cred că tocmai această origine profesională a autorului a avut un dublu rol extrem de benefic: l-a făcut să aibă simțul ridicolului și să mențină mereu povestea sub un nivel de ”prea de tot”; și l-a făcut să scrie un roman foarte, foarte concret. O poveste pipăibilă și verificabilă, așa cum ar trebui să fie SF-ul unde S-ul are rol principal, fără însă a fi și plictisitoare (ca, de exemplu, Clarke în general și în ”Rendez-vous cu Rama”, pe care tocmai am încercat fără succes s-o recitesc, în particular; sau K.S. Robinson, care pe mine mă plictisește monumental în trilogia Marte).
Poveste pe patru straturi și două planuri temporare (sau trei, dacă te gândești la cel accelerat din MMO, sau patru dacă iei în calcul și evenimentele de pe lumea extraterestră) – o țesătură complexă și originală. Dar cum e cu personajele? Ei bine, personajele sunt plate, simpliste și atât reci ele însele, cât și tratate cu răceală de autor. De obicei, această propoziție ar fi o critică. Nu însă și aici, pentru că astfel sunt perfecte din două motive, unul auctorial și unul istoric.
Cel scriitoricesc este simplu: după cum spuneam, romanul este deja o țesătură complicată și îngreunată și de părți științifice, chiar didactice; dacă s-ar fi adăugat prea multă greutate și-n personaje, probabil s-ar fi năruit toată construcția în iadul lui ”prea greu de citit”. Așa că Liu Cixin a construit exact doar câte personaje au fost necesare pentru a împinge povestea și le-a conturat bidimensional, doar cu (numai) caracteristicile necesare… da, mă repet, pentru a împinge povestea. Și prin asta a dovedit că este un maestru oriental, care înțelege că uneori ”prea puțin” înseamnă perfect și ”exact cât trebuie” este de fapt prea mult.
Cel istoric este ceva mai complex și poate fi cel mai bine înțeles de cititorii care au trecut ei înșiși prin regimuri dictatoriale. Personajele chineze sunt simpliste, reci, lipsite de empatie și tratate cu răceală de destinul dirijat de scriitor pentru că… exact așa sunt oamenii care au reușit să supraviețuiască mintal prin regimurile opresive fără a se tâmpi. Au redus cât au putut ceea ce au simțit, au învățat să arate și mai puțin de-atât, și-au limitat empatia doar la cei de care erau siguri că nu le-o răsplătesc prin trădare (și chiar și-așa…). Iar statul, Statul cu literă mare, omniprezentul monstru cu miliarde de ochi răuvoitori, i-a tratat în cel mai fericit caz cu răceală. Așa că personajele bidimensionale ale lui Liu Cixin sunt cele mai veridice pentru trăitorii într-o dictatură, reduși ei înșiși, prin strivire, la caricaturi speriate.
Poate ați observat că nu am spus mare lucru despre poveste. Nici nu o s-o fac, deoarece este una care trebuie descoperită și cam orice ar fi spoiler, iar pe deasupra ritmul în care o face autorul este perfect dozat și merită apreciat în sine. O să vă spun doar faptul că eu personal am apreciat și partea derulată într-un MMO, asumat deci direct ca joc, și am găsit poetice, originale și absurde într-un sens bun elementele conturate acolo, care în altă formă ar fi putut părea necredibile. Și am apreciat ca o nestemată ascunsă și ceea ce alții au considerat o gaură logică, și anume incapacitatea unor entități foarte avansate de a judeca în mod corect relațiile de cauzalitate din mințile umane. Pentru Liu Cixin, într-un univers în care extratereștrii sunt un fel de oameni, oamenii nu sunt un fel de extratereștri.
Ci un fel de copii. Sadici și imprevizibili.
