O noapte și o zi cu Pavel Chinezu

1. Pavel Chinezu: un portret anonim din galeria pragheză Strachov. Imaginea nu este prea clară. Remarcăm însă imediat că omul este învelit în blănuri. Pe cap poartă o căciulă, lăsată pe urechea dreaptă. Căciula nu ascunde fruntea înaltă, ceea ce ne poate duce cu gândul că personajul era atins de calviţie. În mâna stângă ţine sceptrul, simbol al puterii domneşti. A fost Pavel Chinezu un domnitor? Istoria îl plasează undeva la mijloc. Mai degrabă capul unui ţinut. Un senior, după model occidental. Datora supunere regelui Matia Corvin al Ungariei, dar în comitatul Timişoarei era stăpân absolut. Deci, comite… Învelit în blănuri şi cu căciulă pe cap, comitele Pavel Chinezu lasă să se vadă o față alungită, cu oasele reliefate. Poartă o mustaţă stufoasă şi zburlită sub un nas proeminent, care-i taie faţa-n două. Sprâncenele-i sunt drepte, bine conturate, sub ele sclipind ochii încruntaţi. Numele de Chinezu îi vine de la satul în care s-a născut: Satchinez, satul chinezului (al primarului, mai târziu) şi a cărei semnificaţie este de om puternic (posesor de titluri şi demnităţi). Termenul a rămas în istoria Banatului, desemnându-l pe primar, regăsit sub această semnificaţie într-un număr mare de localităţi.

2. Pavel Chinezu a trăit la marginea secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, veacuri pline de inimaginabile cruzimi. Dr. Ioan Haţegan a reflectat asupra epocii şi a decis că spăimoasele fapte din acele vremuri au fost potenţate de oameni de genul comitelui de Timişoara. Să nu uităm că el a fost contemporan cu Vlad Draculea, zis Ţepeş, domnul Ţării Româneşti, la malul stâng al Dunării. Cu Ţepeş a participat Chinezu în campanii antiotomane, pedepsindu-i pe păgâni pentru obrăznicia lor, sancţionându-le visul arzător de a pătrunde şi a se instala în inima Europei, a Sfântului Imperiu de Apus. Cei doi căpitani de oaste, Chinezu şi Ţepeş, au făcut destule incursiuni în Balcani, la poarta dinspre Belgrad, aducând prăpăd în taberele şi vieţile neobosiţilor şi, deopotrivă, insistenţilor purtători ai semilunii. O artă (sau o ştiinţă!?) a războiului cunoştea Pavel Chinezu, la baza luptelor fiind pus principiul „care pe care”. Căci pentru victorie, gonirea şi nimicirea duşmanului totul era permis.

3. Fără îndoială, comitele de Timişoara a fost un om aspru. Să ne închipuim o noapte de ianuarie a secolului al XV-lea, când temperatura este de 20 de grade sub zero, deşi termometrul încă nu ajunsese prin aceste locuri. În orice caz, bate vântul, spulberând zăpada înaltă, frângând copacii ca pe nişte surcele. Peste o sută de oameni înaintează prin nămeţi, legaţi cu frânghii unii de alţii, fiecare ţinându-şi calul de căpăstru. Merg pe jos, căci vântul îi doboară din şa, tăind-o drept către bălţile acoperite acum cu straturi groase de gheaţă şi zăpadă. Înaintează preţ de câteva ore, deşi niciunul nu are ceas şi nu ştie cât mai este până la ziuă. Ceasul biologic interior le spune însă că vor ajunge la timp. Îi conduce un bărbat înalt şi spătos, înfofolit într-un cojoc de oaie şi cu o căciulă ţuguiată pe cap. Nimeni nu scoate o vorbă. Călăuza merge în capul coloanei şi-i poartă pe ceilalţi după ea. Uneori, crivăţul dă semne că s-a mai potolit. „Numai bine”, gândeşte Pavel Chinezu, aflat chiar în spatele călăuzei.

4. Comitele îl trage de mânecă pe cel din fruntea şirului şi toţi se opresc. Ascultă, încercând să distingă ceva prin şuierul vântului. Călăuza intinde mâna în întunericul negru şi dă din cap. Au ajuns. Chinezu transmite ordinul: cortul beiului! Oamenii se desfăşoară închipuind un arc de cerc. Pornesc. Iar tot al zecelea ostaş merge în poziţie avansată. Ei sunt avangarda şi trebuie să cureţe terenul de străjerii de la marginea taberei. Merg cu paşi repezi, se opresc, privesc în întuneric cu ochi sclipitori şi îşi ciulesc urechile să prindă şi cel mai neînsemnat zgomot. Se vede tabăra osmalâilor, luminată firav de focurile puţine aprinse printre corturi. În jurul lor stau ienicerii rebegiţi de frig. Străjerii nu se văd nicăieri. „Poate s-au retras la focurile de tabără”, îşi spune comitele, oprit preţ de câteva clipe ca să-şi tragă sufletul. Dar nu. printre răbufnirile crivăţului aude bufnituri înfundate în faţă. Oşteanul din avangardă l-a dibuit pe turc amorţit în culcuşul din nămeţi, a sărit peste el şi i-a înfipt sabia scurtă şi lată în grumaz. După un timp, ajunge acolo, unde găsește doar trupul fără formă al turcului, prăvălit fără viaţă şi cu sângele scurs, sânge ce a îngheţat deja într-o pată sclipind roşietic.

5. Acum, grosul cetei se opreşte şi aşteaptă. O mână de oşteni s-a apropiat de locul unde se află caii şi boii folosiţi de otomani să-şi care calabalâcul. Lui Pavel Chinezu i se pare că se întârzie prea mult. Îşi morfoleşte în gură câteva fire din mustaţa zburlită. Iată şi flăcările! Oamenii lui au pus la coada fiecărui cal sau bou câte un şomoiog de câlţi îmbibat în catran şi acum le-au dat foc. Animalele sunt mânate către tabără. Focul le-a ajuns la piele. Caii nechează şi aleargă, iar boii mugesc şi dau din copite înnebuniţi. Trec peste ienicerii năuciţi din jurul focurilor. Corturile duşmanilor sunt cuprinse curând de flăcări şi în toată tabăra se iscă învălmăşeala. Se aud răcnete cumplite, iar turcii aleargă speriaţi de colo-colo. Comitele dă semnalul şi toţi oamenii săi se reped către corturi. Osmalâii întâlniţi în drum sunt răsturnaţi cu câte o lovitură de sabie. Pavel Chinezu şi ceata ajung în spatele cortului ocupat de bei. Se opreşte să-şi tragă răsuflarea. Pare o minune că prezenţa lor acolo nu a fost încă descoperită.

6. Aşteaptă. Beiul iese, înconjurat de câteva gărzi, şi strigă ordine neînţelese. Turcii fug grămadă către locul unde este învălmăşala mai mare, încercând să stăpânească animalele îngrozite. Comitele dă semnalul şi se repede împreună cu oştenii. Gărzile sunt date peste cap. Beiul pune şi el mâna pe iatagan şi se bate cu disperare. Doi românași cad spintecaţi peste piept. Turcii încep să se întoarcă pentru a-ţi apăra căpetenia. Beiul, înfipt bine cu picioarele în zăpada înghețată, rotește iataganul cu îndemânare. Parcă este o morișcă. Nimeni nu se poate apropia de el. Nici o armă. Atacatorii cad unul peste altul loviți groaznic. Unii au capul crăpat, alții mâinile tăiate, dar sunt și destui cu burțile spintecate, cu măruntaiele atârnând afară. Cu o halebardă grea, că abia o poate ține, Chinezu reuşeşte să-i zboare iataganul din mână. Atunci sar pe el. Dar turcul nu se lasă. Cu brațul drept lovește necruțător, spărgînd dinți, rupând nasuri, strivind ochi, stâlcind buze. Comitele se apropie cu o suliță și i-o înfige brusc sub clavicula umărului drept. Beiul se oprește, iar atunci oștenii Chinezului sar, îl înșfacă şi-i astupă gura cu un căluş. Îl prind la mijloc, îl înfăşoară cu o funie şi încep retragerea. Drumul înapoi este deschis de Slavo, un sârb de la Vârşeţ, care învârte o ghioagă năucitoare. Potrivnicii cad cu capetele sparte. În spate, luptă chiar comitele. Roteşte halebarda, secerând de-a valma. Printre corturi se întinde pârjolul. Cu mănunchiuri de câlţi îmbibate cu catran oamenii Chinezului se strecoară în grabă şi incendiază. Apoi se retrag. Ajung la locul unde şi-au lăsat caii şi încalecă. Înnodat în frânghii, beiul este prins strâns pe o iapă lată-n spate. Curând, mica oaste se pierde în depărtarea cu zăpada spulberată, lăsând în spate vuietul taberei în flăcări.

7. Vine o dimineaţă în care Pavel Chinezu se scoală târziu. Iese de sub blana de urs, cu care fusese învelit, se întinde de-i trosnesc oasele şi se înfăşoară într-o blană din piei de bizam şi vidră. Se uită chiorâş şi cere de mâncare. Ospăţul durează mai bine de o oră. Puii şi pulpele de miel dispar cu rapiditate, aproape nemestecate. Totul este stropit cu vin roşu. Apoi coboară în piaţa cetăţii. Aici s-a adunat lumea ca la bâlci. Chinezu dă ordin să fie adus turcul. Porţile de fier masiv ale temniţei scârţâie gros. Beiul e legat burduf şi abia poate să păşească. E masiv, dar livid, murdar de sânge. O ureche îi atârnă retezată pe jumătate. În faţa comitelui osmalâul priveşte sfidător. Scuipă. Ochii Chinezului se strâng într-o dungă de stilet. Pune mâna pe sabie şi e gata să-l taie. Se răzgândeşte. Prinde urechea rănită a beiului şi i-o smulge cu o zvâcnitură scurtă. O arată mulţimii, care izbucneşte în chiote prelungi. „Aduceţi carul”. Boii înaintează domol pe pavajul din cetate. Cercurile de fier ale roţilor se poticnesc cu zgomot la fiecare piatră. Turcul este urcat într-o cuşcă solidă, din lobde de stejar.

Pe un frig cumplit, se porneşte către râul Timiş. Până acolo fac mai bine de trei ceasuri. La locul ales, încă de cu noapte, o mână de oameni a făcut un foc uriaş pe gheaţă. S-a topit şi acolo a rămas o deschizătură mai mare de un stat de om. Prizonierul este coborât şi dus aproape. La un semn al comitelui, călăul îi taie nasul şi urechea rămasă. Turcul mugeşte cu ochii dilataţi de spaimă. Urmează un alt semnal. Trei oameni sar şi-l înfăşoară într-o manta rudimentară din piei de lup. Îl întind pe marginea deschizăturii din gheaţă. Mulţimea adunată aşteaptă în linişte. Pavel Chinezu se apropie şi împinge trupul în copca în care bolboroseşte apa. Cei adunaţi acolo dau drumul la chiote vesele şi înspăimântătoare. Comitele se întoarce şi le face semn cu braţul. Cu o prăjină în mână, călăul îl împinge pe turc în râu. Dar acesta sfâșie cu mâna dreaptă sacul din piei de lup, prinde prăjina și îi sfărâmă capătul. Călăul se înfurie și-l înțeapă cu ea. Turcul o prinde din nou, i-o smulge și-l pocnește cu ea peste cap. Mulțimea se agită, chirăie. Chinezu își scoate arcul, pune o săgeată și, într-o clipă, i-o trece beiului prin cele două urechi lipsă. Abia atunci reușește călăul să-l împingă la fund.

8. Peste o jumătate de oră, gheaţa este deja prinsă peste copcă. Nu se mai vede nicio urmă din deschizătură. Pe gheaţă se mai zăresc câteva cioturi arse de lemn de la focul din ajun. Atât. Mulțimea este tot acolo. A aprins focuri pe malul Timișului și a pus porci, oi și viței la proțap. Au fost deschise câteva butoaie cu vin. E frig, dar oamenii se învârt pe lângă focuri guralivi și nesătui. Începe să se întunece. Se aud niște bubuituri înfundate, de parcă ar tuna undeva departe. Cei mai aproape de mal privesc nedumeriți către planșeul de gheață de pe râu. De la copca beiului vin zgomotele. Îl cheamă pe comite și se dau mai aproape. Cineva bate în podul de gheață pe dedesubt. Oamenii își fac cruce, uitând de animalele prinse la proțap deasupra focurilor. Mirosul de carne arsă se simte tot mai puternic. Loviturile devin tot mai rare. Toți așteaptă cu urechile ciulite. Bum! se aude o dată mai tare, gheața sare în așchii mărunte. Imediat vine ceva ca un pește mare. Mâna dreaptă a turcului, cu brațul până la cot, stă acum la picioarele oamenilor speriați, la doi metri de comite. Se aude un scârțâit și mâna stă acum pe verticală, cu pumnul strâns în sus.

Pavel Chinezu pare să nu mai aibă răbdare. Trage sabia ascuțită și o repede către brațul acela năstrușnic. Este suficientă o lovitură ca să-l despice. Atunci, zeci de rotițe dințate și pârghii metalice se răspândesc pe gheața albă.