Nu întotdeauna se mănâncă ce este pe masă
La lumina unei lumânări de seu, așezată la capătul unei mese din lemn negeluit, un bărbat citea ceva dintr-un carnet. Era un vechi registru de cheltuieli, în stare destul de proastă. Nici scrisul din el nu era prea clar, deoarece omul era obligat ca din când în când să-l apropie de flacăra lumânării, pentru a putea să-l descifreze. Jumătate din încăpere rămânea atunci în întuneric, făcând indistincte fețele și trupurile celor prezenți, adică încă opt persoane în afara celui ce citea. Șapte oameni erau așezați lângă pereții din bârne, fără să vorbească și fără să se miște, aproape de masă, încăperea fiind înghesuită. Întinzând mâna, fiecare dintre ei îl putea atinge pe cel de-al optulea, care zăcea pe masă cu fața în sus și cu mâinile pe lângă corp, acoperit în parte de un cearceaf. Era mort.
Bărbatul cu carnetul citea în gând, iar ceilalți privegheau fără să spună ceva. Părea că așteaptă cu toții să se întâmple ceva. Doar cel decedat nu mai aștepta nimic. Prin bezna de afară veneau, trecând prin fereastra lipsă, zgomotele neobișnuite ale nopții în locuri pustii: urletul greu de numit al coiotului din depărtare, zumzetul egal al neobositelor insecte din copaci, țipetele ciudate ale păsărilor de noapte, cu totul diferite de cele ale păsărilor de zi, bâzâitul gândacilor mari și lenți, dar și acea încrengătură de zgomote mărunte și misterioase ce sunt auzite doar pe jumătate, încetând brusc când par să devină prea indiscrete. Nimic însă nu era băgat în seamă de cei adunați acolo. Oamenii din încăpere nu își arătau interesul față de astfel de sunete lipsite de însemnătate și utilitate, iar acest lucru se putea desluși din fiecare trăsătură a chipurilor lor aspre, vizibile și la lumina chioară a acelei singure lumânări. Se vedea clar că erau persoane de prin vecini, adică fermieri și forestieri.
Doar cel ce citea părea mai deosebit, mai distins, adică un om de lume, deși, după îmbrăcăminte, părea apropiat de ceilalți. Vestonul cu greu putea fi considerat acceptabil la San Francisco, ghetele nu erau nici ele de la oraș, iar pălăria, pusă în apropierea lui direct pe podea, putea fi considerată un accesoriu inutil, dacă nu-i ghiceai rostul. Avea o față atrăgătoare, deși marcată de o oarecare severitate, arătând și faptul că este o persoană cu autoritate, deoarece îndeplinea funcția de legist. Tocmai pentru că avea această calitate ținea în mână carnetul din care citea. Acesta fusese lăsat printre bunurile rămase de la decedat, fiind găsit în cabana unde acum se derula ancheta.
Când a terminat lectura, legistul a închis carnetul și l-a pus în buzunarul de la piept. La scurt timp, ușa a fost dată la perete și un tânăr a intrat. Se vedea imediat că este un om care nu s-a născut și nu a crescut în ținutul muntos, deoarece ținuta lui era a unui orășean. Totuși, hainele îi erau prăfuite, arătând că făcuse o călătorie. Într-adevăr, venise în goană ca să ia parte la ancheta în curs. Legistul a înclinat capul, însă ceilalți nu au schițat niciun salut.
– Te-am așteptat, a început omul legii, căci trebuie să ne terminăm treaba în această seară.
– Îmi pare rău că v-am pus în întârziere, a răspuns nou-venitul zâmbind. Am fost plecat nu ca să scap de convocarea făcută de dumneavostră, ci ca să pun la poștă o relatare a cazului pentru ziarul meu, adică despre ceea ce voi și declara oficial.
Legistul a zâmbit și el.
– Cred că relatarea trimisă la ziar diferă de ceea ce vei declara aici sub jurământ.
– Acest lucru rămâne la aprecierea dumneavoastră, a replicat tânărul atins și roșind. Am folosit hârtie de copiat și am aici textul trimis. Pentru că întâmplarea este greu de crezut, nu am scris-o sub formă de reportaj, ci ca pe o piesă de ficțiune. Puteți să o anexați depoziției mele făcute sub jurământ.
– Dar ai spus că e greu de crezut.
– Nu cred că are prea mare relevanță acest fapt dacă eu jur că e adevărată.
O vreme, legistul a tăcut cu ochii în pământ. Bărbații din preajmă vorbeau și ei încet, însă fără să-și desprindă privirea de la mort.
– Să reluăm ancheta, a reînceput omul legii după ce și-a ridicat privirea.
Cei prezenți și-au scos pălăriile, iar martorul a depus jurământul.
– Cum te cheamă? a întrebat legistul.
– William Harker.
– Vârsta?
– 27.
– L-ai cunoscut pe răposatul Hugh Morgan?
– Da.
– Ai fost lângă el când a murit?
– Lângă el.
– Cum se explică faptul că erai acolo?
– Eram la el în gazdă, deoarece am venit la vânătoare și pescuit. M-ai eram interesat să fac observații asupra lui și a vieții lui ciudate și retrase. Cred că era bun de personaj. Eu sunt și autor de povestiri.
– Da, mai citesc și eu uneori.
– Mulțumesc.
– A, povestiri în general, nu neapărat pe ale tale.
Câțiva dintre jurații prezenți au început să râdă. Pe fundalul sumbru, umorul părea mai puternic. Militarii râd mai ușor în pauzele dintre bătălii, iar o glumă într-o cameră mortuară poate fi surprinzătoare.
– Relatează ce știi despre moartea persoanei de față, a continuat procurorul. Poți să te folosești de orice materiale și note ai nevoie. Martorul a înțeles. Și-a scos însemnările din buzunarul de la piept, le-a apropiat de lumina lumânării, a dat paginile până a găsit ce dorea și a început să citească.
Ce se poate întâmpla într-un lan cu ovăz sălbatic
„… Abia răsărise soarele când am plecat de acasă. Ne uitam după prepelițe, ținând câte o pușcă, având cu noi doar un câine. Morgan a susținut că locul cel mai bun era după o creastă. Mi-a arătat-o, astfel că am luat-o pe o potecă printre tufe încâlcite. După ele am dat de un câmp plan, plin ochi cu ovăz sălbatic. Morgan a ieșit primul dintre tufe și era cu câțiva metri înaintea mea. Brusc, am auzit, destul de aproape, venind din dreapta față, un zgomot de animal trecând prin desiș, făcându-l să se agite puternic sub ochii noștri.
– Am stârnit un cerb, am zis atunci. Ar fi fost bine să avem cu noi o carabină.
Morgan nu a răspuns, ci privea foarte atent tufele agitate. Apoi a încărcat ambele țevi ale armei și a ridicat-o, încercând să fixeze ținta în cătare. Mi s-a părut cumva prea agitat, fapt care m-a surprins, deoarece era vestit pentru sângele lui rece, păstrat și în clipele de mare pericol.
– Haide, hai, am spus atunci. Doar nu te apuci acum să tragi într-un cerb cu alice de prepeliță, nu-i așa?
Nu a răspuns nici acum, iar apoi, când s-a întors spre mine, am fost surprins de privirea-i concentrată. Atunci mi-am dat seama că suntem aproape de un vânat de soi, și imediat m-am gândit că poate fi vorba de un urs brun. M-am apropiat de Morgan, scoțând piedica armei din mers. Tufișurile erau acum nemișcate și încetase și zgomotul, însă Morgan era la fel de încordat.
– Ce este? Ce naiba se întâmplă? am șuierat.
– E creatura blestemată, mi-a șoptit fără să-și întoarcă ochii. Avea vocea spartă, neobișnuită. Începuse să tremure.
Am dat să mai spun ceva, însă am observat că ovăzul sălbatic din apropiere se clătina în mod curios. Mi-e greu să descriu ce se întâmpla acolo. Părea scuturat de vânt, dar, în același timp, ceva îl lovea, îl culca și îl strivea, căci nu se mai ridica. Era o mișcare ce arăta că se apropie ceva de noi. Niciodată nu mai văzusem așa ceva, care să mă impresioneze adânc cum era această mișcare neobișnuită, tulburătoare și greu de priceput. Însă nu-mi era teamă, trebuie să spun, deoarece în mod straniu mi-a venit atunci în minte, că îmi amintesc că, odată, privind aiurea printr-o fereastră deschisă, am luat un copăcel aflat aproape ca făcând parte din pâlcul de pădure ce se afla mai departe. Părea că avea aceleași dimensiuni cu ceilalți, însă cum se vedea mai clar, bine conturat, pe de-a-ntregul și în fiecare parte, apărea în neregulă față de ceilalți. Era doar o falsă percepție a perspectivei, dar ea m-a izbit puternic, ba chiar m-a umplut de groază. Suntem așa de obișnuiți cu mecanismele legilor naturale și cotidiene că orice aparentă nefuncționare a lor poate fi luată ca o amenințare pentru siguranța noastră, o premoniție pentru o nenorocire inimaginabilă. Așa era și acolo, unde mișcarea aceea fără cauză a lanului și acea apropiere lentă, implacabilă, a liniei de pericol erau tulburătoare. Tovarășul meu era de-a dreptul îngrozit și nu mi-a venit să cred când l-am văzut că ridică arma la umăr și că trage cu amândouă țevile spre spre ovăzul ce se clătina! Chiar înainte ca fumul de la împușcături să se risipească am auzit un strigăt, puternic și sălbatic, un urlet de fiară, iar Morgan și-a azvârlit arma și a luat-o la goană cât putea de repede. Chiar atunci, ceva nevăzut, venind din fum, m-a izbit și m-a aruncat la pământ, ceva moale, dar greu ce părea azvârlit spre mine cu mare putere.
Repede am dat să mă ridic și să-mi recuperez pușca, care-mi fusese smulsă din mână, când l-am auzit pe Morgan răcnind disperat, iar printre țipetele lui se deslușeau mârâieli răgușite de fiară, cum sunt cele făcute de câini când se încaieră. Înspăimântat afară din cale, am sărit în picioare și m-am uitat în direcția unde fugise Morgan, iar Cerul să mă ferească de o nouă astfel de priveliște! La o distanță de vreo 25 de metri se găsea prietenul meu. Era în genunchi, cu capul dat pe spate, răsucit nefiresc, fără pălărie, având lungu-i păr ciufulit, trupul lui fiind smucit repetat dintr-o parte în alta. Mâna dreaptă îi era ridicată, iar palma îi dispăruse, că în mod cert eu nu i-o vedeam. Celălalt braț nu se zărea. Din ce îmi aduc aminte, uneori puteam vedea doar o parte a corpului său. Cum să spun? Ca și cum ceva îl ascundea, ca apoi, la schimbarea poziției, să poată fi văzut în întregime. Totul a durat câteva secunde, dar în acest scurt timp Morgan s-a dovedit un luptător strașnic, deși dominat de o forță cu o greutate mai mare ca a lui. Nu-l zăream decât pe el și nici pe el întotdeauna cu claritate. Pe perioada luptei, strigătele și blestemele lui s-au auzit dublate de zgomotul unor urlete furioase și încrâncenate cum nu mai auzisem niciodată din gura unui om ori a unei fiare.
Am ezitat o clipă, apoi mi-am aruncat arma și am alegat să-mi ajut prietenul. Aveam oarecum bănuiala că suferise vreun șoc, ori ceva convulsii. Dar, înainte să ajung acolo, a fost doborât și nu a mai scos niciun sunet. Toată larma a încetat. O senzație de teroare m-a cuprins, peste cea inspirată de întâmplările groaznice de până atunci, când a văzut din nou ovăzul sălbatic culcat la pământ ca sub niște pași dinspre locul unde se afla camaradul meu căzut către liziera pădurii. Am putut să mă adun și să-l cercetez pe omul de lângă mine doar când acea creatură misterioasă a ajuns în pădure. Morgan era mort
Un bărbat poate fi și gol, și în zdrențe
Legistul s-a sculat de la locul lui și s-a apropiat de decedat. A prins de marginea cearșafului și l-a dat la o parte, lăsând să se vadă leșul cu totul, ceros și cenușiu în lumina lumânării. Era acoperit de plăgi mari vinete, cauzate evident de spargerea vaselor de sânge de la lovituri. Pieptul și părțile laterale arătau ca și cum omul ar fi fost zdrobit cu o bâtă. Erau groaznic de zdrențuite. Avea julituri pe pielea-i desprinsă în fâșii. Omul legii a dat ocol mesei și a desfăcut batista de mătase ce fusese trecută pe sub bărbie și înnodată în creștetul capului. Când legătura a fost dată la o parte, privirile celor prezenți s-au oprit pe ceea ce fusese cândva gâtlejul. Câțiva dintre jurații ridicați în picioare ca să vadă mai bine și-au stăpânit curiozitatea și și-au întors privirile. Martorul Harker a apucat-o grăbit către fereastra deschisă și s-a aplecat afară. Îi fusese așa de rău că aproape leșinase. Legistul a lăsat batista peste gâtlejul mortului și s-a dus către un colț al încăperii, unde, dintr-o grămadă a luat bucată cu bucată lucrurile decedatului. Le-a ținut pe fiecare câteva clipe în lumină, pentru a putea fi examinate. Erau sfâșiate toate și erau pline de sânge închegat. Martorii nu le-au cercetat prea de aproape. Nu arătau foarte interesați. Adevărul era că văzuseră totul ceva mai devreme, iar acum ceva nou era pentru ei doar depoziția lui Harker.
– Domnilor, a început legistul, cred că nu mai sunt alte probe. Ați fost lămuriți cu privire la datoria dumneavoastră. Dacă nu mai sunt întrebări, puteți să vă retrageți și să stabiliți verdictul.
Prim-juratul s-a ridicat. Era un bărbat înalt, bărbos, la vreo 60 de ani, îmbrăcat ca la țară.
– Domnule legist, aș dori să întreb ceva, a început el. Din ce casă de nebuni a scăpat acest martor?
– Domnule Harker, a făcut omul legii serios și pe un ton liniștit, din ce casă de nebuni ai scăpat ultima dată?
Harker a roșit puternic, dar nu a spus nimic. Cei șapte jurați s-au ridicat bățoși și au părăsit căsuța unul după celălalt.
– Cum deja m-ai insultat, domnule, a spus Harker imediat ce a rămas singur cu omul legii și cu mortul, cred că sunt liber să plec.
– Da.
Harker a pornit spre ușă, unde s-a oprit cu mâna pe clanță. Deprinderile profesiei lui erau puternice, mai puternice ca simțul proprie-i demnități. S-a întors și a spus:
– Carnetul pe care l-ați avut în mână… L-am recunoscut. Era jurnalul ținut de Morgan. Păreați foarte interesat de el, căci ați citit chiar și în timpul mărturiei mele. Îmi dați voie să mă uit? Publicului i-ar plăcea să…
– Acest jurnal nu are nicio legătură această întâmplare, i-a replicat oficialul, pe când punea carnetul în buzunar. Toate notițele au fost luate înainte de decesul celui care le-a făcut.
Imediat ce Harker a părăsit clădirea, au intrat jurații și s-au reașezat în jurul mesei, unde se afla trupul, acum din nou acoperit, al celui mort, o arătare stridentă. Prim-juratul s-a așezat aproape de lumânare, a scos din buzunarul de la piept un creion și o bucată de hârtie. A scris cu mare atenție următoarea concluzie, semnată apoi cu mai multă sau mai puțină greutate de toți ceilalți: „Noi, juriul, am constatat că răposatul a murit luptându-se cu un leu de munte. De asemenea, unii dintre noi consideră ca a avut și o criză de epilepsie”.
O explicație de dincolo de mormânt
În jurnalul lui Hugh Morgan cel răposat câteva notații sunt deosebit de interesante, unele dintre ele putând avea valoare științifică. Când s-a făcut ancheta asupra morții lui, acestea nu au fost luate în considerare. Poate că legistul a considerat că este mai bine să nu tulbure mintea juraților cu ele. Data primei notații nu este clară, deoarece partea superioară a foii a fost ruptă, rămânând doar cele ce urmează:
… „tot alerga în semicerc, privind mereu către punctul central, ca apoi să se oprească și să latre furios. Mai târziu, s-a ascuns în tufișuri, alergând acolo cât de repede putea. La început am crezut că a turbat, dar a revenit acasă și am văzut la el un alt comportament, adică teama de a nu fi pedepsit.
Oare pot câinii să vadă cu nasul? Pot mirosurile să le activeze unii centrii nervoși cu înfățișări ale creaturii care împrăștie acele odori?”
„2 sept. Noaptea trecută am privit stelele pe deasupra coamei dinspre est a casei și am observat cum dispar rând pe rând, de la stânga la dreapta. Fiecare era acoperită pentru câteva secunde, câteva în același timp, însă doar pe coama acoperișului, creând intervale cu zone pe unde nu se putea zări nimic. Era ca și cum trecea ceva printre mine și ele. Însă nu am putut vedea ce era. Nici stelele nu erau așa de dese ca să înfățișeze un contur al creaturii. Of! Chestia asta nu-mi place…”
Însemnările lipseau pentru câteva săptămâni, din jurnal fiind smulse trei foi.
„27 sept. Din nou a fost pe aici. Descopăr urme ale trecerii ei în fiecare zi. Noaptea trecută, iarăși am stat și am pândit, în aceeași ascunzătoare, cu arma în mână. De dimineață, am putut vedea urme proaspete și pe cele din zilele trecute. Pot jura că nu am dormit deloc. De altfel, mi-e tot mai greu să dorm. Este teribil, insuportabil! Dacă aceste apariții uluitoare sunt reale simt că voi înnebuni, iar dacă sunt doar închipuiri deja sunt nebun”.
„3 oct. N-am să plec, n-am să mă dau bătut. Nu, asta e casa mea și aici este pământul meu. Dumnezeu urăște lașii…”
„5 oct. Situația a devenit insuportabilă. L-am invitat pe Harker să stea cu mine câteva săptămâni, căci el are mintea limpede. După modul cum se va comporta am să-mi pot da seama dacă am înnebunit sau nu”.
„7 oct. Cred că am dezlegat misterul. Brusc, aseară am avut o revelație. Ce simplu, cât de teribil de simplu! Există sunete pe care noi nu le putem auzi. La fiecare capăt al scalei există note care nu fac să vibreze nicio coardă a acestui instrument imperfect numit ureche umană. Sunt foarte înalte ori prea joase. Am observat odată un stol de ciori ocupând tot vârful unui arbore – vârfurile mai multor copaci, de fapt – și făcând o larmă intensă. Deodată, într-o clipă, exact în același moment, toate și-au luat zborul și s-au îndepărtat. Cum? Ele nu se puteau vedea una pe cealaltă, fiind despărțite și de cregile copacilor. În niciun caz nu putea fi observat liderul grupului de toate în același timp. Evident, a existant un semnal de alarmă ori o comandă, un semnal înalt și strident prin larma existentă, unul neauzit de mine. Același tip de zbor concomitent l-am observat și când erau liniștite, și nu numai la ciori, ci și în cazul altor păsări, de pildă prepelițe aflate la distanță prin tufișuri, ba și la unele aflate pe laturi diferite ale dealurilor. Este un lucru bine știut printre oamenii mării că balenele pot sta la soare ori se pot juca la suprafața oceanului la mai multe mile distanță una de alta, cu convexitatea pământului între ele, dar că se scufundă aproape în același timp și dispar foarte repede. A fost lansat un semnal, prea jos pentru a fi auzit de urechea marinarului de la catarg ori de ortacii lui de pe punte. Totuși, ei îi simt vibrațiile în pereții corăbiei așa cum pietrele dintr-o catedrală sunt stârnite de basul unei orgi”.
În mod asemănător se întâmplă și cu culorile. La fiecare margine a spectrului solar, specialistul poate detecta prezența a ceea ce se numește «raze actinice». Ele reprezintă culori, culori care compun totalitatea luminii, dar pe care noi nu le putem distinge. Fiind un organ imperfect, ochiul uman prinde prea puține octave de pe «scara cromatică» reală. Nu sunt nebun: există culori pe care nu le putem zări”.
„Și – Dumnezeu să mă ajute! – creatura blestemată are acest tip de culoare!”
Traducere de Lucian-Vasile Szabo