Culegerea intitulată Acesta este trupul meu (Tracus Arte, București, 2016) continuă prezentarea prozei scurte a lui Liviu Surugiu, mizând însă pe texte de mai largă amploare, chiar dacă, spre a deveni nuvele, ele pleacă tot de la unele povestiri anterioare. Așa este, bunăoară, proza ce dă titlul volumului („nuvelă având la bază povestirea omonimă”, sună precizarea de sub titlu), sau cea intitulată 144, în prefața căreia autorul chiar încearcă un mic „joc de scenă” menit să actualizeze firesc o povestire mai veche, începută în 1988 și intrată într-un impas de creație de unde n-ar fi putut s-o scoată, afirmă el, decât soluția unei eventuale colaborări. Până la urmă, colaborarea mult întârziată se și produce, dar nu cu un coleg de fandom apărut întâmplător, ci cu însuși Liviu Surugiu, cel de după douăzeci (și ceva) de ani; ceea ce e un mod amuzat de a sugera că povestirea inițială a fost reluată și remodelată mai inspirat decât la vârsta primei tinereți, printr-un tratament matur. Neastâmpărul acesta vizavi de subiectele sale mai vechi are în vedere perfecționarea lor în cadrul aceleiași specii literare, dar și în tiparele altor specii, cum se întâmplă cu nuvela Întâlnirea, premiată la un Festival Vladimir Colin din 1995, dar reluată pentru obiectivele romanului de mai târziu, Iubire și moarte pentru totdeauna (2014). Aici nu mai sunt sigur că modificările s-au făcut exclusiv în interesul îmbunătățirii textului inițial, care pare destul de elaborat, și nu ca răspuns la o provocare editorială, întrucât atât formula romanului, cât și subiectul spectaculos promiteau tiraje mai bune decât culegerea unde găsim nuvela acum. După toate aparențele, Liviu Surugiu este un condeier mai atent decât mulți alții la perspectiva de a fi bine vândut.

Nuvela 144 ni-l arată pe autor capabil să construiască în detalii precise și chiar să le ancoreze pe un fir istoric înscris printre evenimentele politice știute ale Transilvaniei, de la declinul austro-ungar și până în anii celui de-al doilea război mondial. Faptul ține de abilitatea literară a lui Surugiu, dar nu trebuie să ne deruteze: el n-are de gând să producă un SF „realist”, ci bună literatură de senzație, în care goticul și macabrul se amestecă în doze efectiv calculate, iar răsturnările de situații se succed într-un ritm și într-un spirit ce fac acțiunea compatibilă doar cu registrul fantastic; și asta în ciuda bogăției de elemente mobilizate în desfășurarea ei fie dintre sugestiile istoriei recente, fie ca detalii decupate de un ochi sensibil la geografia și reperele cronologice ale cititorului obișnuit. Personajul-cifră, care poartă ca singur nume numărul celulei destinate lui de o conspirație a nevolniciei umane ajunse în situația de a exercita o putere discreționară, descinde, fizic, dintr-o pruncucigașă condamnată la moarte și un tată trecut deja de pragul neantului. Motivația acestei nașteri păcătoase și tehnica insolită prin care i se concepe drumul spre lume (amintind totuși soluțiile deja curente azi ale inseminării artificiale) vor conduce, în fond, la prelungirea unui destin oribil. Pruncului i se atârnă de mâini încă de la naștere un lănțișor cu cătușe miniaturizate, iar copilăria și-o petrece după modelul celebru al lui Edmond Dantès din Contele de Monte Cristo, într-o celulă de maximă siguranță, față de care infernul ocnelor de sare devine luminos abia prin întâlnirea sacrificatului din ambiții criminale cu un alt clișeu al literaturii populare: abatele Faria, transpus aici în figura rusului Veaceslav Semion. Prizonier de război de pe la începutul secolului, acesta își asumă la rândul său misiunea de a-l instrui și îmbogăți moral pe discipolul oferit de Providență. Ferit de contactul cu ceilalți deținuți prin renumele de „ciumat” pe care i l-a fabricat o legendă a ocnei, osânditul uitat își făurește și el, în secret, universul prietenos – „un glob de sare sculptat pe dinăuntru, cu pat, masă și rafturi tăiate în aceeași bucată de cleștar”. Învățătura și-o păstrează pe plăci de sare străvezii, acoperite „cu rânduri de gândăcei sculptați” sub formă de litere chirilice, de unde bătrânul acceptă cu bucurie să transfere înțelepciuni și pe tabula rasa a creierului lui 144. Discipolul învață să taie tuneluri menite să conducă speranța celor doi îngropați de vii spre libertate, iar Semion-Faria, conform clișeului cunoscut, dă la iveală chiar înainte de moarte harta traseului spre suprafață.

Ajuns din nou, ca printr-un ermetic cerc vicios, în închisoarea inițială, tânărul recuperat din punct de vedere uman basculează într-o altă formă de cultură populară, descoperindu-și calitatea de nemuritor; mai precis, de ins capabil să revină la viață din orice moarte i se urzește. Cum istoria tocmai parcurgea invazia germană asupra Stalingradului, noua calitate a lui 144 va stârni în chip inevitabil interesul Reichului nazist. Ne apropiem astfel de finalul acestei aventuri insolite, care părăsește decorul gotic al nivelurilor terestru și subteran, spre a-și răspândi experiențele macabre în profunzimea spațiului atmosferic. Ceea ce începuse în bezna sinistră a unui castel medieval transilvan, avea să se termine la bordul unui imens zeppelin german, nu mai puțin sumbru și amenințător decât primele scene ale nuvelei.

„Emoția se ghicea pe fețele soldaților care se mutau de la un hublou la altul spre a vedea mai bine minunăția zburătoare sub care erau absorbiți. Doar pulsul lui 144 nu se schimba. Prin geamul din dreptul său, tânărul privea cu indiferență colosul. Așa cum plutea între norii plumburii, zeppelinul arăta ca un submarin prins între recife. Deși nu văzuse niciodată un submarin, 144 știa totul despre Nautilus și singuraticul său căpitan. Acesta era și motivul pentru care nimic nu-l putea impresiona, căci relatările lui Semion fuseseră exagerate și mult mai fantastice. Deformate de cei ce i le povestiseră și amplificate încă o dată de imaginația bătrânului, viziunile despre avansul tehnologic o luaseră înaintea acestuia. În imaginația mentorului său, oamenii călătoriseră deja spre Lună. O decepție comparativă care avea să-l urmărească pe 144 toată viața.”

După toate probabilitățile, soluția zeppelinului aparține lui Surugiu cel de azi, fiindcă în 1988, când subiectul era atacat de „colaboratorul” său cu față juvenilă, încă nu se vorbea de steampunk în România. Și, de altfel, în nuvela pe care o citim acum nici nu e cazul unui steampunk veritabil, întrucât dirijabilul nemțesc, cel ce sugerează personajului imaginea submarinului julesvernean, nu îmbrățișează ideea propulsiei prin mașina cu abur, după cum nici căpitanul Nemo, fascinat de electricitate, n-o îmbrățișa. Așa încărcat cum e, și presărat din bună premeditare cu clișee populare, firul nuvelei își poartă cititorul printr-un teritoriu unde neverosimilul se știe la el acasă, pretins firesc de genul horror, în care autorul, ca și Voicu Bugariu în câteva dintre romanele sale, a decis că trebuie să se răsfețe. E un răsfăț cu zâmbetul pe buze, condus totuși cu abilitate de rutina unui profesionist al literaturii senzaționale.

Senzațională este și nuvela Întâlnirea, unde urmărim un lung șir epistolar construind în aparență o poveste de dragoste între „personajele” Gena și Andrei, care se cunosc prin fotografii plasate cu grijă în diverse ascunzători ale camerelor „lor” din ospiciul Brețcu (tot Transilvania). Marcată de patima absolutului, dar și de umbrele unei imposibilități frecvent conștientizate, iubirea acestor Romeo și Julieta de spital psihiatric cunoaște o evoluție gradată a sentimentelor, de la primii fiori până la figurarea dureroasă și disperată a dorinței de a fi împreună, cu orice preț. În convenția stabilită de autor, tinerii par să ocupe același spațiu, dar gesturile lor sunt decalate în timp, viața unuia manifestându-se doar atunci când existența celuilalt intră într-o stază vecină cu moartea. Nuvela imaginează, în fond, un caz de disociere deplină a unui suflet androgin (numele singularităților rezultante sunt cât de poate de sugestive), disociere în contextul căreia aspirația spre împlinirea prin căsătorie a acestor simulacre ale ficțiunii pare, pe cât de omenește sinceră, pe atât de perversă. Discret-ironic față de propriul subiect, Liviu Surugiu reușește performanța de a-l încălzi până la nivelul de unde sentimentele personajelor ajung să treacă drept trăiri adevărate. Exaltările AndroGinei, „pacientul de la etajul 4, camerele 41-42”, înainte de a-i cauza moartea prin infarct și comoție cerebrală, reușesc să producă până și ecouri de tragică poezie:

„Deodată, el intră în raza lunii. În oglinda din dreapta, văzu obrazul ei stâng. Cât era de frumoasă! Sânul îi creștea rotund, părul i se desfășura în valuri din negru spre șaten și blond, iar buzele i se desfăceau mari și senzuale.

Apoi se întoarse, cu greu, spre oglinda din stânga, unde-și văzu celălalt obraz, obrazul drept, de pe care părul încă nu-i căzuse și nici nu avea să-i mai cadă vreodată.”

Nuvela intitulată Acesta este trupul meu se înscrie pe o coordonată SF în mai mare măsură decât prozele discutate mai înainte. Și asta în ciuda aspectului de thriller religios pe care îl îmbracă acțiunea. Momentul ei este o epocă anticipată, când Vaticanul ar părea implicat profund în explorările NASA, ceea ce imprimă un caracter aparte primei misiuni cu echipaj uman spre planeta Saturn:

„Am făcut repede cunoștință, cinci bărbați hotărâți să rupem cordonul ombilical ce ne lega de Terra. Am vorbit despre ceea ce știam și, mai ales, despre ceea ce nu știam, am comentat despre NASA și ♄-ul divin, simbolul celei de-a șasea planete cusut în logo-ul uniformelor noastre. Nava Ultima Euharistie era complet automatizată, lăsându-ne mult timp liber, așa că, după câteva ore, strânși ca niște naufragiați pe puntea unei corăbii prinse în nisipuri, am aflat că fiecare era singur, că nimeni nu-i aștepta întoarcerea acasă. În comparație cu ceilalți, eu mă puteam considera un norocos.

Nu ne cunoscuserăm la Johnson Space Center pentru că nu veneam niciunul din aceeași promoție. Dar cel mai mult ne-a surprins profesia fiecăruia. O astronavă zbura cu viteză în spațiu, deocamdată doar depărtându-se de Pământ, încă prea devreme pentru a spune că se apropie de Saturn. O corabie cerească având la bord un echipaj format numai din preoți.”

Naratorul din această proză, padre Andrew Spivak, un om tulburat în meditațiile sale metafizice de simțăminte omenești ce par gata să învingă nu credința lui, ci încrederea în formele organizate ale religiei, rămâne copleșit de spectacolul planetei Saturn, trăit din imediata sa apropiere. El vede în măreția acestei creații o „icoană cerească” menită să-ți „încarce irișii cu și mai multă lumină”. Aventura lui prin vecinătatea celebrelor inele este trăită cu o percepție de veritabil explorator spațial, dublată de sensibilitatea acută a unui poet. Însă misiunea Noii Euharistii are de-a face mai puțin cu cercetarea astronomică veritabilă, cât cu lămurirea misterelor Cosmosului sub aspect pur religios. Un obiect semnalat odinioară de sonda Cassini în inelul F trebuie recuperat și studiat din convingerea secretă a Vaticanului și a NASA că „Cel ce dă Viață” Pământului, făcându-l singurul loc din Univers înzestrat cu o asemenea calitate, s-ar afla cuprins în acel „derelict” enigmatic. Concluzie parțial confirmată și în bună măsură dezmințită de finalul nuvelei, deoarece „uriașul uman” transferat în cală are portretul îndeobște cunoscut al unui extraterestru:

„Un corp imens, musculos și lung de douăzeci de picioare, cântărind probabil o tonă, legat la aparatele care îl mențineau în stare de animație suspendată. Cap globular, lipsit de păr, alb ca marmura, frunte fără arcade peste pleoapele închise. Nări lipite sub un fel de membrane, buze strânse și inexpresive. Nu avea pavilioane ale urechilor, doar două orificii mici alături de alte câteva perechi care i se ghiceau, discrete, pe gât și la ceafă.”

Liviu Surugiu este un autor care își caută originalitatea la confluența literarului cu clișeele de succes ale producțiilor pe care ne-am obișnuit să le considerăm „de consum”. Când nu se complică excesiv și – presupun, cu o nereprimată plăcere – în meandrele oferite de genul horror, ca în 144, subiectele sale, cu tot aerul lor de o stranie spectaculozitate, ating o dimensiune a umanului certă, scoasă la lumină prin tehnici care îl singularizează între anticipatorii contemporani. Scrierile sale au de înfruntat, totuși, un risc: acela de a se îndepărta de gustul propriu spre gustul public, care nu întotdeauna reprezintă un veritabil ideal.