Lo chiamavano Jeeg Robot (2015) – Mi se spune Jeeg Robot
Gen: Action, Comedy, Sci-Fi
Regizor: Gabriele Mainetti
După o poveste de: Nicola Guaglianone
Actori: Claudio Santamaria, Luca Marinelli, Ilenia Pastorelli
De când moda cu supereroi a trecut de la benzi desenate (revistele pulp) pe marile ecrane, în filme cu bugete cât a unei țări mici și cu actori de Oscar, am văzut toate tipologiile posibile: extratereștrii (Superman), zei (Thor), ființe mitologice (amazoana Wonder Woman, Aquaman), oameni geniali (Batman, Iron Man), dar, cei mai numeroși și, oarecum, cei mai fascinanți: oamenii transformați (Spiderman, Hulk, Captain America, The Flash) – fie datorită unor experimente științifice, fie unor accidente. Majoritatea lor sunt eroi americani, o mică parte asiatici și foarte, dar foarte puțini de alte naționalități. Ei bine, din 2015 avem un supererou italian.
Enzo Ceccotti aka Jeeg Robot face parte din supereroii ajunși așa printr-un accident. Enzo (Claudio Santamaria) este un hoț mărunt de la periferia Romei, care trăiește din furturi de buzunar. Urmărit de poliție își găsește un ascunziș în râul Tibru, unde cade, la propriu, într-un butoi cu substanțe radioactive. După o noapte de coșmar și o misiune mafiotă ratată constată că are puteri ieșite din comun. Din acest moment își începe viața de supererou.
Privit ca un o simplă expunere de fapte, scenariul nu se îndepărtează prea mult de la linia clasică a poveștilor cu supereroi. Totuși avem în față un film italian și lucrurile se complică iar traseul urmat de Enzo spre Jeeg e mai sinuos decât a lui Parker ca Spiderman. În primă fază proaspătul superom își satisface nevoile primare: fură un bancomat cu totul, cumpără filme porno și își umple frigiderul. Gabriele Mainetti, regizorul filmului, ne arată astfel din câteva cadre starea deplorabilă în care trăiește eroul nostru. Problemele periferiei, sărăcia, mafia care pare a fi omniprezentă sunt motive puternice în acest film. Chiar și fără puterile nou dobândite și tot ar fi putut ieși un film bun.
Enzo face trecerea de la superinfractor la supererou încet și chinuitor. În majoritatea timpul este infractor, abia spre sfârșit devenind erou, fără a se insista foarte mult pe acest aspect, de parcă din acel moment lucrurile ne-ar fi clare și nouă, și lui. Mă gândeasc că sub abundența de filme cu supereroi chiar așa este! Un Enzo făcândt bine pe ici, pe colo, în așteptarea unui Stark potent financiar ar fi fost inutil și comun. Desigur Enzo nu ar fi putut deveni erou bun dacă nu avea, dincolo de mediul abject în care trăiește, o dorință de mai bine. Dorință scoasă la lumină de fiica cea nebună a celui mai bun prieten al său, ucis într-o acțiune mafiotă nereușită. Alessia, o femeie-copil, prin naivitate și dragoste, reprezintă partea luminoasă a poveștii, cea care ajunge să-l macine, să-i sfărâme carapacea singurătății și a nepăsării față de ceilalți. Un alt element, care funcționează ca un catalizator între cele două fețe ale lui Enzo este Fabio (Luca Marinelli), șeful unei mici rețele mafiote, din care, periferic, face parte și Enzo. Fabio este prototipul mafiotului cu probleme psihice, obsedat de faimă, de likeuri pe rețelele de socializare (problemă de care suferă mulți în zilele noastre), fost participant la un concurs local gen Big Brother, încurcat cu o celulă locală a Camorrei.
Inocența femeii-fete (complicat rol), îmbrăcată ca o „principessa”, confruntată cu răutatea lui Fabio declanșează în Enzio acel ceva necesar transformării lui în Supererou (cu s mare, după cum se vede).
De apreciat jocul actorilor, dar mai ales regia excelentă a lui Gabriele Mainetti. Locurile alese pentru filmare, la periferia Romei, lentila întunecată, cadrele largi, reușesc să lege elementele disparate într-o poveste coerentă, care în final crează un spectacol de calitate. Un film care merită văzut și apreciat.
Trailer oficial – 1
Trailer oficial – 2
