Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) s-a născut la 9 iunie 1971 în Ploiești. A absolvit liceul „Mihai Viteazu” specializarea electrotehnică. Lucrează din 1990 într-un institut de proiectare, unde a fost pe rînd: desenator tehnic, tehnician proiectant, secretar de proiect, document controller.
Povestirea de debut Teodorei Matei este „Stăpânul castelului” din revista Nutilus, publicată la data de 1 aprilie 2012 Au urmat alte povestiri și nuvele în revistele online: Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, Ficțiuni.ro și Revista de Suspans, și în reviste tipărite: Argos Magazine, și CPSF.
Este prezentă în antologiile Bumerangul lui Zeeler (Cygnus, 2014), Cele mai bune proze ale anului 2013 (Adenium, 2014), Exit (Eagle, 2016, reeditată în 2017 la editura Trionic), Domino (proză polițistă, 2017, Tritonic), Noir de București (proză polițistă, Tritonic, 2017). Romane publicate: Omul Fluture (Tracus Arte, 2015), Maya (Tritonic, 2016), Sindromul Charlotte (Tritonic, 2017) – în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan, Stăpânul castelului (Tritonic, 2016), Cel-ce-simte (Tritonic, 2016) și Tot timpul din lume (Tritonic, 2017). Volume de povestiri: În mintea comisarului (Tritonic, 2017) și Aripile tatălui (Tritonic, 2017).
Teodora Matei este de asemenea și un binecunoscut redactor de reviste, publicând constant recenzii de carte în revistele Gazeta SF și Revista de Suspans.
Daniel Timariu: Ai debutat în anul 2012 și de atunci ești o prezență constantă în revistele de gen, în antologii și volume colective. Ce a declanșat această decizie?
Teodora Matei: Prin 2008 am citit, în rafală, mai multe cărți de Stephen King. Atunci, nu mai știu din ce motiv, am început să caut reviste online cu texte scrise de autori români și am dat peste Sfera online, Nautilus, Gazeta SF, Suspans. Am descoperit că, în același timp cu mine, trăiau niște oameni ale căror povestiri mi-au rămas vii în minte peste ani. Unii dintre aceștia erau consacrați, aveau cărți publicate, premiate, însă alții erau prezenți doar în mediul virtual. Având deja niște idei de povestiri, m-am gândit că primul pas pe care ar trebui să-l fac ar fi să aștern gândurile pe hârtie, respectiv fișier text..
În 2009 am scris prima povestire, care a devenit capitolul întâi din Stăpânul castelului. În timp, i-am creat o continuare. Ei bine, acea primă încercare am lipit-o cu copy/paste pe un site de literatură românească, unde s-a pierdut rapid printre multe altele. A fost destul de greu să strângă un număr considerabil de accesări, ca să fie vizibilă, pentru că n-am reușit să conving destui apropiați să intre pe site-ul respectiv. Am trimis-o la Nautilus, în toamna lui 2011 și n-am primit niciun răspuns. Prin primăvara lui 2012 am revenit cu un e-mail și mi s-a spus s-o retransmit, pentru că avuseseră niște probleme cu site-ul.
Astfel, în martie 2012 am primit una dintre cele mai bune vești din viața mea de autor: urma să apară în numărul următor, ba mai mult, pentru că între timp povestea se dezvoltase, avea să fie serializată timp de opt luni. Cam așa a fost debutul propriu-zis, ceea ce mi-a întărit convingerea că fiecare lucru are momentul lui potrivit în timp când să se întâmple și, de multe ori, deși ni se pare nedrept, e mai bine să avem răbdare decât să cădem pradă deznădejdii sau unor scenarii conspiraționiste.
DT: Mulți autori se plâng de lipsa timpului, tu cum împaci viața de familie, orele obositoare de muncă cu scrisul?
TM: Am auzit de multe ori întrebarea asta în ultimul timp și nu prea știu ce să răspund. Ideea e că am niște lucruri de făcut și le fac. Apoi, mă relaxez citind sau scriind. E drept că toate astea au venit când băieții au fost destui de măricei; nu cred că aș fi reușit să aștern două-trei rânduri pe zi printre biberoane și scutece. Nici în perioada în care parcurgeam kilometri cu căruțul, apoi cu trotineta, bicicleta, sau când stăteam cu orele lângă groapa de nisip, printre jucării de plastic.
Mă consider norocoasă că am alături oameni buni, înțelegători, care-mi lasă timp suficient pentru alte activități decât cele casnice.
DT: Citeam de curând interviuri publicate în Locus Magazine în care autorii se plângeau, sau poate doar constatau, că meseria de scriitor îți aduce satisfacții intelectuale, dar nu și banii necesari unui trai îndestulător. Crezi că un autor român de proză Science-Fiction, sau de orice gen, ar putea să trăiască doar din scris, ar putea ajunge să câștige salariul minim pe economie?
TM: Da, cred că un singur autor ar putea să trăiască din scris. Dar nu și restul, confrații lui. A fost o glumă, însă răspunsul e atât de complicat încât mi-e teamă să mă gândesc la el. Ține de politica editurii, de promovarea operelor, de legislația din domeniu și, de ce nu, de calitatea scrierii. E tentant să ne uităm peste gard și să invidiem vreun autor de succes de-afară, însă mecanismul ce ține de publicare, marketing, drepturi de autor, e cu totul altul. Eu cred că important e să scrii cu bucurie, cu frenezie, fără să te gândești la câștiguri. Mai devreme sau mai târziu, vor apărea și ele. Și să fim serioși: cine-și dorește din scris salariul minim pe economie?! Toți am vrea yachturi, case de vacanță și o viață de lux. Nu e imposibil să ne lovească vreun astfel de noroc, însă din momentul ăla misiunea ne-ar fi și mai grea: fiecare nouă creație ar trebui să fie mai bună decât precedentele, ca să nu ajungem să trăim din amintiri.
DT: Trecând într-un alt registru: ai un gen preferat de literatură?
Eu, pe la treisprezece ani am început cu romanele polițiste, apoi de capă și spadă, de dragoste sau științifico-fantastice. Am rămas pe aceeași linie, dar am mai inversat ordinea priorităților. Așa cum am acordat o importanță mai mare, ce-i drept, în ultimul timp, autorilor români.
DT: Ce te atrage la acest gen?
TM: Îmi plac cărțile care, după ce se termină, mă lasă cu privirea în gol, gândindu-mă în continuare la lucrurile abia citite, punându-mi întrebări sau pur și simplu visând cu ochii deschiși. Iar asta se poate întâmpla chiar după un SF bun, nu numai după o carte de dragoste.
DT: Spune-mi câțiva scriitori preferați, români și străini.
Risc să fac vreo nedreptate omițând pe cineva din dorința de a nu oferi un răspuns prea lung. O să spun, însă, că am primit prin clasa a treia un volum cu basme de Vladimir Colin. L-am purtat cu mine ca pe un fel de biblie când acasă, când la bunici, până când l-am împrumutat unui prieten care l-a pierdut. Am suferit mult.
Citesc autorii străini publicați în ultima vreme la noi, am fost de-a dreptul fascinată de colecția de cărți noir semnate de autori nordici. Cât despre români, îmi place să fiu la curent cu tot ce publică prietenii sau cunoscuții mei. Mi se pare extraordinar să merg la lansări, să citesc cărțile, apoi să le pun întrebări sau să le transmit opiniile mele.
DT: Am observat că ți-ai creat un stil aparte. Povestirile tale, dar mai ales romanele, îmbină fantasticul de tip Mircea Eliade, cu cel occidental, aducând și teme din SF. De asemenea ai scris câteva povestiri foarte bune pur polițiste și romane SF în colaborare cu Lucian-Dragoș Bogdan. Cum împaci toate aceste genuri și în care din ele o regăsim cu adevărat pe Teodora Matei?
TM: Într-o măsură mai mare sau mai mică, eu sunt în fiecare roman, în fiecare povestire. E mai ușor să scrii despre tine, despre ce ți s-a întâmplat sau ai fi vrut să ți se întâmple. Nu am vreo viață palpitantă sau aventuroasă, însă la capitolul decoruri, personaje și atmosferă am adus-o din condei și am potrivit narațiunea ca să iasă, sper, un tot unitar.
Adevărul e că am o idee și scriu o povestire. Pe parcurs, e posibil să văd alte căi de abordare a temei și mă abat de la drum, fără să mă gândesc din start că trebuie să se încadreze într-un gen sau în altul. Nu folosesc fantasticul pentru a scoate iepuri din pălărie, însă alunec destul de ușor spre ideea unor lumi paralele, a unor civilizații mai avansate sau spre teoria visului cu capacități de teleportare sau terapeutice. Mi-a fost destul de greu să abordez polițistele prin prisma realității imediate, a procedurilor legale și păstrării logicii în desfășurarea evenimentelor.
DT: Am să-ți cer acum să dai din casă. Ai scris trei romane alături de Lucian-Dragoș Bogdan: Omul Fluture, Maya și Sindromul Charlotte, o trilogie cu accente cyberpunk bine primită de cititori. Cum decurge colaborarea și ce planuri de viitor aveți?
Colaborarea decurge foarte bine, Lucian e un om pe care mă pot baza nu numai în chestiuni literare, ne facem timp să cerem și să dăm sfaturi dincolo de tărâmul scrisului. Pentru 2018 avem pregătit un roman steampunk (asta e formularea grandioasă, de încadrare în gen), de fapt, o poveste reinterpretată, cu un fiu de împărat, cu trei ursitoare, cu un golem și o poveste de dragoste, spre final. Trebuie doar să mai fie puțin șlefuit. E ceva total diferit de trilogia Omul Fluture și suntem curioși ce impact va avea printre cititori.
DT: Și o întrebare la modă: pentru că ești mamă și pentru că ești implicată în apariția unor reviste, spune-mi te rog, dacă ai putea schimba ceva la sistemul nostru de educație, ce ai schimba?
Am două variante, una SF, alta mai realistă. Prima ar fi aceea că aș clona anumiți dascăli întâlniți de mine atât ca elev cât și ca părinte și aș umple școlile românești cu ei. Profesioniști, dedicați, dascăli și părinți în același timp. Cea de-a doua ar fi o campanie de convingere a unora că pensia nu e o pedeapsă, nu va uita nimeni de ei dacă ar accepta datele din buletin și s-ar bucura de timpul liber de care ar putea beneficia după zeci de ani la catedră.
DT: Ce reprezintă literatura pentru tine?
E o mină de aur. Fiecare cititor e dator să descopere autori și opere noi, să se bucure de provocarea oferită de fiecare în parte.
În același timp, săpând tot mai adânc, mergând pe filonul înfrățit cu darul ce-i curge prin vene, autorul e dator să scoată la lumină pepite din ce în ce mai strălucitoare.
DT: Ce ne pregătești pentru viitor?
La categoria romane, pentru 2018 l-am pregătit pe cel scris împreună cu Lucian Dragoș Bogdan și unul polițist, cu comisarul Iordan, bărbatul absolut obișnuit, soț și tată de familie, apăsat de griji cotidiene și ușor infidel.
Povestiri vor fi așa: patru pentru antologii (romance, horror, fantastic, polițistă), două pentru reviste print (fantastic) și cam atât.
E foarte posibil să închei o continuare la Stăpânul castelului și s-o trimit editurii spre analiză.
