Mă simțeam oarecum răcorită când am ieșit din clădirea Arsenalului. Konrad și ai săi se uitau la mine într-un fel ciudat; ceva între mirare și neîncredere. Auzeam întrebările pe care și le puneau ca și cum le-ar fi rostit cu glas tare. Pentru ce luptam? De partea cui eram, la urma urmei? Ce aveam de gând acum?
Erau întrebări pe care mi le puneam și eu, dar nu găseam nici un răspuns clar. Aveam nevoie să fiu singură, ca să-mi pun gândurile în ordine. Aveam nevoie de câteva momente ca să-mi plâng orașul…
‒‒ S-ar putea spune că regina s-a întors acasă. Trebuie să recunoști, facem echipă bună.
Nu-l auzisem apropiindu-se. Bernard stătea lângă mine cu chipul înnegrit de la fum, dar vesel. O tăietură îi brăzda obrazul drept, iar cămașa îi era îmbibată de sânge la nivelul coastelor. Cu toate astea, părea nevătămat. Poate că nu era sângele lui. M-am întors cu spatele, ca să nu-mi vadă lacrimile.
‒‒ Regină peste ruine, am murmurat.
Doar ruine.
Nu au rămas nici măcar grădini invadate de iederă, în mijlocul cărora să vegheze îngeri de marmură cu aripile coborâte și cu umbre prelungi, întunecate sub ochi.
Nu au rămas nici măcar morminte în fața cărora să îngenunchezi și să plângi.
Nu a rămas nici măcar iarbă.
A rămas doar prezentul. Iar prezentul s-a făcut gri ca uitarea; gri, ca praful în care s-au năruit toate…
Ne aflam lângă rămășițele unui palat de la marginea orașului; cioburi de vitralii zăceau împrăștiate pe jos, alături de statui dărâmate de pe piedestaluri și coloane sparte cu dalta. Înăuntru, se vedea moloz, cenușă și resturi carbonizate. Clădirea părea să fi servit ca muzeu în anii din urmă.
‒‒ Aici locuia un mare învățat, am vorbit eu încet. Seară de seară, tinerii se strângeau sub acoperișul lui pentru a-i asculta vorbele înțelepte, iar el îi primea de fiecare dată cu brațele deschise. Eu nu l-am vizitat niciodată. De ce să o fac?… Îl credeam un bătrân excentric și puţin cam nebun. Îi plăcea să își cheltuiască averile pe cărți scumpe și pe obiecte de artă, statui și picturi care costau fiecare cât o țară. Unii șopteau că ar fi fost un mare vrăjitor, dintr-un ordin străvechi; întotdeauna era pomenit doar cu cel mai deosebit respect. Mie nu-mi păsa de el, aveam alte preocupări la vremea aceea. Vezi tu, am găsit într-o zi o oglindă vrăjită în castelul cel vechi de pe țărm și din acel moment totul s-a schimbat pentru mine, inclusiv eu. Atunci, înțeleptul a venit el la mine ca să mă vadă și să mă sfătuiască… Numele lui era Faramund. Marele Vrăjitor Faramund.
‒‒ Cunosc povestea.
‒‒ Nu, n-o cunoști. N-o cunoaște nimeni așa cum a fost, pentru că nici cronicarii n-au îndrăznit să o scrie, de teamă să nu fie uciși în moduri cumplite. Am citit istoria voastră; se vorbește acolo despre marea unificare pe care am înfăptuit-o acum douăsprezece veacuri, despre cum i-am convins pe cei paisprezece regi să își alipească regatele lor de regatul meu și despre cum s-a născut Asworul pentru prima dată… Unificarea a fost descrisă ca fiind pașnică, în acord cu dorința poporului… Nu, nu există așa ceva. Nu există unificare pașnică a două regate decât prin căsătorie, iar aici a fost vorba de cincisprezece regate, al meu și ale lor; o prințesă și paisprezece regi. Eu îmi doream putere, ei mă doreau pe mine. Unul după altul m-au dus ca pe un trofeu în casa lor, mi-au oferit inima lor, coroana lor și regatul lor… Unul după altul, pentru că mereu rămâneam văduvă la scurt timp după nuntă, și mereu un rege vecin considera că eram o partidă bună. A fost ușor. Îi ucideam pe ei, pe sfetnicii lor, pe oamenii lor aflați în poziții-cheie, punând în loc oameni de-ai mei… Asta a fost la început, pentru că după aceea vecinii mei au început să înțeleagă ce se întâmpla. Nu-mi mai trimiteau pețitori, ci declarații de război, dar și războaiele se terminau la fel. Era destul ca dușmanul meu să mă vadă, pentru a lăsa arma jos și pentru a face o propunere de pace, pecetluită cu nunta noastră…
… La început a fost Oglinda, apoi a fost Întunericul.
Tinerețe, frumusețe, putere, le-am avut pe toate și le-am amestecat cu o doză mare de parșivitate, bine ascunsă sub un zâmbet inocent, pentru a cuceri lumea. Ei mă iubeau pe mine, eu îl iubeam doar pe el. Pe el, pe Gazoh cel Înșelător. Știa să fie foarte frumos și seducător, atunci când voia, și el voia mereu asta când se afla în preajma mea. A funcționat totul de minune până când Marele Vrăjitor Faramund a ajuns lângă mine și mi l-a arătat sub adevăratul său chip…
‒‒… Până când l-am cunoscut pe regele Gallar din Sewolia, ultimul regat liber. Regele Gallar era hotărât să nu-mi cadă în plasă. Dacă Faramund nu ne-ar fi adus unul lângă altul, dacă nu ne-ar fi silit să stăm jos amândoi, să ajungem la o înțelegere și să ne unim forțele împotriva adevăratului dușman, m-ar fi ucis fără ezitare. Vedeam asta, simțeam asta. Era mai puternic decât ceilalți. Și totuși, a hotărât că meritam să lase garda jos în fața mea. „Am încredere în tine” îmi spunea de fiecare dată. Nu știu dacă avea cu adevărat încredere în mine, dar voia să aibă. Și eu voiam la fel…
‒‒ Povestea asta n-o cunoșteam, într-adevăr, a comentat Bernard, privind în gol. O știu însă pe cea despre Războiul Amurgului Roșu. Toată lumea o știe.
‒‒ Pe care din ele?… Eu cunosc două. Câte sunt? Care e cea reală?
‒‒ Contează? Totul s-a întâmplat demult. Ştii şi tu că istoria se schimbă mereu în funcţie de interese, că documentele pot fi interpetate după cum îi convine celui ce le citeşte. Sunt discuţii purtate cu secole în urmă, în spatele unor uşi închise. Cu ce te-ar ajuta dacă ai şti răspunsul?… Oricum nu poţi schimba nimic din ce a fost. Putem schimba însă prezentul.
‒‒ Putem, oare? Un prezent cu trecut ambiguu poate fi stăpânit şi schimbat?
‒‒ Dacă faci alegerile corecte, da. De pildă, acum: tu ai ales să vii aici şi să oftezi după ceva ce nu ştii dacă a fost vreodată, în loc să stai cu noi la un pahar de vin şi să te gândeşti la ce va fi de acum înainte. Eşti acasă, nu? Poţi să consideri asta un nou început.
‒‒ Acasă…
Nu mă simțeam acasă. Orașul acela rănit, profanat, jefuit de suflet nu era acasă. Acasă înseamnă mai mult decât locul din care ai plecat. Înseamnă amintirile, înseamnă oamenii; acasă înseamnă foșnetul mării într-o seară de vară, țipătul pescărușilor, adierea vântului, surâsul celor cu care ai împărtășit acele momente… Dar ce rămâne când surâsul din amintire se dovedeşte a fi mincinos? Ce rămâne când oamenii de demult nu au fost, în realitate, ceea ce păreau?…
‒‒ Da, acasă, a insistat el cu fermitate. Dar, după cum spuneam: poţi sta aici ca să plângi printre ruine, întrebând la nesfârşit ce a fost şi cum a fost, sau poţi porunci să se ridice alt oraş în locul celui distrus; să se scrie alte cărţi în locul celor care au ars. Alegerea îţi aparţine.
Capul îmi vâjâia. Brusc, mi-am dat seama că îmi era sete; o sete răscolitoare, cum nu mai simţisem de multă vreme. Ar trebui să merg şi eu la masă cu ceilalţi, mi-am spus într-o doară. Aş putea să mănânc ceva, să beau puţin vin. O să-mi facă bine.
‒‒ Că tot am vorbit de Faramund și de vremurile de demult… ai văzut asta?
Intrase în casă și se oprise mirat lângă o coloană, în penumbră. M-am apropiat și eu. Se uita la un bust de marmură albă, rămas întreg ca prin minunte. Nu am înțeles în primul moment de ce ar fi trebuit să îmi atragă atenția în vreun fel. Ce e drept, era minunat lucrat, până în cele mai mici detalii, până la ultimul fir de păr, la fel ca toate artefactele pe care le colecționa Faramund. Apoi, mi-am dat seama despre ce vorbea: sculptura avea chipul meu. Iar la gât purta un colier din aur alb și ametiste, cu pandantiv în formă de dragon.
Bernard a desprins colierul de la gâtul ei și mi l-a întins:
‒‒ Nu am idee ce e cu el, dar ceva îmi spune că ar fi trebuit să ajungă la tine.
Dragonul. Ametistele. Ochiul de demon ce privea cu mânie.
L-am strâns în mâini cu o mișcare convulsivă.
‒‒ A fost al meu. L-am primit ca dar de nuntă de la Gallar… Era modul lui de a-mi spune că știa ce zace în mine, dar avea încredere că pot să lupt și că voi învinge…
Povestea de atunci ar fi trebuit să se termine într-un anume fel, dar totul a fost prea diferit de planul inițial. Cum se va termina cea de acum?
‒‒ Misiunea de azi, i-am spus, a fost o misiune sinucigașă, fără sorți de izbândă. O zvâcnire de moment. Ştiai asta; eşti războinic încercat. Puteai să mă oprești, să mă închizi înapoi în celulă. Pentru ce n-ai făcut-o? Pentru ce m-ai urmat în nebunia mea?
A oftat.
‒‒ Pentru că ești la fel de drăcoasă, încăpățânată și iritant de idealistă ca o altă fată pe care am cunoscut-o cândva și pe care am fost silit să o privesc murind în Insulele de Sare. Dacă ar fi trăit, ar fi fost de vârsta ta acum. Avea și ea părul arămiu, ca tine, știi… Iar eu sunt același idiot gata să se arunce în rahat cu capul înainte, chiar știind că nu sunt sorți de izbândă.
Cuvintele lui silit-aspre m-au făcut să zâmbesc.
‒‒ Alma, a şoptit deodată Bernard, cu glasul schimbat. Ochii tăi…
‒‒ Ce e cu ochii mei? m-am încruntat spre el.
‒‒ Sunt atât de… negri!
Chipul lui mirat părea să se depărteze, înghiţit de umbre nedesluşite. Nu, nu era mirat; era terifiat. Dar se depărta din ce în ce, mai jos, mai departe… Şi setea… Setea cea teribilă…
Și noaptea s-a făcut roșie.
Fragmentul face parte din romanul Imperiul de sticlă, apărut în 2018 la editura Tritonic, în colecția Fantasy.
„Alma, Ucigașul de Demoni, prințesă a dinastiei Elweise din Aakra, conducătoarea de drept Asworului se trezește după o mie două sute de ani pe patul unui spital modern. Cine este ea, ce destin neîmplinit a aruncat-o peste timp, într-un prezent atât de diferit de lumea ei și totuși confruntat cu aceleași pericole? O intrigă construită cu măiestrie, o poveste complexă, într-un univers eroic și melodramatic totodată. Prințesa Alma trebuie să facă față unor încercări grele, prinsă într-un păienjeniș de secrete, comploturi și ambiții personale ale unor entități din vechime, vrăjitori, demoni și oameni, în confruntare cu prezentul, la fel de întunecat.” – de pe site-ul editurii.
