Un debut mai puțin obișnuit ne rezervă Adrian Chifu sub titlul Drumul spre casă, culegere de povestiri apărută la Editura Eurostampa din Timișoara, în 2016. Textele incluse aici reprezintă doar o fațetă a talentului său polivalent, autorul manifestându-se cu apreciabil succes și în alte discipline artistice, precum grafica, fotografia, compoziția muzicală și regia filmelor de scurt metraj. În toate aceste domenii realizările lui au o vechime aproape comparabilă cu cea a primelor sale povestiri, iar cenaclul „Helion”, de care s-a simțit atras din 1984, a fost în repetate rânduri scena unor „premiere” artistice din acest evantai de formule mai mult sau mai puțin divergente. Filmele (Dystobiotic Worlds, Aion Photon, Eternal Traveler, Exodus, Stairs of Time) îi pot fi urmărite într-o panoramă concentrată pe YouTube, creația muzicală i-a fost prezentată de-a lungul vremii de formații precum Urban Experience și Lux Aeterna, o expoziție individuală de grafică a avut cu ani în urmă la Student Fest. Prin comparație, dimensiunea literară a compunerilor lui Adrian Chifu mi-a părut lăsată oarecum în umbră de toate celelalte; nu neapărat neglijată, dar riscând să se piardă printre producții mult mai bine puse în valoare. Așadar, avem de-a face cu alt debut editorial întârziat – însă acesta pare să fie deja un obicei al „casei” timișorene, pot fi pomeniți aici Marcel Luca, Constantin Cozmiuc, chiar Lucian-Vasile Szabo, Darius Luca Hupov, Daniel Botgros dintre „cei vechi”, ca să nu mai vobesc de cei ce încă mai așteaptă, Dorin Davideanu, Cornel Secu, eventual și alții. Culegerea de față încearcă să compună, la vedere, „veriga lipsă” din creația unui artist polifonic.
Dacă ar fi fost scrise într-un interval de timp restrâns și nu repartizate, în funcție de inspirație, pe mai multe decenii, poate că povestirile din volum ar fi putut primi un caracter mai unitar, lăsându-se judecate ca piese înrudite dintr-un ansamblu important pentru propriile sale calități. În plus, Adrian Chifu nu exclude efectele influențelor cenacliere în mecanismele proprii de creație, recunoscând acestora, într-un Cuvânt înaine, atât o acțiune formativă, cât și una distanțatoare și diversificatoare. Astfel, experiența helionistă:
„…M-a ajutat enorm să mă țin de scris și să-mi reevaluez încontinuu stilul de compunere. Criticile obiective sau mai subiective aduse povestirilor mele citite în cadrul întâlnirilor săptămânale (citeam cam o dată pe an) precum și audierea povestirilor citite de alții m-au format și reformat. Am decis de mult să nu am un stil anume și să încerc cât mai multe modalități de exprimare în scris și prin desene.”
Ideea cocteilului stilistic nu pare să se fi impus în totalitate, din moment ce culegerea ne oferă doar două maniere predilecte, grupând, fiecare, în jurul său lucrări înrudite ca subiect personaje, motive generice și modalități esențiale de scriitură. Prima parte a cărții expune povestiri lucrate în spiritul unui SF clasic cu cheie comică, antrenând personaje „subțiri” și dominate de manifestări caricaturale, smulse subit din rutina banalităților cotidiene și provocate să facă față unor situații extreme, de regulă din repertoriul ideatic al anticipației. Domnul Bishop, burghez respectabil, cu ținută „demnă și rigidă” și care pretinde că nu uită niciodată nimic („O mașină de calculat perfectă. Însă, numai când era treaz”), cade victimă scotch-ului săptămânal și, greșind la întoarcere apartamentul personal, pătrunde nu se știe unde prin ușa desenată pe un afiș lipit pe perete (Unde a plecat domnul Bishop). Domnul A și Domnul T, pensionari deprinși să-și facă împreună plimbarea de rutină, trec pe nesimțite printr-o „furtună spațio-temporală”, descoperindu-se pe parcursul zilei din ce în ce mai tineri, ca într-un vârtej de timp inversat, cu punctul terminus într-o dispariție reprezentată, seara, de însuși momentul nașterii lor (Drumul spre casă). Povestirile intitulate Gravitația nu-i pentru oricine și Răsăritul mai mic al domnișoarei Erica se învârt în jurul pomenitei fete bătrâne căreia autorul îi surprinde cu o cinică plăcere stereotipiile de gândire și de relaționare cu ambianța socială schițată în spiritul telenovelelor cu sirop. Se petrec și aici fenomene cosmice senzaționale, din categoria SF-ului apocaliptic, privite însă mai degrabă ca niște glume ale absurdului, în ton cu comicul fundamental al textelor, decât sub aspectul anticipației serioase. Accidentul de gravitație anunțat la radio adună în piață mulțime de curioși, la spectacol participă și fanfara orașului, iar primele semne de levitație stârnesc reacții vecine cu entuziasmul.
„– Mă întreb ce o să se întâmple cu cei ce pierd din greutate… o să ajungă în spațiu, poate, filozofă Domnul Varga. Poate nu. Cred că vor păstra o anumită greutate, câteva grame, va fi îndeajuns să-i țină pe pământ, doar să fie atenți să nu iasă afară, când bate vântul mai tare.
Cineva se apropie de masă.
– Ăsta să fie sfârșitu’ lumii? Sau o nouă eră?
– Amândouă, amândouă, spuse meditativ Domnul Varga. Oricum, mai sunt câteva minute până la ora șase. După aia, putem pleca acasă.
Se auzi un strigăt de încântare. Dinspre o parte a pieței venea Domnișoara Erica. Plutea încet, răsucindu-se. Cu o mână își strângea rochia în jurul picioarelor și cu cealaltă își ținea pălăria cu boruri largi pe cap. După dânsa, Domnul … alerga cu mâinile ridicate.
– Vă rog să vă dați jos, scumpă domnișoară. Aveți grijă să nu vă agățați de copacul acela.
– Ooooo! Ce minunat! Zbooor! Hopaaaa…
Domnul Varga o privi câteva secunde și apoi spuse:
– Pentru unii sfârșitul lumii ar fi o binecuvântare.”
În Gunoya, la fel ca într-o povestire de Dănuț Ungureanu (Din nou acasă), „planeta asta, pe care ne târâm oasele – cum o descrie un personaj rudimentar – nu-i dăcât o ladă de gunoi, unde ăilalți, adică ăi dă sus, aruncă putreziciunile”. Și într-adevăr, din cer plouă cu containere pline de gunoaie, asupra cărora se năpustește prompt o faună de recuperatori degenerați. Povestirea nu mai are nimic din tonul jucăuș și din candoarea caricaturală a textelor mai vechi concepute de Adrian Chifu, însă – cu tot aerul ei de un tragicomic distopic – nici nu iese dintre temele SF-ului clasic. În schimb, La CERN are loc un experiment în secret este un text care pregătește trecerea spre cel de-al doilea grup de povestiri, redactate într-o manieră cu totul distinctă de cele discutate până acum. Aici autorul renunță până și la o minimă formulă epică, preferând să-și dezvolte subiectul la modul telegrafic, prin scurte fragmente ce simulează comentarii și replici dintr-un forum oarecare găzduit pe Internet. Personaje sunt înșiși comentatorii, cu exprimările lor mai mult sau mai puțin agramate, de regulă complet dezinformate și repede scăpate spre invectivă și vulgarități de la adăpostul anonimatului reprezentat de pseudonime anglofone abracadabrante. Purtată pe o asemenea filieră alarmant-conspiraționistă, e limpede că discuția despre experimentul care ar avea drept scop găsirea unei ipotetice particule a timpului cade inevitabil în derizoriu și în pălăvrăgeală incoerentă.
În fine, ultima parte a culegerii, unde găsim titlurile Omul cu o mie de chipuri. Megasensorial, Lasersharp Kid vs. Megastrike Shaolin și Când Shiva a cântat peste Pământ, atestă trecerea bruscă spre un SF de factură postmodernă, cu teme și idei inspirate din ciberpunk, cu personaje, tehnici și ritmuri de acțiune caracteristice pentru jocurile de computer. Adolescentul Khoba (căruia într-un moment de mare tensiune i se spune și, mai pe românește, Gigi) are în creier implanturi chirurgicale ce fac din el o jucărie perfectă, inconștientă și de o infinită docilitate în mâna unor forțe bine camuflate, pretendente la preluarea puterii mondiale. Stimulenții chimici îl constrâng să se miște fulgerător, inteligența artificială implantată și ea îl conduce controlat pe calea cea mai scurtă spre înfăptuirea unei misiuni (de regulă, criminală), exoscheletele instantaneu transformabile îi asigură blindajul și propulsia prin orice mediu, nanoboții îi deschid tuneluri prin toate obstacolele, iar un răspuns limpede la întrebarea existențială, dacă e clonă sau original, nu și-l poate da. Această figurină dinamică și, aparent, excesiv complicată de un arsenal tehnic futuristic, nu are în fond mai multă consistență umană decât Domnul Bishop sau alți Domni din caricaturile SF mai vechi ale autorului. Dacă aceia erau produsele comice ale lumii în care încă mai trăim, lume confruntată cu diverse pericole cosmice aparente, Khoba & Co. sunt secreții dintr-un univers în întregime virtual, în care megalopolisurile copleșesc hărțile, ori atârnă din cer, și unde totul trebuie distrus, fiindcă – și acum citez titlul postfeței lui Lucian-Vasile Szabo la volum – Nimeni nu merită să trăiască. Iar dacă e să fie lichidat guvernul din umbră al planetei, atunci respectivul act de terorism anticipat va implica neapărat spulberarea întregului podiș himalaian, sub care „grupul Bilderberg” s-ar fi refugiat pentru ședința sa anuală:
„Khoba se puse în mișcare. Ajunse în trei secunde în casa liftului și activă costumul care se transformă într-un electromagnet. Țâșni cu 3.000 de kilometri pe oră prin gura liftului. Privi în urmă și se cutremură. Cu încetinitorul, în lumina roșie a răsăritului, muntele Everest se năruia. Îi trebuiseră milioane de ani să ajungă cel mai înalt vârf de pe Pământ și doar câteva minute să se transforme în cea mai mare carieră de piatră la care putea visa cineva.”
Autorul postfeței vede în schița Ambrotos, cu care volumul chiar se încheie, o „ars poetica” menită să exprime convingerile literare ale lui Adrian Chifu. Textul respectiv e scris din perspectiva unui spirit nemuritor, de felul lui Ionel Lăcustă-Thermidor al lui Felix Aderca, și care trăiește viață după viață, având vizavi de ceilalți semeni avantajul (sau, poate, neșansa) de a și le aminti pe toate la rând. Stăpână pe un enorm interval de timp și pe milioane de experiențe, fărâma de inteligență vărsată în eternitate se îndepărtează astfel de condiția fierbinte și limitată a speciei sale, premeditându-i acesteia extincția „meritată”: „Rolul vostru pe pământ nu este cu nimic mai important decât cel al unei pietre, dar sunteți prea aroganți ca să înțelegeți și să acceptați acest lucru”. Admit că rechizitoriul anti-uman din Ambrotos, cu argumente mult mai numeroase decât cel furnizat de mine aici, nu are nimic optimist în el, dar mă îndoiesc că Adrian Chifu l-a conceput ca pe propria sa artă poetică. Mi se pare a fi doar discursul unui personaj care se confundă în pretențiile sale cu diverse alte forme de apocalipsă (dispariția gravitației, inversarea curgerii timpului, extratereștrii comici din Culoarea roșie parțială); discurs căruia Domnișoara Erica, chiar tulburată de amenințarea cu ștergerea din istorie a întregii omeniri, i-ar răspunde prin obișuitele sale gesturi matinale: netezitul așternutului, udatul florilor pe balcon („îngânând un cântecel învățat în copilărie, fără versuri, doar linia melodică… mmmm-mmm-m-mm”), sau chiar alintându-se copilărește din elanul unui zbor peste oraș. Autorul n-are structură de tragedian, el se lasă purtat de subiecte cu o față gravă, e adevărat, dar cu un permanent zâmbet interior.