This was not called execution. It was called retirement*.
(*to retire – a (se) retrage, a (se) pensiona, a abdica)
Scos din pensie (retirement denied)
Blade Runner 2049 spune povestea unui fost mare actor de Hollywood (Harrison Ford, interpretat de Rick Deckard) ajuns la senectute, care s-a retras acum din business și-și duce viața ca un sihastru, izolat într-un cartier pustiu al Las Vegasului. Pentru a preîntâmpina orice deranj, Ford și-a împânzit reședința cu capcane, bombe de tot felul, arme de foc și un câine companion de nădejde. Are și câțiva hectolitri de whisky ca să-i țină de urât, precum și toată discografia lui Sinatra. „Industria” are însă nevoie de el, astfel că-l trimite pe recuperatorul de staruri hollywoodiene Ryan Gosling (și el un mare actor, dar mai tânăr, interpretat de K), să dea de urmele renegatului și să-l scoată (cu forța, dacă e nevoie) din pensie. După câteva roluri care i-au venit ca un ghips pe membrul fracturat și reumatic (Indiana Jones 4, Star Wars: the Force Awakens, Ender’s Game, Cowboys and Aliens, the Expandables 3) Ford e hotărât să nu cedeze câtuși de puțin în fața presiunilor, chiar și cu prețul vieții. Evitând gloanțele care-i erau destinate (pe bună dreptate, pentru încălcarea proprietății private) și având susținerea unei echipe de impresari și agenți, Gosling reușește să-l scoată din bârlog pe septuagenarul ursuz, care își pune întreaga forță de expresie în valoare pentru a scăpa de brațul lung al Hollywood-ului. Atunci, Gosling izbucnește în râs și-i spune: „Ei, vezi că se poate să faci și roluri credibile? Repetă jocul de acum și în fața camerelor, și totul va ieși bistoș. Stai liniștit, filmăm aici, nu trebuie să te deplasezi.”
Succesiunea
Denis Villeneuve e fără îndoială îndrăgostit de povestea, de feelingul și de filosofia din Blade Runner, pe care le-a interiorizat, ceea ce nu se poate spune neapărat despre Ridley Scott, tatăl biologic al francizei, care pare că nu mai înțelege ideea filmului pe care el cu mânuța lui (dar ajutat de multe altele) l-a turnat în urmă cu peste treizeci de ani. Deckard e replicant, încearcă să-i asigure Scott pe fanii filmului, cu aceeași aroganță ineptă cu care George Lucas răstălmăcea complet conceptul Forței în prequel-urile lui de tristă amintire. Iată de ce toți americanii ajunși la venerabila vârstă de 70 de ani sunt nevoiți să „dea” din nou de carnet. „To a runnery, go!” l-ar fi îndemnat Hamlet.
La curtea lui Psyche din Delos
Dar iată, fostul regizor s-a retras pe poziția de producător (vistiernic și sfetnic), iar Denis cel tânăr și talentat (Arrival, Sicario) i-a luat locul pe tronul regizoral, unde s-a înconjurat de o suită de specialiști din cale-afară de talentați și ei. O coloană sonoră răscolitoare (Hans Zimmer, Benjamin Wallfisch), o imagine impecabilă (Roger Deakins), un festin de elemente scenografice, costume și machiaj creative (Alessandra Querzola, Renée Aprilie ș.a.), un montaj de excepție (Joe Walker), efecte vizuale ce acționează instant asupra glandelor salivare (îi găsiți pe web, sunt prea mulți), care, îmbinate cu măiestrie de Villeneuve, au reușit nu doar să recreeze, ci să dezvolte și să îmbogățească atmosfera apăsătoare din primul, precum și contrastul dintre cenușiul ploios al urbanului înghesuit și înăbușitor, îmbrăcat în holograme multicolore-țipătoare pe de o parte și pustiurile ce se întind cât vezi cu ochii în jurul orașelor, presărate de rămășițele încrâncenării omului de a extrage și ultimele molecule organice dintr-o lume secătuită de viață, ca urmare a apocalipsului biologic închipuit de Philip K. Dick, pe de alta. Dar toate acestea în slujba a ce? Căci, din nefericire, la masa regelui Denis au poposit menestreli de duzină, care au încropit o poveste încâlcită și lipsită de imaginație.
Astfel, în locul capodoperei la care speram cu toții, ne-am ales doar cu un film bun. Un film ce merită fără îndoială vizionat și trăit la maximă intensitate, cadru cu cadru, în sălile IMax, dar care în cele din urmă nu se ridică la standardele amețitor de înalte ale predecesorului său în materie de substanță. Or, fără substanță, toate aceste elemente cinematografice de excepție, duse la rang de artă de Villeneuve și echipa, nu sunt decât butaforie. Roy Batty va fi rezumat poate cel mai bine soarta acestui film: „all these moments will be lost in time, like tears in rain.” Time to move on.
