Darius Luca Hupov a ieșit pe piața editorială cu volumul Elegie pentru triunghi, publicat în anul 2016, în colecția Insolit, deschisă la Editura Eurostampa din Timișoara. Este o carte arătoasă ca obiect și profundă în conținut. Ilustrația copertei, dinamică și adecvată la temă, îi aparține valorosului artist plastic John Dobro, care are o bună colaborare cu autorii timișoreni. Volumul de față este unul recuperator, însemnând mai bine de două decenii de scris, arătând parcursul autorului de la schițele de început la texte de mai largă respirație, dovedind talent și aplicare către epicul elaborat. Cartea a fost primită foarte bine de lumea literară, nu doar de împătimiții genului science fiction.

Darius Luca Hupov a început să scrie SF înainte de 1989, beneficiind atunci și de o bogată experiență formativă și de audiență în cercurile de profil Helion și H. G. Wells. A rămas în mișcare încă un cincinal după prăbușirea regimului condus de Nicolae Ceaușescu, perioadă în care a continuat să scrie în același ritm de două-trei texte pe an. După 1994, după celebrul Eurocon timișorean, tânărul medic stomatolog a fost „furat” de alte tentații și provocări, punându-și în conservare abilitățile de scriitor, însă și pe fondul unei diminuări a activității cenacliere la Timișoara. Și-a descoprit apoi vocația de consultant și autor în domeniul dezvoltării personale. De câțiva ani a revenit cu aplomb în mișcarea science fiction timișoreană, mai ales în clubul Helion, unde s-a implicat în forță în proiectele tot mai ambițioase derulate aici. În acest context s-a impus firesc necesitatea de a-și dovedi valoarea printr-un proiect editorial care să conțină lucrările lui de ficțiune. Rezultatul este acest volum.

Hupov scrie science fiction curat. Desigur, sunt și câteva oaze de fantastic sau horror, venite însă să completeze fericit texte cu idei SF puternice. În fiecare lucrare există o premisă științifică, o prezentare a mecanismelor care fac acțiunea să înainteze. Pemisa științifică este adesea evidentă, explicită, însă nu dăuneană în nicio situație caracteristicii literare, ceea ce reprezintă o performanță, indicând un autor solid, stăpân pe mijloacele sale. Vorbim aici de science fiction ca gen literar autonom, dar și de o accepțiune ca supragen. Este nevoie de o acțiune de dezambiguizare și de o delimitare în dezbaterea mondială actuală privind ficțiunea speculativă (speculative fiction). Sunt numeroase voci care susțin funcționarea acesteia ca domeniu ce include SF-ul, fantasticul, oniricul, ficțiunea politică, istoriile contrafactuale, utopia literară ori chiar literatură mitologică. Este o confuzie cu susținători inclusiv pe plai mioritic. În opinia mea, genul SF beneficiază de suficiente elemente care să-i asigure autonomia funcțională și estetică, cele mai bune produse ale genului conținând, evident, multe teme care aparțin (și) domeniilor menționate anterior. Mai mult, cred că avem nevoie de o acțiune (teoretică, metodologică și practică, în scris) de curățare a confuziilor parazitare. Faptul că literatura SF reprezintă un domeniu de sine stătător este probat și de volumul de față, atât prin temele specifice genului, cât și prin subsumarea unor elemente distopice, mitico-religioase ori în cheie political fiction.

Unul dintre textele de rezistență ale cărții este Elegie pentru un triunghi. Acesta vorbește despre imposibilitatea comunicării, în ciuda unor încercări repetate și a unor speranțe reiterate zi de zi. Titlul, sugestiv și bine ales, prezintă o coliziune între poetica melancolică sugerată de elegie și rigoarea geometrică a triunghiului. Povestea se structurează pe tema călătoriei în timp, pe cazul special al accidentului temporal, generat în consonanță cu istoriile disparițiilor din Triunghiul Bermudelor. Autorul schimbă însă perspectiva și aduce în atenție o revenire din acest spațiu geografic și ficțional misterios. Este o apariție în prezentul narațiunii a unui cliper, un vapor, plasat pe pe teren solid, în preajma unui aeroport. Cliperul este un vas-fantomă, mai degrabă de neatins, deși poate fi văzut, amintind de temele romantice ale olandezului zburător și de corabia beată. În apropierea locului de apariție se înființează treptat o tabără, formată în principal din rude ale marinarilor de pe vas, acestea încercând în zadar să comunice cu tații, soții ori frații de pe cliper. Textul curge cronologic, o cronologiea martorilor din prezentul de referință, însă se structurează ca un hipertext, deoarece narațiunea este completată cu fragmente din jurnalul ținut de unul dintre personaje, desemnat administrator al taberei respective. Acest jurnal este însă mai degrabă un proces-verbal, deoarece tușele subiective lipsesc, fiind consemnate sec informații importante, de interes general. Coerența temporală este asigurată în prezentul de referință, însă suferă numeroase convulsii pe vasul misterios, aducând în fața martorilor scene disparate ce pot părea din trecutul omenirii. Până la urmă, cliperul se dovedește o bază extraterestră, extratereștiri în fața cărora omenirea capitulează fără să știe. Este un ton sumbru, o distopie care prinde contur cu fiecare literă, reliefând convingerea autorului, evidențiată în mai multe texte din carte, că Terra și pământenii nu au nicio șansă, fiind accidente istorice, ușor de înlocuit, ușor de stârpit…

Stratigrafia unei obsesii comune este o satiră, dură și dureroasă, concomitent, brodată într-o narațiune voit sincopată atât la nivel textual (cu titlu și subtitluril voit provocatoare), cât și în diegeză (atenția autorului fiind focalizată doar pe două serii de secvențe existențiale). Sunt sugestii din George Orwell sau Lucian Merișca, cu personaje dezumanizate, descompuse, reduse la funcțiile esențiale ale supraviețuirii. Suntem evident, într-o societate totalitară, înainte de era comunicațiilor globale, dar și într-o Românie gri-ceaușistă, una a cârpelilor, a improvizațiilor și a falselor valori. Industria de bază este cea a rachetelor nucleare, care vor fi amplasate peste tot, inclusiv în silozurile dintre blocuri. Este o societate trăind într-un coșmar continuu, cel puțin aceasta este perspectiva (oarbă, desigur) a personajului Maria, cea nevoită să își ascundă abilitatea (neobișnuită, dar inutilă în acest context) de a vedea prin lucruri. Nuclearele sunt capabile să se ridice de la sol, însă parcursul lor este doar până în cartierul vecin. Însă nimic nu oprește guvernul de a continua producția pe stoc, alienarea fiind completă. Nici în această proză, D. Hupov nu oferă vreo speranță. Este un fel de apocalipsă lentă, sesizabilă însă. Și dureroasă. Viața/coșmarul continuă și după punctul final…

Perspectiva se schimbă în povestirea Crângul, acțiunea fiind mutată pe o planetă exotică. Imaginarul extraterestru are ca rezultat identificarea unei planete acoperită de pădure tânără, intervenția ducând la modificarea echilibrului inițial. Copacii răi, cei roșii, proliferează, aceștia funcționând ca instrumente de absorție a spiritelor pământenilor. Este un experiment cu multe necunoscute, în care vehiculul interplanetar este o ameobă artificială, devenită conștientă, tranformată treptat în parteneră și iubită. Urmează Nisip, o altă apocalisă lentă, scrisă cu mână sigură, conturată din amintiri inconsistente, rapoarte lacunare și discuții superficiale, presărate cu neînțelegeri, între persoane oficiale. Un astronaut se întoarce pe Terra, unde este pus sub observație. Nu-și poate aminti evenimentele în care a fost implicat, memoria lui fiind o suită de flash-uri prea puțin ordonate. El a adus însă și nisipul negru, o maree continuă, care sufocă întreaga umanitate. Un destin implacabil, specific prozelor lui Darius Hupov. Spre cer aduce în atenție un urcuș sisific, plin de primejdii, către vârful unui munte, sălașul unui Învățător, enigmatic prin faptul că este înonjurat de o tehnologie avansată. Nu-l ajută atunci când moștenitorii unei societăți în ruină, postindustrială și postumană, reușesc să ajungă în vârf. Destinul distopic se împlinește prin sacrificiu, cu cuvintele și asemenea biblicului Iisus. În Geo, autorul crează umaginea unei lumi contemporane recognoscibilă în datele ei esențiale, cu muncitori care prestează cu normă întreagă și la cârciuma afumată din cartier. Geo se evidențiază în secvențe diferite când ca un bun strungar, cam stahanovist, când ca ciborg, când ca un echipament sofisticat de manipulare a realității. Abilitățile autorului sunt puse la încercare de provocări permanente, pe care le rezolvă fără ca să fie afectată coerența textului.

Dintre prozele pe care însuți autorul le-a încadrat în secțiunea umoristică a volumului, se remarcă schița În căutarea lui Mozart. Este o comedie de limbaj, construită din dialog, acesta având rolul de a contura și de a face acțiunea (minimală, totuși) să continue. De fapt, sunt replici urmate de scurte observații asupra efectului generat de acestea, observații făcute de protagoniști, iar nu de autor, a cărui intervenție în text este minimă. Este o dovadă de măestrie, indicând un posibil dramaturg ori un autor de scenarii de film. Acest procedeu, amintind de teatrul absurd, generând înțelesuri mai profunde decât dureroasa lipsă de comunicare din comunicarea de suprafață, fusese experiementat în schița Rondo pentru epavă spațială și recuperator. Doar că acolo registrul era altul, cu un recuperator ce pare țâcnit și maniac, salvarea venind însă de la foarte firescul bețiv înțelept. În acest mod, din idei interesante și cu o scriitură bună, viguroasă, străbătută de filoane meditative bine filtrate, se conturază acest volum al unui scriitor matur, care poate constitui o revelație și o garanție a scrisului de calitate cu tematică SF în zbuciumata și delicata lume românească a genului.