Până nu demult, Daniel Timariu era un fan cuminte și disciplinat în echipa care susține activitățile cenaclului timișorean „Helion” și face posibilă, inclusiv cu priceperea sa de programator, apariția lunară a publicației Helion Online. Participările, adesea premiate, la concursurile revistei l-au scos treptat din masa oarecum indistinctă a fanilor, dându-i încredere în propriul său talent și obligându-l să și-l cultive dincolo de plăcuta și infinit mai comoda formulă de hobby, într-o riguroasă și responsabilă accepție a scrisului profesionist. Culegerea de povestiri intitulată Amețeli postlumice (Editura Eurostampa, Timișoara, 2016) reprezintă debutul său editorial, grupând povestiri SF și câteva, nu prea multe, înclinate mai curând spre fantasy. Dar, trebuie adăugat, pofta de scris a autorului îl îndreaptă și spre alte genuri, bunăoară spre cel polițist, în care editurile îi anunță deja cărți iminente.

Pentru debutant, un obiectiv important ar trebui să fie stabilizarea scrisului său într-un tipar conform cu datele esențiale ale talentului propriu și, totodată, capabil să-l diferențieze între alte apariții ale momentului. Evident, nu se așteaptă totul de la un debut, el rămâne să fie sprijinit și confirmat de cărți ulterioare, însă temele, subiectele, motivele și tonul ce se prefigurează acum sunt importante. În privința celor dintâi, care, cel puțin în anticipație, fără a fi invariante, sunt ceva mai stabile, noutățile senzaționale vin mai rar. Tonul povestirilor poate însă produce un efect de personalitate specifică, recognoscibilă, întrucât una și aceeași istorie sună diferit în chei tonale diferite. SF-ul cunoaște, bunăoară, un larg evantai de modalități grave, ca și o serie nu mai puțin variată de expresii lejere, frizând comicul, burlescul, parodia acidă ori numai amuzant glumeață. Daniel Timariu optează deocamdată pentru acest registru producător de SF anecdotic, modalitate în care face repede dovada unei aplicații personale de necontestat.

Astfel, cu blândețe și nu greșesc dacă adaug tratamentului un val de căldură sufletească, motivele anticipației, grave și scorțoase la alții, au parte la Timariu de o surprinzătoare familiaritate senină. În Delicatul sunet al foamei, o pisică roșcată cu patru ochi, ivită în urma ciocnirii Terrei cu un „bolovan” extraterestru, „s-a răsucit spre mine și cu aceeași fățucă drăguță de șlap flaușat miorlăicios mi-a spus în cel mai pisicesc mod din lume: – Tata”. Sau „Mama”, după cum evoluează contactul cosmic în familia uluită pe lângă care strania vietate se oploșise. În altă povestire (Alisee, o mașină cu toane), domnul Eugen Mihalache, medic de astronavă, își pierde viața într-un accident stupid după trezirea sa prematură din staza hipnotică. Spre a acoperi anomalia pe care și-o asumă conform conștiinței omenești, Mașina programată să conducă bunul mers al expediției începe să producă singură evenimente inexplicabile pentru echipaj, dar chiar și pentru logica ei electronică: ajunsă în impas, „vinovata” se resetează repetat. Din nou, un moment al vieții pe astronavă, care la Mihu Dragomir bunăoară stârnea veritabile efuziuni poematice, are parte acum de o degajată rescriere în registru comic, care îl face întrucâtva mai realist decât în varianta lirică:

„Pentru membrii echipajului, trezirea la viață după ani petrecuți într-o rășină vâscoasă avea ceva din venirea primăverii pentru un bârlog de urși zgribuliți. Mintea mergea mai încet, foamea mai mult părea mare decât era, iar o stare de somnambulism îi făcea morocănoși și irascibili. Dar, oricât ar părea de lungi aceste momente, după o masă gustoasă, un ceai urmat de un somnic de relaxare, pofta de viață și curiozitatea revin și mai vii ca înainte. Și, odată cu ele și întrebările.”

Simțul comicului trimite uneori motivul SF la întâlnire cu aluzia macabră, ca în povestirea intitulată Lou, unde o navă cosmică travestită în asteroid printre planetele Jupiter și Saturn își cazează echipajul

„… în ceea ce nouă ne-ar aminti de niște cutii Made in Transilvania, în care se exportă păpuși Dracula în mărime naturală. Erau rânduri-rânduri de astfel de mini garsoniere frumos stivuite și păstrate la o temperatură constantă. Cu excepția uneia. Care era deschisă și din care ceva aproape lichid sau aproape solid se prelinsese sau ieșise, indecis și șovăitor.”

Dar abordarea anecdotică va cunoaște efecte de tip avalanșă sau carusel odată cu alte câteva piese ale volumului. În Amețeli postlumice, naratorul, împreună cu fratele mai mare („geniul familiei”) și sora mai mică repartizată în rol de coloratură, au statut de „pirați cosmici”, care jefuiesc la modul semilegal „marfa” – de regulă „biți de informație” stocați în cala și în seifurile navelor abandonate după diverse accidente cosmice. Victimele lor completează ironic un tablou de remarcabilă diversitate galactică: „oameni, corci, marinezi, solizi, cartani și chir un pricăjit de gugulan”. Un factor de complicație în această panoramă e populația extraterestră de „Roși”, făpturi descrise în tiparul diavolilor încornorați, dar aflate la limita dintre comportamentul riguros al materiei și magie. „Stocată” pe nava explorată în scop de jaf, frații pirați descoperă o miniatură de Roșu, „fugită de acasă” și care pare perfect integrabilă echipei lor specializate, dându-i un aer de-a dreptul extravagant:

„Ființa arăta ca un om. A naibii ființă. Doar că nu avea păr deloc, pielea îi era roșie, roz, nasul ușor cârn, urechile ascuțite și pe cap o pereche de coarne de un negru absolut. Gura îi era întredeschisă lăsând la vedere dinții albi, abia acoperiți de buzele roșii și cărnoase, care tremurau abia perceptibil. Și totul era completat de cei mai negri și mai frumoși ochi văzuți de mine vreodată. Ptiu drace.”

Mai trebuie spus că delicata apariție are însă un glas baritonal capabil să-l înghețe pe narator, aducându-l subit în pragul micțiunilor involuntare. Evadarea ei din sânul familiei cvasi-infernale are și ea motive discret extravagante, întrucât taică-său, un Roșu matur și capabil de violență, stăpân pe o parte dintr-o planetă vulcanică, vrea să-și extindă cu orice preț proprietatea, inclusiv în dauna propriilor lui progenituri (mai multe miliarde!), izgonite prin măritiș pe alte planete.

„– Pe majoritatea i-a poftit să plece și au plecat. Dar pe unii dintre noi a vrut și chiar a reușit să ne mărite.

– Sau să vă însoare.

– Noi nu suntem decât fete, voi sunteți prostuți. Nu știți nimic. După ce te măriți devii Roșu, nu înainte. Până la măritiș ești doar o fată de Roșu.”

O fată care, atunci când e pe cale să suporte efuziunile sentimentale ale inteligenței artificiale Bobo, nu ezită să-și dezvăluie paradoxala sexualitate masculină, dar care în final evadează cu Bobo, urmăriți de Marele Roșu, cel încornorat în chip natural, spre o planetă unde ar urma să-și fixeze domiciliul conjugal comun. De cealaltă parte a realității transferă motivele SF în substanță folclorică și în ruralitate. Un străin provoacă lumea dintr-un târg de țară să scoată un buzdugan înțepenit temeinic într-un buștean. În satul vecin, tânărul Horea primește pe câmp vizita a șapte ființe multidimensionale ce i se înfățișează ca șapte fete seducătoare (deși sunt, de fapt, niște asexuați savanți extratereștri). Ca urmare a influenței ielelor descinse din Cosmos, personajul începe să crească în felul în care creștea și Cucoaneș al lui Mircea Eliade, încât hainele îi rămân de la o oră la alta prea scurte și i se desfac din cusături. Cele două echipe rurale, influențate totuși de reprezentanții comici ai Galaxiei, se reunesc lângă bușteanul cu buzdugan neclintit de nimeni până atunci. Rețeta tradițională a basmului popular pretinde ca reușita, aclamată de două comune surescitate, să aparțină acestei noi specii de titan cu trăsături autohtone.

În sfârșit, anecdota poate cea mai zglobie din volum este Poveste dintr-un alt univers. Cum simplul comentariu sec și distant nu poate surprinde savuroasele subtilități ale textului, nu mă voi feri nici acum de o descriere a subiectului. Deasupra Panoniei apare la un moment dat „o gaură uriașă, un sorb gigantic în care dispăreau aerul și obiectele înconjurătoare prinse mai slab de sol”. Un fermier ungur de „aproape 9o de ani”, István Csukás, venit să-și inspecteze cultura de usturoi, descoperă enervat structura străină pe care unii târgoveți o iau drept prilej de chermeză, alții drept lucrarea Domnului sau a Satanei, iar nemulțumiții politic drept experiment guvernamental sau „drăcovenie venită din România care le va fura mințile și femeile”. Intervenția necugetată a lui Csukás, care, sărit în apărarea straturilor sale de usturoi, atacă primul tanc al armatei cu bastonul confiscat de la dirijorul fanfarei, declanșează subit o nebunie în care fenomenle extraterestre se împletesc armonios cu cele axate pe materialul frust al locului:

„Aproape concomitent, sorbul străluci o dată mai tare și trase de pe pământ: tancul cu tot cu soldați și pe bătrânul István Csukás cu tot cu bâtă. Apoi, după câteva momente de panică generală, scuipă afară doi soldați cu haine, un comandant de tanc fără haine și un alt soldat în hainele moșului. Dar fără bâtă. Ajunși jos, se sprijiniră în fund și, alături de ceilalți, admirară cum sorbul, cu un zgomot specific de canalizare desfundată, se închise.

Imediat reveni și iarna. Temperatura scăzu la –15 grade și din ceruri începu să cadă zăpadă peste grătare, corturi, mașini și fete în slip.”

În ton cu absurdul general, apar și cei doi ciobani Gheorghe Buciumaș din munții Transilvaniei, sau pictul Galan din tribul Orkneys, abia scăpat dintr-o luptă încâlcită cu vikingii furioși de faptul că în urma mai vechilor conflicte bilaterale începeau să apară pe coastele Scandinaviei copii cu părul roșu (după cum și copii blonzi în Scoția). Bineînțeles, toate aceste personaje pline de o caldă personalitate clișeistică vin periodic la întâlnirea cu extraterestrul fabulos Ard (sau Arz, sau Arp, sau Arh „în alte dialecte”), posesorul mai multor „aproape capete” și „aproape picioare”, dintre care unul – cel arătat lumii sub formă de sorb colosal – suferind de un soi de gută galactică. Boală pentru care conclavul de reprezentare internațională și istorică propune remedii din farmaciile specifice:

„– Pe mine tot mă mai doare un aproape picior, spuse el [evident, Ard], amintindu-i picțelului că treaba nu fusese încă rezolvată, cu tot bunul sfat dat acum câteva mii de ani.

Galan înjură pe limba lui, făcându-l pe István Csukás [el însuși dintr-un neam al înjurăturilor performante – n.m.] să se crucească, iar pe cei doi ciobani să ofteze abia auzit.

– Știu că îți trebuie apă termală, zise picțelul.

– Pentru gută? întrebă István Csukás mirat pe de o parte că înțelege problema, pe de alta că dracul gol vorbește omenește.

– Gută? întrebă Gheorghe fără să-și schimbe poziția.

– Podagră, confirmă celălalt.

– Pune gheață.

– Bè răchie.

– Stăi pe piatră încălzită.

– Pune pătlagină.

– Brusture.

– Urzică.

– Meri la femei.”

Deși abordarea aceasta anecdotică, bazată pe comic de situație și de limbaj, este aproape generalizată în volumul lui Daniel Timariu, prima și ultima povestire, intitulate Din lift și, respectiv, În ochiul schimbării, ni-l arată pe autor capabil și de execuția partiturii SF în gamă schimbată, chiar gravă, atunci când tema reverberează între coordonate dramatice. Din lift reface întrucâtva – probabil involuntar și accidental – o schiță comică a lui Leonida Neamțu, unde Înțelepții cu staturi gigantice ai Galaxiei tratau sceptic oamenii intrați în raza lor de percepție, drept niște absurde Picături Lungi. Timariu imaginează întreg Universul transformat într-un joc electronic pasionant, vicios și secret al unor entități uriașe de felul personajului Go’wul, coloși tot mai cuceriți de anomalia căreia îi dau astfel naștere: o rețea tot mai densă și mai invazivă de „Praf viu”, de fapt omenirea pe cale de a părăsi zona de joc și a se „pune peste tot”, cucerind treptat spațiul și timpul. În ochiul schimbării descrie în culori de data asta dramatice o lume viitoare a mutațiilor generalizate, cu morala că, oricât de dezgustătoare din punctul de vedere al simțurilor și percepției tradiționale, lecția dură a schimbărilor trebuie acceptată.

Cartea lui Daniel Timariu se constituie într-un debut reușit, alăturându-se celor mai bune debuturi dintre multele lansări în premieră din anticipația ultimilor ani. După toate semnele, o înnoire de generație se produce iarăși, iar autorul Amețelilor postlumice pare să fie unul dintre cei pe care viitorul genului poate conta. Cu condiția ca anecdoticul, în care deocamdată scrisul său strălucește, să îngăduie în perspectivă și altor soluții estetice să-și facă loc într-o imagine complexă, spre care trebuie să tindă creația unui veritabil scriitor.

Volumul poate fi cumpărat din librăria online Librărie.net.