Sergiu Someșan publică oarecum în rafale, dacă ar fi să ne luăm după cărțile care i-au apărut începând din anul 2000. Între ele, Carte de magie, Cadouri de Crăciun, Aproape îngeri, Numărul fiarei, Poiana îngerilor și Șapte flori erotice (toate publicate în intervalul 2001-2006) grupează povestiri fantastice, multe dintre ele prelucrând simboluri extrase din mitologia generală sau din cea creștină, și preocupate de transcrieri fie în registru poetic, fie într-unul incisiv ironic. E posibil ca textele din această serie „concertată” să fi fost scrise chiar în intervalul pomenit, într-o explozie a inspirației special dirijată tematic a autorului. A doua rafală demnă de a fi pomenită este alcătuită din cărți polițiste și a fost „trasă” recent: Vampirul de pe Strada Sforii (2015), Justițiarul și Comisarul și cei șapte pitici, ambele romane publicate în 2016.

Mai puțină prolificitate găsim însă pe banda de creație purtând explicit indiciul SF, chiar dacă volumul cu care începe prima serie editorială, Să n-o săruți pe Isabel (2000) se încadrează în gen și ar fi putut să tragă repede după sine altele de același fel. Cartea era tot o culegere de proză scurtă, reunind însă povestiri scrise pe parcursul celor două decenii anterioare – mai precis, după debutul revuistic al lui Sergiu Someșan, chiar cu povestirea ce dă titlul volumului pomenit, și care obținuse la concursul din 1983 premiul I al publicației timișorene Helion. Faptul că din 2000 încoace n-am mai putut vedea decât arareori, în niște antologii specializate, câte o povestire SF semnată de autor nu l-aș pune pe seama unei diminuări a resurselor sale anticipative, ci a unei ambițioase orientări spre proza de mai largi dimensiuni. Astfel, în 2012 s-a publicat romanul Apocalipsa după Ceaușescu, unde SF-ul își deviază mai vechile motive de o convenționalitate generală, aici cel al lumilor paralele, spre o exploatare politică a unor  sugestii migrate dinspre realitatea noastră recentă. Romanul face parte dintr-o trilogie căreia încă nu i s-au scris anunțatele volume complementare (Apocalipsa după Virgil și Apocalipsa Omului-oglindă), dar am fi îndreptățiți să le așteptăm.

Tot SF de coloratură politică este și cartea pe care o discut acum: romanul URSSA, publicat de Editura Datagroup, Timișoara, 2014. O explicație care poate fi citită fie ca subtitlu, fie ca supratitlu, ne lămurește „enigma” titlului sintetizat: avem de-a face cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste ale Americii, o entitate statală pe care, dacă n-o poate produce cu mijloacele propagandistice și de forță militară ale prezentului, puterea sovietică încearcă s-o impună prin resursele unei ucronii forjate în secret. Ideea este, pentru cititor, fundamental amuzantă (așa cum erau și migrațiile Ceaușeștilor din diferite realități alternative în lumea postrevoluționară ce părea să-i fi îngropat o dată pentru totdeauna): întrucât, refractară schimbărilor gorbacioviste (ne amintim, cele legate pe la sfârșitul secolului trecut de „glaznosti” și „perestroika”), reacțiunea rusească nu îndrăznește să aplice pe față „Inamicului Principal” o mortală lovitură atomică, de teama efectelor pe care le-ar produce o ripostă la fel de mortală în propriul teritoriu, iat-o acum plănuind în secret – și ce poate fi mai predispus secretomaniei decât instituția KGB-ului? – lichidarea Statelor Unite ab origines, din însăși preistoria lor.

De regulă, călătoria în timp și manipulările temporale au fost folosite de către autorii de anticipații pentru potențialul lor experimental, științific sau pseudoștiințific, ori chiar pentru originalitatea turistică pe care ar fi putut-o asigura eventualitatea unei reușite „implementări” a motivului în vreuna dintre societățile presărate pe o scară ipotetică între noi și viitorul îndepărtat. Vizitele în trecutul fie nebulos, fie exotic, la fel ca acelea cu ținta într-un viitor figurat ca exemplaritate utopică, sau ca revers degradat al speranțelor noastre de mai bine, fac parte din repertoriul comun al povestirilor cu intrigă temporală, fie românești, fie străine. În romanul lui Sergiu Someșan găsim însă mașina timpului descrisă ca armă de distrugere în masă, proiect tehnic cu nimic mai curat decât bomba cu hidrogen și, în consecință, aflat pe planșetele savanților cu conștiință variabilă de pe mai multe coordonate geografice ale lumii actuale, mari puteri dovedite, ori puteri mai mici, dar cu ambiția de a juca și ele roluri mari. Din perspectiva KGB-ului, o asemenea mașină formidabilă urmează a fi încărcată precum un submarin de război, cu personal, tehnică de luptă și sisteme de propagandă menite să genereze, apoi să permanentizeze pe durata a două milenii comunismul sovietic în vecinătatea unui Washington încă departe de a fi prefigurat în istorie.

„Odată instalația pornită, vor începe să transfere două plutoane, unul de băieți și unul de fete, pe teritoriul Statelor Unite, în zona Capitoliului, cu două mii de ani în urmă, în așa fel încât să ocupe America înainte ca ea să existe. […] Vor începe să transfere mai întâi logistica, armamentul greu, munițiile și proviziile, în așa fel încât, atunci când vor ajunge soldații, să aibă la îndemână toate cele necesare.”

Mai mult chiar, spre a preîntâmpina degradarea covingerilor doctrinare ale acestor sovieto-americani în următoarele 50 sau 60 de generații, organizatorii experimentului au în vedere trimiterea, pe aceeași cale temporală exploatată periodic, nu doar a unor „medici, moașe, ingineri, alimente și arme”, ci și a unor „secretari de partid care să păstreze puritatea ideologică a coloniei”.

În caz de reușită, cronoplastia imaginată la Moscova ar avea drept rezultat faptul senzațional că americanii trăitori actualmente în spațiul controlat de Casa Albă s-ar vedea ajunși de pe o zi pe alta în situația senzațională de a vorbi între ei rusește și a-și „plăti impozitele în ruble”. Autorul imaginează, așadar, cu mijloace SF, o comedie a comunismului global, căreia nu-i vom acorda mai mult credit în latura verosimilității situațiilor decât acordăm însuși motivului generic care le-ar produce: călătoria în timp. Cum, însă, nu citim romanele ca pe niște reportaje din realitate (nici măcar dintr-o realitate virtuală), va trebui să luăm URSSA drept un subiect amuzant și să admitem că și autorul cărții se va fi amuzat copios în timp ce-l producea. Pentru atmosfera generală a lucrării, e destul să citez titluri de capitole precum „Go, go, go, tavarișci general!”, „Parapsihologia nu există. Dar ne putem folosi de ea”, „Șoc insulinic pentru binele patriei”, „Kalașnikovul de sub Casa Albă”, sau hotărâta decizie prezidențială: „Nu vreau cazaci pe peluza Casei Albe”, ca să se înțeleagă că talentul de comediograf al lui Sergiu Someșan se impune treptat asupra altor soluții de interpretare a textului.

Fiindcă, într-adevăr, romanul le oferă și pe acestea din urmă. Tehnologia necesară unei asemenea sofisticate invazii confruntă inevitabil serviciile secrete ale marilor puteri. În consecință, URSSA se dezvoltă pe o tramă familiară romanului de spionaj-contraspionaj, împrumutând multe dintre elementele acestei forme de literatură populară, fără a se rezuma totuși la clișeele simpliste vehiculate de această formulă pentru delectarea comodă și superficială a publicului său. Și la Someșan există spioni travestiți în ziariști sau în secretari culturali de ambasadă, trădători plătiți după cantitatea și calitatea informației furnizate, ba chiar și cuplul de aventurieri format din americanul manipulat de CIA și tânăra rusoaică-locotenent KGB, pe care iubirea sinceră și diverse tentații mai puțin idealiste o îndeamnă să „defecteze” spre „Inamicul Principal” și altfel decât prin sofisticata invazie temporală. În conducerea acestui fir narativ al romanului, autorul se ferește, însă, de clișeul Agentului 007, atribuind personajelor sale cel puțin tot atâta „carne” cât rezervase și altor cupluri sentimental-comice în Apocalipsa după Ceaușescu. În plus, el își scrie cartea cu o bună documentare asupra serviciilor secrete rusești și americane – mă rog, atâta cât a putut ieși la suprafață – și care face totuși ca aventura de spionaj „temporal” să fie mai mult decât superficiala și mereu triumfala paradă de forță contra părții adverse, exhibată de prototipurile occidentale de serie.

Aspectul politic al romanului scris de Sergiu Someșan este întărit și de prezența, ca personaje secundare și de referință, a unor figuri cunoscute din istoria recentă, precum Gorbaciov, cu puterile încă ciuntite de oculta KGB-istă, fizicianul Saharov, rechemat din domiciliul său forțat ca să contribuie la construcția mașinii timpului, Șevarnadze, încă ministru de externe al URSS, iar de partea cealaltă președintele Ronald Reagan, cel care, pe peluza Casei Albe, trebuie să asiste personal la dezgroparea primelor module, acum cu caracter pur arheologic, trimise de puterea rivală via America din timpul lui Isus Cristos.

URSSA este un roman care se citește, evident, cu plăcere. Adăugat Apocalipselor realizate sau (încă) doar virtuale ale autorului, el tinde să-i consolideze acestuia statutul de bun profesionist al genului, cu predilecție pentru manipularea unor subiecte extrase din domeniul social-politic, contaminate la modul extravagant și esențialmente comic de câteva concepte fundamentale din anticipație.