Liviu Surugiu – „ERAL”

2015, editura Meridiane, 176 pag., ISBN 978-99931-866-1-8

Primul text scris de Liviu Surugiu pe care l-am citit a fost romanul Atavic. Mi-a lăsat sentimente amestecate. Pe de o parte, am fost impresionat de multitudinea de idei, de speculaţii, de subiecte exploatate. Pe de altă parte, bombardamentul continuu cu informaţii, pe fiecare rând al textului, s-a dovedit obositor. Mai mult, stilul cinematografic, cu acţiune continuă, cu personaje şi decoruri folosite doar pe post de sprijin, nu corespundea gustului meu.

Ulterior, am avut ocazia să citesc mai multe texte de-ale lui. M-am convins că, într-adevăr, acela era stilul său: scurt, cu acţiune la superlativ şi garnisit cu o cantitate impresionantă de idei. Fără descrieri multe, fără poveşti, fără interacţiuni complexe între personaje. Cu alte cuvinte, exceptând partea cu ideile, către polul opus al preferinţelor mele literare.

Iubire şi moarte pentru totdeauna am perceput-o ca pe o excepţie în acest peisaj. Acolo, manevrând doar două personaje, autorul şi-a permis să se joace cu stările şi sentimentele lor, cu interacţiunile, tranferând ritmul acţiunii unor scrisori ce dădeau un aer aparte, romantic. Pentru mine, acea carte a reprezentat un pas înainte, deşi cred că, prin această apreciere, mă situez oarecum contra curentului.

Când a ajuns pentru prima oară sub ochii mei, ERAL era doar o povestire – un pic mai mult decât un schelet a ceea ce este acum romanul. În cadrul lui, autorul exploatează unele dintre temele sale predilecte: visul, religia creştină şi iubirea interpretată prin găsirea prezumtivului partener care ar reprezenta cealaltă jumătate a unui întreg. Mai exact, în cadrul Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele este demarat un proiect internaţional prin care se încearcă realizarea unei comunicări între oameni prin intermediul visului.

Protagonistul cărţii, Andrei Vasari, este ales de către partea română să se implice în acest proiect. Alegerea se dovedeşte a fi una inspirată, el fiind unul dintre puţinii participanţi care reuşesc să stabilească legătura cu altcineva. Din păcate pentru el, acest lucru se dovedeşte fatal pentru viaţa personală. Deoarece de partea cealaltă a visului se află o femeie şi, cum în lumea onirică imaginată de autor oamenii ajung unii în faţa altora dezbrăcaţi atât fizic, dar şi sufleteşte, între cei doi se înfiripă imediat o poveste de dragoste. Cea care are de suferit din această poveste este soţia lui Andrei, care-şi doreşte o familie normală, cu copii şi timp petrecut împreună – mereu amânate anterior, interzise acum.

Lucrurile se complică şi mai mult, atunci când încep protestele de stradă împotriva experienţelor institutului, când armata îşi pune problema să retragă sprijinul financiar din proiectul care nu i se pare rentabil şi când biserica se implică, prin intermediul unui episcop. Ritmul relativ liniştit al romanului explodează, Andrei ajunge la punctul în care ar face orice ca să fie alături de iubita din vis – trezindu-se astfel în mijlocul unor conspiraţii mondiale care duc înapoi, în timp, până în perioada celui de-al doilea război mondial, la peştera Cioclovina.

Finalul, de un lirism tulburător, ancorează lucrurile într-o notă de mister extrem de potrivită cu desfăşurarea acţiunii, ridicând întrebări şi hrănind speranţa că iubirea poate învinge orice obstacol, orice conspiraţie.

Liviu Surugiu reuşeşte, în acest roman, să amestece în mod inspirat punctele forte ale precedentelor încercări de largă întindere – Atavic şi Iubire şi moarte pentru totdeauna. Cu alte cuvinte, face un pas înainte, exact ceea ce aşteaptă de la un scriitor atât cititorii, cât şi critica.

Poate părea paradoxal ca, în lumina celor spuse mai sus, să-i reproşez autorului tocmai modul de mânuire al personajelor. În mod cert, s-a descurcat mult mai bine decât în precedentele încercări. Dar, în continuare, personajele lui par bidimensionale prin faptul că se concentrează pe o singură idee şi sunt dispuse să lase întreg universul să colapseze în jurul lor, doar pentru asta. Ceea ce poate merge la un personaj, devine slăbiciune dacă e repetat prea des, în prea multe texte. Sau poate de vină e doar incapacitatea mea de a înţelege genul acesta de pasiune mistuitoare şi faptul că eu nu cred în ideea de „jumătatea adevărată”.

Acolo unde visul era îndeobşte exploatat prin intermediul fantasmelor, al fantasticului, Liviu Surugiu introduce o abordare inedită, pseudo-ştiinţifică. Fireşte, apar întrebări legate de legitimitatea unor acţiuni, ori nedumeriri în faţa unor lucruri care nu se pot face, dar aici autorul jonglează cu un set de reguli laxe, pe care le poate manevra după bunul său plac. Căci – nu-i aşa? – cine poate spune cu exactitate ce e şi ce nu e posibil în spaţiul oniric?

Totuşi, deşi realizează ceva aparte, autorul riscă să cadă în propria capcană – în prea multe texte există acelaşi leitmotiv, fie că vorbim de acţiuni derulate în vis, ori de interpretări ale temelor creştine. Astfel, există posibilitatea de a ajunge să fie asociat unui repertoriu limitat, cititorul ajungând să ştie dinaintea cititrii unui text reperele pe care se va desfăşura.

ERAL reprezintă, cred eu, examenul de maturitate al lui Liviu Surugiu. A încercat să impresioneze prin abundenţa ideilor din prima sa carte, şi-a dovedit talentul readucând la viaţă vechile sale povestiri, revizuite, iar acum oferă un roman închegat, care găseşte echilibrul între idei şi conţinut.