„Eram adâncit în rugăciune, când am simţit ceva – ca un vânt cald, care a făcut flăcările lumâ­nă­rilor să crească nefiresc. Mi-am ridicat fruntea şi l-am văzut: un potir sclipind orbitor, aşezat chiar în mij­locul altarului. Ieri nu fusese acolo. Paz­nicul încuia biserica în urma mea, iar azi-dimineaţă intrasem pri­mul, ca-ntotdeauna… Vasul părea din aur masiv, cu încrustaţii florale de o fineţe uluitoare, motive înge­mănate, ce se desfăceau şi se între­pătrundeau iarăşi, la nesfârşit. O ofrandă anonimă lăsată noap­tea de un intrus care nu venise să fure, ci să doneze?

M-am ridicat, apropiindu-mă încet. Cu fiecare pas strălucirea po­ti­rului pălea şi, în loc să se limpezească, devenea difuză, se subţia, se topea în văzduh. Când am întins mâna, n-am întâlnit nimic“.

Zguduit de strania viziune, pastorul Josef Thälmann din oraşul Brandenburg (Germania) i-a împărtăşit-o singurului om care putea să-l ajute.

Ernst Scheider fusese – aproape patru decenii – pastor al ace­leiaşi biserici. A primit relatarea succesorului său cu interes, însă fără uimire.

„În atâţia ani, mie nu mi s-a arătat vreodată. Eşti norocos – ori poate că nu…“

Bătrânul ascultase, de-a lungul anilor, confesiunile unor enoriaşi care susţineau că ar fi văzut potirul – întotdeauna singuri şi doar pentru câteva clipe.

„Oamenii sunt încredinţaţi că apariţia lui anunţă nenorociri. O su­perstiţie, poate, dar mai veche decât zidurile acestea“.

Pornind de la faptul că încrustaţiile de pe potir (aşa cum le descriau martorii) erau evident arabe, Ernst Scheider cercetase enciclopedii, cronici medievale, stu­diase mii de desene, reproduceri, gravuri. Şi, după ani, truda i-a fost răsplătită: a găsit o descriere a potirului, care figura printre prăzile de război ale celei de-a treia Cruciade.

„Restul este istorie“.

Josef Thälmann a aflat-o de la bătrânul său mentor, aşa cum apărea în biblioteci – şi totuşi altfel. Totul începuse cu opt sute de ani în urmă, în Orientul Mijlociu.

După dezastrul armatelor creştine de la Hittin (1187), Ierusalimul căzuse în stăpânirea lui Saladin, puternicul sultan al Egiptului şi Siriei. În 1189, trei suverani au hotărât să răzbune înfrângerea: Frederic I Barbarossa – împăratul Germaniei, Richard I Inimă de Leu – regele Angliei şi Filip al II-lea August – regele Franţei.

Cruciada a început cu câteva succese: în anul 1191 Richard I cucereşte Insula Cipru, apoi îl învinge pe Saladin în bătălia de la Arsuf. La 13 iulie, creştinii intră în cetatea Accra, care devine capitala Regatului Ierusalim. Însă Oraşul Sfânt n-a putut fi eliberat. Saladin nu îşi epuizase resursele, între Richard şi Filip s-au ivit neînţelegeri transformate repede într-un con­­flict deschis – toate ducând, în final, la eşecul cruciadei.Foto 1: Luptă între cruciaţi şi sarazini la Damietta. Miniatură din „Chroniques de Mathieu“, Paris, secolul XIII (arhivele Comisiei Humboldt).

Supravieţuitorii s-au întors în Europa şi, şase ani mai târziu (1198), Ordinul Teutonic, întemeiat la Accra, a început să-şi afirme existenţa. În filele „Cronicii din Brandenburg“, aparţinând ordinului, Ernst a găsit ce istoria omisese: destinul lui Ulrich von Hutten, unul dintre puţinii cruciaţi germani participanţi la campanie (armatele lui Frederic s-au retras după moartea împăratului, înecat în Fluviul Selef din Cilicia în 1190). Cronica este scrisă de un călugăr-cavaler care a luptat alături de von Hutten şi îşi amintea astfel asediul Accrei:

„… Mulţi creştini pierit-au în acele zile, însă şi mai mulţi sara­zini. Caii călcau peste leşuri şi muribunzii ce chemau o izbăvire târzie… Toţi eram acoperiţi de sânge şi fiecare aveam măcar o rană. Dar când Ulrich von Hutten a ieşit din moscheea în flăcări ţinând în mâini «Potirul Mântuirii», am ştiut că jertfele nu fu­seseră zadarnice şi un strigăt de biruinţă a izbucnit din toate piepturile“.

Cruciaţii speraseră – fie şi pentru o clipă – că poti­rul era chiar Sfântul Graal, niciodată găsit de cavalerii occidentali, care îl căutau încă din vremea Regelui Arthur.

„… Trecusem pustiuri de ape şi nisip, istovindu-ne fără cruţare, iar iataganele ne sfârtecaseră adânc. Însă nimic nu ne-a clătinat râvna şi am luat înapoi ce fu­sese al creştinătăţii“.

Dar prăzile erau prea sărace şi, întors într-o Europă care îşi uitase deja eroii, cavalerul Ulrich von Hutten a vândut tot ce agonisise pentru un ultim vis: biserica de piatră care avea să adăpostească „Potirul Mântuirii“.

„… Şi n-a fost zi să nu vină fără sabie, fără armură şi desculţ, ple­cându-se cu umilinţă înaintea potirului aşezat pe altar, în sfântul lăcaş înălţat anume ca să cuprindă slava lui şi uimirea celor sosiţi să-l vadă… Însă în dimineaţa aceea, fratele nostru a păşit înă­un­tru cu în­călţările-i de fier, ţinând în mână sabia ce retezase atâtea capete de sarazini. Şi toţi s-au cutre­murat, dar nimeni nu a cutezat să-i stea împotrivă, căci aprigă îi era mânia, adâncă şi neagră durerea“.

Ulrich von Hutten a izbit de mai multe ori potirul de aur, până ce l-a prefăcut într-o masă informă, apoi s-a năpustit în şa, ducându-se să-l îngroape dincolo de hotarele domeniului… Deşi privit cu groază, gestul nu a fost contestat de vasali – înţelept sau dement, un nobil rămânea stăpânul absolut al feudei sale, unde voinţa lui era lege.

Înnebunise cu adevărat von Hutten? Moartea tinerei sale soţii – doborâtă de o boală necunoscută medicilor vremii – n-a fost decât ultima şi cea mai traumatizantă din şirul nenorocirilor care îl lovi­seră de la întoarcerea din cruciadă.

Recolte distruse de secetă, fântâni secate, vite ră­mase sterpe, ţă­rani ce fugeau de pe domeniul sărăcit… Şase ani „negri“ de când potirul smuls sarazinilor strălucea în lumina lumânărilor. Şase ani în care ca­valerul se întreba, tot mai des, dacă preţiosul trofeu adus cu atâtea sacrificii de peste mări, venerat cu evlavie în biserica din Brandenburg, era o relicvă sfântă sau un blestem…

Ulrich a murit două luni mai târziu, la o vânătoare. Istoria neamului von Hutten nu se opreşte însă aici. Un urmaş al lui Ulrich a luptat în 1410 la Grünwald (Tannenberg), unde teutonii au fost în­frânţi de arma­tele poloneze şi lituaniene, sprijinite de contingente din Rusia, Cehia, Moldova şi de tătari. Un alt Ulrich von Hutten, umanist, poet şi războinic, avea să cadă şi el victimă „blestemului sarazinilor“: impre­sionat de ideile lui Martin Luther, a condus re­volta ritter-ilor (mica no­bilime germană) împotriva Papalităţii şi a Împăratului Carol Quintul, începută în 1520 şi zdrobită de impe­riali şi marii principi în 1523. Exilat în Zürich (Confederaţia Cantoanelor Helvetice) a murit fără să vadă schimbările radicale din ţara sa: în 1525, Marele Maestru al Ordinului Teuton, Albert de Brandenburg, îl desfiinţează, transformând Prusia în­tr-un ducat secular şi protestant.

Foto 2: Ulrich von Hutten (1488-1523), poet şi războinic, ultimul din familia care-şi dobândise faima şi blestemul în Cruciade. Detaliu dintr-o gravură germană din 1520 (arhivele Comisiei Humboldt).

În tot acest timp, biserica ctitorită de cavalerul cruciat a conti­nuat să existe, fiind refăcută de câteva ori, iar în 1470 reconstruită din te­melii. Apariţiile „Potirului Mântuirii“ au început însă după 1525, când ultimul von Hutten se stinsese din viaţă, iar lăcaşul devenise protestant!