La 5 decembrie 1872, bricul englez Dei Gratias, sub comanda căpitanului David Morehouse na­viga la 600 mile marine (1 111 km) în largul coastelor portugheze, când a întâlnit velierul cu trei catarge Mary Celeste plutind în derivă şi având aproape toate pânzele strânse.

Cum corabia străină nu răspundea la semnale, David Morehouse a abordat-o, urcând scara de la babord îm­preună cu trei dintre oamenii săi. După ce au constatat absenţa echipajului şi a bărcilor de salvare, au coborât sub puntea pustie; nici acolo n-au găsit pe nimeni, deşi obiectele personale ale marinarilor se aflau la locul lor… Din cabina căpitanului lipseau sextantul, crono­metrul şi hărţile de navigaţie, dar încărcătura din cală era intactă: 1 700 butoaie de alcool nerafinat şi provizii care ar fi ajuns pentru şase luni de călătorie fără escală. Ultima însemnare în jurnalul de bord data din 25 noiembrie – de zece zile, Mary Celeste (plecată de la New York pe 4 noiembrie, cu destinaţia Genova, Italia) rătăcea la întâmplare pe apele Oceanului Atlantic, de un calm vremelnic şi înşelător…

Mary Celeste a fost adusă în portul Gibraltar, pentru examinarea de către autorităţile judiciare. Cerce­tă­rile nu au avut vreun rezultat concludent, cu excepţia descoperirii unei crăpături recente, de doi metri lun­gime, situată sub linia de plutire… Raportul procurorului general s-a dovedit extrem de imaginativ faţă de sărăcia indiciilor: căpitanul Benjamin Briggs, soţia sa Sarah şi fiica lor Sophie, împreună cu secundul Albert Richardson, fuseseră omorâţi de echipajul de pe Mary Celeste, care se revoltase. Temându-se de represalii, marinarii au deteriorat corabia – pentru a se crede că a trebuit să o abandoneze – apoi au părăsit-o, aventurându-se pe ocean în bărcile de salvare.

Concluzia anchetei nu a convins pe nimeni, iar ca­zul Mary Celeste a fost amplu mediatizat şi dezbătut în ziarele din întreaga lume, căutându-se o rezolvare a enigmei – ceea ce nu s-a întâmplat nici până astăzi.

Ipotezele erau uneori fantastice (atacul unui calmar gigant, ale cărui braţe au cules, pe rând, toţi marinarii), alteori de-a dreptul aberante (echipajul a consumat un aliment deteriorat, cu proprietăţi halucinogene, arun­cân­du-se peste bord într-un acces de nebunie colectivă).

Varianta iniţială, a revoltei, implica trei scenarii po­si­bile. În primul, marinarii de pe Mary Celeste n-au mai suportat disciplina de fier şi tratamentul la care erau supuşi… Se ştia ce i se întâmplase căpitanului de sumbră reputaţie William Bligh, ale cărui intoleranţă şi cruzime au dus la izbucnirea revoltei de pe Bounty (Oceanul Pacific, 28 aprilie 1789). Însă Mary Celeste nu era o navă de război şi Briggs fusese un caracter „deschis şi optimist“, cum îl descriau toţi cei care îl cunoscuseră. Iar un căpitan aflat în relaţii încordate cu echipajul nu îşi ia familia într-o călătorie ce se poate termina nefast.

Acţiunea violentă a marinarilor ar fi putut avea un motiv ceva mai prozaic: decişi să pună stăpânire pe navă şi pe marfa din cală, aceştia i-au eliminat pe martorii fărădelegii lor. Însă corabia nu a ajuns să fie vândută în vreun port, iar cele 1 700 de butoaie cu alcool au rămas neatinse. Să fi avut Mary Celeste şi o altă încărcătură, mai valoroasă, despre care proprietarii navei şi compania de asigurare nici nu bănuiau? Dar, din nou, ar fi riscat căpitanul viaţa familiei sale pe un vas ce transporta mărfuri de contrabandă?

Sarah Briggs era o frumuseţe ieşită din comun, element ce a alimentat o a treia variantă: marinarii i-au ucis soţul pentru a le vinde pe femeie şi pe fiica ei ne­gus­torilor de sclavi din Tanger, care cumpărau euro­pence pentru haremurile potentaţilor arabi din nordul Africii.

A fost Mary Celeste scena unei crime odioase? La o analiză atentă, petele roşiatice de pe unul dintre bordaje s-au dovedit rugină şi nu sânge, iar absenţa ori­că­ror urme de luptă anulează atât ipoteza revoltei echipajului, cât şi pe cea a unui eventual atac pirateresc (de altfel, piraţii din Atlanticul de Nord fuseseră stârpiţi cu un secol înainte de Royal Navy).

Căpitanul Morehouse a găsit şase dintre ferestrele cabinelor de la pupa velierului abandonat astupate cu scânduri bătute în cuie – măsură de precauţie ce se lua doar pe o mare extrem de agitată. S-a născut astfel o nouă ipoteză: speriaţi de valurile uriaşe şi de apa care pătrunsese în cală în timpul unei furtuni cumplite, ma­rinarii au părăsit corabia, crezând că se va scufunda… Dar crăpătura în chilă – ivită din cauze nedeterminate – era prea îngustă pentru ca inundaţia să afecteze flotabi­li­tatea corăbiei. Deşi luase ceva apă, vasul nu a fost nici o clipă în pericol – orice marinar îşi dădea imediat seama de asta. De ce-ar fi ales cei de pe Mary Celeste să în­frunte stihiile în cel mai riscant mod?! Chiar dacă su­pravieţuiau furiei oceanului, s-ar fi trezit curând fără apă sau hrană şi fără speranţa de a ajunge la ţărm.

Revoltă sau furtună, oricare era motivul, a abandona corabia în mij­locul Oceanului Atlantic, preferând precaritatea unor bărci des­chise, echivala cu o sinucidere!

Dar nu toate scenariile considerau că echipajul îşi gă­sise sfârşitul pe mare. Potrivit unuia, cazul Mary Celeste n-a fost decât o escro­cherie plănuită de căpi­tanii Briggs şi Morehouse pentru a încasa prima de salvare. Un plan deosebit de inventiv şi minuţios, im­plicând eforturi şi riscuri enorme, pentru… 8 528 de dolari, cât s-a primit în final, sumă ce trebuia împărţită între cei cinci­zeci de „complici“ din ambele echipaje.

Mary Celeste n-a fost însă singura navă găsită ră­tăcind pe mările lumii, fără ca nimeni să se afle la bord. Cu douăzeci şi doi de ani înaintea ei, în 1850, velierul Seabird fusese descoperit în derivă în apele Oceanului Pacific, în apropiere de Newport (statul Oregon – SUA); unica fiinţă de la bord era… un câine. Instru­men­tele de navigaţie rămă­seseră toate la locul lor, ca şi bărcile de salvare!

La 26 februarie 1855, nava Marathon descoperea velierul cu trei catarge James B. Chester, navigând în derivă, la 200 km nord-est de Insulele Bermude, cu toate pânzele ridicate, dar fără un om la bord. Pe vas nu existau urme de luptă, incendiu sau molimă. Lipseau însă jurnalul căpitanului, toate documentele de înregistrare ale velierului şi încărcăturii, compasul, sextantul şi o parte din efectele personale ale echipajului. În schimb, cele două bărci de salvare, întreaga marfă din cală (ţesături scumpe, baloturi de bumbac, butoaie cu vin şi cognac din Franţa), banii din seiful căpitanului şi proviziile rămăseseră neatinse! Starea generală a velierului era bună, deşi fusese abandonat de cel puţin trei luni, după cum s-a aflat când a fost adus de Marathon  în portul american Boston.

În 1883, goeleta J.C. Cousins a eşuat pe ţărmul pacific al Americii de Nord, lângă farul Canby (statul Oregon – SUA). Chemată să investigheze cazul, Garda de Coastă a găsit focul arzând în soba din cambuză şi farfuriile cu mâncare pe mese… Ultima adnotare în jurnalul de bord – făcută chiar în dimineaţa aceea – nu menţiona vreun in­cident care să justifice abandonarea navei de către echipaj.

În 1953, vasul Holchu era abordat în timp ce rătă­cea între Insulele Nicobar şi Andaman (Oceanul Indian). Nu s-a constatat vreo avarie la chilă sau motor, nici dereglarea instrumentelor de bord. Staţia radio func­ţiona, iar proviziile şi rezerva de motorină erau aproape intacte…

Echipajul de pe iachtul Faith nu a dispărut – dar experienţa stra­nie din ziua de 11 octombrie 1972 le-a marcat cu siguranţă vieţile celor opt australieni… Se aflau în largul Atlanticului, la 900 de mile marine de localitatea Viana do Castelo (Portugalia), plutind în derivă din cauza unei defecţiuni la motor, când au recepţionat un mesaj radio, avertizându-i despre o iminentă înrăutăţire a vremii. Căpi­ta­nul Kevin Connor calculase imediat un curs care să-i scoată din zona ameninţată de furtună, însă remedierea avariei avea să mai dureze câteva ore.

La amiază cerul s-a întunecat brusc, primele fulgere despicând zarea dinspre apus. Apoi, secundul şi alţi doi membri ai echipajului au zărit ceva, ca o pată de lumină ce creştea tot mai mult. Deşi văzduhul plumburiu apăsa un ocean răscolit de valuri înalte, în locul acela bolta rămânea senină, apele albastre şi calme. Chemaţi, căpitanul şi ceilalţi patru marinari au privit neîncre­ză­tori imaginea ce căpătase contur, claritate: o insulă cu plaje aurii şi culmi acoperite de o vegetaţie luxu­riantă.

„Părea un liman providenţial, singura scăpare din iadul ce se dez­lăn­ţuise pretutindeni. O clipă am fost tentaţi să ne îndreptăm într-acolo…“, îşi aminteşte căpi­tanul Connor.

Din fericire, n-au făcut-o. Poate fiindcă insula nu apă­rea pe ecranul radarului; poate pentru că în Atlanticul de Nord nu există o asemenea insulă… Mecanicul de pe Faith a izbutit să repare motorul şi iachtul s-a înde­păr­tat în viteză de acel tărâm iluzoriu, preferând furtuna, riscantă, dar… mai familiară.

Reproduse de săptămânalul „Melbourne Inquirer“, declaraţiile că­pitanului Connor şi ale oamenilor săi au fost analizate de psihologii Marinei Australiene, care au considerat episodul drept „o halucinaţie clasică – un răspuns compensator la percepţia exacerbată a perico­lului real în care s-au aflat martorii“. O reacţie identică la opt persona­lităţi diferite?… Cum nu existau victime, nici pagube materiale, cazul a fost repede clasat şi nimeni nu a făcut vreo corelaţie între incidentul din 1972 şi cel întâmplat cu un secol mai devreme, când echipajul de pe Mary Celeste a dispărut într-o locaţie geografică apropiată.

Doar o coincidenţă? Să fi văzut marinarii de pe velie­rul asediat de stihiile oceanului aceeaşi insulă, atrăgându-i cu promisiunea unui ţărm ocolit de furtună? Cedaseră tentaţiei fără să ştie că trecerea se va închide în urma lor, pentru totdeauna? Sau o făcuseră conştient – fiindcă voiau să ajungă Dincolo.

Briggs şi-a luat soţia şi fiica, iar marinarii au sărit în bărci, renun­ţând la lucruri şi abandonând nava furiei apelor. O corabie zguduită de valuri, un pământ al făgă­duinţei, cu plaje aurii şi păduri veşnic verzi…

Fusese alegerea căpitanului Briggs sau a tuturor?