Povestire dintr-un univers aproape

1.

Poate părea o frântură dintr-un coșmar, sau o secvență dintr-un film, sau capitolul de început a unei apocalipse apocrife. O combinație a acestora sau ceva mult mai înfricoșător: o pagină dintr-un jurnal. Dar, în februarie 2015, după o iarnă neobișnuit de caldă, deasupra câmpiei Panoniei s-a deschis brusc o gaură uriașă, un sorb gigantic în care dispăreau aerul și obiectele înconjurătoare mai slab prinse de sol.

Cel care a descoperit uriașul vârtej a fost un țăran local, venit într-o mașină de teren veche și prăfuită să vadă starea terenului, dacă a înghețat, dacă nu cumva a încolțit usturoiul. Câmpul, cât vedeai cu ochii, era împărțit în parcele de câteva zeci de hectare pe care erau cultivate ba usturoi, ba ceapă, ba fasole. După cum deciseseră fermierii din zonă, în cadrul cooperativei locale.

Pe numele său István Csukás, fermierul avea aproape 90 de ani. Prinsese ultimul război ca tânăr soldat și încă purta cu mândrie o schijă în piciorul drept. Când, în barul din centrul comunal, lucrurile se încingeau, iar tinerii deveneau mai obraznici decât ar fi fost normal, István Csukás își ridica mândru piciorul dezvelit, direct pe masă, stârnind clinchetul halbelor, chirăitul femeilor și murmurele bărbaților. Toate la un loc constituiau „Imnul”, după cum poreclise bătrânul fermier starea de agitație ce urma spectacolului. Din nefericire, ajuns în această ultimă fază a autoadmirației, era mut și aproape paralizat, așa că doar bunătatea nemărginită a altor veterani de tranșee îl mai salva de un somn bun și țeapăn, sub masa din lemn masiv a crâșmei comunale.

Când a văzut grozăvenia, în prima clipă, s-a enervat și a spus mânios că „cine naiba a pus turnul ăsta colorat pe terenul meu”. După care a coborât din mașină și a stat mult timp cu capul dat pe spate, privind și analizând ciudatul fenomen, ajungând la concluzia că nu e lucru curat. Ori o fi iarăși război și lui nu i-a spus nimeni, ori e o minune Dumnezeiască, și atunci popa trebuie că știe ceva, deși nu se vedea în jur.

Orice ar fi fost, mânios s-a dat jos din mașină, mânios s-a urcat, oprindu-se în scrâșnete de roți direct în fața poliției, unde a cerut o foaie ca să facă o reclamație.

Ca în cazul multor evenimente ce au marcat istoria omenirii, și în acest caz, primii care au văzut uriașul sorb nu și-au putut imagina adevăratul său scop. Cu mintea plină de micile probleme zilnice, create din neputința de a le rezolva pe cele mari, oamenii, adunați spre seară pe terenul lui István Csukás, ofereau un spectacol pe cinste oricărui observator imparțial. Pentru că, o dată cu zecile de săteni, au venit și cârciumarii cu tonetele lor, apoi și târgoveții cu legume, fructe și vată pe băț, ba, spre dimineață, au apărut și primele autobuze și mașini mai fițoase din orașele din jur. La urma urmei, nu doar că sorbul era frumos colorat, rotindu-se hipnotic și relaxant, dar și emana o căldură plăcută, ca într-o vară, așa, un pic mai răcoroasă.

Spre după-amiză atmosfera a început să se strice. La început au apărut preoți și diverși agitatori religioși și naționaliști. Unii vedeau în sorb lucrarea Domnului, alții a Satanei, alții ziceau că e un experiment guvernamental, alții că e o drăcovenie venită din România care le va fura mințile și femeile. Ce-i drept, multe din ele erau la costum de baie, aranjându-se cochet pentru un bronz cât mai perfect, stârnind îngrijorare în oficialități și sentimente războinice în bărbați.

Odată cu agitatorii au venit și polițiștii. Foarte hotărâți, au întins benzi fosforescente, atenți să nu le zboare chipiurile spre sorb. Apoi și-au lăsat familiile să ocupe cele mai bune poziții și s-au relaxat parțial. Nu complet, pentru că în tot acest vacarm de iarmaroc ad-hoc două voci se auzeau cu insistență. Una era comună copiilor, care urlau de încântare încercând cu șiretenie să ocolească picioarele adulților pentru a ajunge cât mai aproape de norul frumos colorat. Și alta era a lui István Csukás, care-și vedea câmpul de usturoi făcut praf.

După care a venit armata. Și de aici lucrurile au luat o turnură deloc măgulitoare pentru bravii locuitori ai satului și mai ales a lui István Csukás.

2.

Inițial, armata a venit sub forma unui ofițer supraponderal, ud de la transpirația abundentă generată de căldura nefirească emisă de fenomen. S-a uitat la sorb, s-a uitat la săteni, apoi a rămas cu privirea fixată spre femeile întinse lascisiv pe păturile colorate. Dându-și seama că cei din jur așteptau un cuvânt de la el, ofițerul și-a scos șapca, dezvelind o chelie roșie și plină de broboane de sudoare, și a spus:

– Da.

Apoi, ca și cum își cerea iertare, i-a aruncat câteva vorbe soldatului de la volan și au demarat în trombă. Lumea a fost nelămurită, dar nu mult timp. Au dat a lehamite din mână și și-au continuat mersul firesc spre mărirea entropiei universale, prin consum de gulaș, pește prăjit, bere și vin roșu.

Însă, a doua zi, pe când un circ ambulat venit taman din Praga își instala menajeria, armata și-a făcut apariția cu tot ce are ea mai bun: elicoptere, avioane, tancuri, blindate, camioane pline ochi de soldați în costume de camuflaj, lansatoare de rachete, radare mobile, artilerie și echipa antidrog. Au venit ca un nor cenușit, huruind, pocnind, zguduind pământul. Oamenii s-au temut că, Doamne ferește, o fi cutremur, dar nu era decât garnizoana orașului din apropiere, un loc cunoscut de majoritatea băbaților și ai cărei soldați erau cunoscuți de majoritatea femeilor. Așa că nu prea le-au dat importanță. Mai puțin bătrânul István Csukás, proprietarul lotului.

Acesta, văzând că gluma se îngroașă și că nu reușește nici să-i scoată pe oameni, dar nici să-i pună la plată, se certa cu primarul și polițistul local, scriind, cu o cadență de o foaie pe oră, diverse reclamații, memorii, cereri și declarații războinice. Era atât de supărat încât atunci când la marginea lotului și-a făcut apariția primul tanc a tras o înjurătură atât de strașnică, de secretara primăriei a leșinat, iar preotul a consemnat-o în arhive pentru posteritate. După care a pus mâna pe bâta dirijorului fanfarei comunale și s-a repezit voinicește să-și apere glia de intruziunea armatei.

De când e lumea creată, acțiunii îi corespunde o altă acțiune, sau, așa cum se numește în fizică, o reacțiune egală și de sens contrar. Dar asta doar în fizică, pentru că în realitate o piatră azvârlită în capul unui om va sparge capul, fără ca ea să pățească ceva. Doar în poezia „Capra sare piatra;/ Piatra crapa-n patru./ Crapa-i-ar capul caprei/ Cum a crapat piatra-n patru!”, piatra crapă fără să crape ea capul caprei, deși la final anonimul lasă un blestem pe seama caprei, fără sens, dacă e să fiu eu întrebat. Altfel, piatra sparge foarfeca și abia hârtia învelește piatra. Dar ce folos?

Acțiunea lui István Csukás a fost simplă și pe deplin justificată, în opinia concetățenilor săi, nu și a armatei. A alergat într-un suflet spre coloana blindată și, când primul tanc a călcat cu șenila pe terenul lui, strigând din toți plămânii ceva neinteligibil, a pocnit cu bâta în tabla tancului.

Aceasta a fost acțiunea sau poate reacțiunea, dacă acțiunea a fost agresarea răsadurilor cu usturoi de biata șenilată. Cine mai poate ști? Orișicum, a doua acțiune a tancului a fost să se cabreze precum un cal în fața unei vipere și să pocnească asurzitor trimițând o ghiulea taman în sorb, fenomenul preferat al cetățenilor din satele și orașele înconjurătoare.

Toată lumea a amuțit. Nimănui nu-i venea să creadă că ceea ce văzuseră chiar s-a și întâmplat. Ca într-un film dat cu încetinitorul, deschideau gura strigând înfricoșați, arătau cu degetul traiectoria obuzului și apoi, într-un moment de aducere aminte a învățăturilor strămoșești, cu cealaltă mână, își acopereau gura larg deschisă.

Aproape concomitent, sorbul străluci o dată mai tare și trase de pe pământ: tancul cu tot cu soldați și pe bătrânul István Csukás cu tot cu bâtă. Apoi, după câteva momente de panică generală, scuipă afară doi soldați cu haine, un comandant de tanc fără haine și un alt soldat în hainele moșului. Dar fără bâtă. Ajunși jos, se sprijiniră în fund și, alături de ceilalți, admirară cum sorbul, cu un zgomot specific de canalizare desfundată, se închise.

Imediat reveni și iarna. Temperatura scăzu la -15 grade și din ceruri începu să cadă zăpadă peste grătare, corturi, mașini și fete în slip. Petrecera luă sfârșit și toți plecară acasă.

3.

Nu departe de aceste meleaguri, unde usturoiul era cultivat doar pentru a se ține o mare petrecere peste el, se găsea Transilvania, un loc de peste munți, unde, uneori, usturoiul era folosit și ca armă, nu doar ca pretext pentru a lovi o șenilată nevinovată. Aici, printre munți, se găsea un sat pe nume Vaidenoi, în care principala ocupație era oieritul. Oamenii se nășteau printre oi, trăiau printre oi, iar când mureau, era îngropați printre ele. Dar musai cu un fluier la căpătâi.

În sat erau doi ciobani, unu și unu. Înalți, voinici, cumpătați, înțelepți, dar, mai ales, frați. Pe unul în chema Buciumaș, iar pe celălalt tot Buciumaș. Lui unu i se zicea Gheorghe, iar celuilalt tot Gheorghe. Deși între ei erau opt ani bătuți pe muchie, erau, sau păreau, identici. Cum cel mare se născuse de Sfântul Gheorghe îl numiseră, așa cum e obiceiul la creștini, Gheorghe. Peste opt ani, patru surori și doi frați, se născu al doilea, tot de Sfântul Gheorghe.

Când erau pe munte, amândoi purtau cojoace de oaie, clopuri negre sau cușme, după cum era mai cald sau mai frig. Când coborau, lăsau cojoacele groase și trăgeau peste cămășile albe niște pieptare cu modele colorate. Când unul s-a însurat, s-a însurat și celălalt. Și de aici au început problemele. Că dacă mama lor nu-i putea deosebii, cu atât mai puțin puteau nevestele lor. Sau, după cum comentau babele din sat, ele nu prea voiau să-i deosebească, deși, ca neveste, ar fi trebuit să-i vadă și altfel decât ceilalți.

Într-o zi, preotul, sătul de clevetirile babelor, îi luă deoparte și le spuse.

– Unul din voi să-și lase mustață.

Și anunță în biserică:

– Gheorghe Buciumaș, robul lui Dumnezeu, de azi vei avea mustață.

Și așa se întâmplă. Peste trei săptămâni, când cei doi veniră de pe munte, Gheorghe Buciumaș avea mustață. Doar că erau doi. Femeile tinere râseră pe înfundate, ascunse de mâna dusă pudic la gură. Babele iar se repeziră la preot, care iar îi chemă și le spuse:

– Amu, unul din voi să-și radă mustața!

Și, la fel ca prima dată, anunță în biserică ca peste câteva săptămâni, din munți să coboare doi ciobani, rași ca la carte, unul mai frumos ca altul. După cum era să fie, femeile tinere râseră, cele bătrâne se înfuriară. Așa că, după îndelungi sfaturi, cei doi fură separați. Unul păștea o turmă pe un munte, celălalt pe alt munte. Când coborau, coborau pe rând. Dar curând babele erau iar supărate pentru că oricare din ei cobora, cele două femei tinere erau fericite.

– Băăă, se auzea de pe un munte.

– No, dară!

– Fostai!

– Fostam!

– Fu binie!

– Binie, mă!

Mulțumiți, cei doi potoleau câinii, mânau oile și se propteau strămoșește în boată, privind undeva spre nicăieri.

Și așa treceau zilele, și apoi anotimpurile și apoi anii. Până în acel an 2015, când un tanc, un István Csukás și un picț să apară undeva în Transilvania, pe o pajiște între doi munți pe care păstoreau doi bărbați identici, unul mai gânditor ca altul și amândoi ciobani.

4.

Sorbul era doar o imagine transpusă în coordonate omenești a unei ființe transcedentale și multidimensionale numită Ard sau Arm, depinde de pronunție și dialect. În realitatea lor, aceste ființe aveau un corp aproape chitinos, aproape trei capete, șase mâini aproape ca niște picioare și opt picioare aproape de aceeași dimensiune. Când mergeau mai mult săreau și când fugeau mai mult stăteau. Uneori vorbeau, deși nu scoteau nici un sunet, iar alteori tăceau, deși făceau un zgomot înfiorător.

Erau atât de urâte încât special pentru ele au fost inventate eclipsele totale, iar locul în care aceste Ard sau Art, după alt dialect, își făceau cuib, devenea centrul universului și locul de expansiune a materiei cunoscute, necunoscute și viitoare.

Sorbul era, teoretic, dacă ar fi să vorbim științific, unul din cele opt mai mult sau mai puțin picioare ale lui Arf. Un picior spectaculos la nivel de fenomen cosmologic și aproape de neînțeles la nivel pământean. Sau, așa cum s-ar fi exprimat oamenii din cele două locuri vizitate de piciorul lui Ars, un picior cuprins de gută.

Pentru că, da, deși o ființă metagalactică și cosmotrascedentală, Ard sau Arp, după un alt dialect, era o ființă din atomi, electroni și particule dumnezeiești, la fel ca noi toți, doar că într-o altă combinație de timp, cantitate și spini. O ființă ferită de romantism, cheltuieli cu încălzirea sau dureri de bătături în aceeași măsură ca nepoata lui István Csukás, studentă la limbi străine în Edinburg, sau ca preotul care prorocea creșterea mustăților celor doi Gheorghe din satul Vaidenoi. Adică… ce să mai încoace și încolo, extraterestrul Ard, se afla într-o cumplită suferință și venise pe a treia planetă de la Soare, pentru o cură de băi termale.

Ard sau Arw, după un alt dialect, venise la recomandarea unui bun amic din galaxia Taurus, o ființă multidimensională și multicomplexă, a cărei prezentare mi-ar lua 500 de pagini, cel puțin! Pe scurt, această ființă aducea a om. De fapt chiar era un om. Povestea lui sună cam așa.

5.

Galan era unul din cei mai gălăgioși picți din tribul Orkneys și unul din cei mai rebeli. Își purta părul pictat în albastru și avea pe tot corpul tatuaje dintre cele mai deocheate. Dar Galan nu avea numai defecte, așa cum greșit se considera în acele vremuri că trebuie că au toți picții, ci și calități. Avea un pumn puternic, era iute la mânie, era bun la băutură și, mai cu seamă, era singurul din trib care tăiase un viking și supraviețuise furiei zeului acestuia. Se lăuda că trei zile și trei nopți, zeul cu ciocanul îl căutase și încercase să-i smulgă pielea colorată, dar că, bine sfătuit de sirenele ce veneau noaptea să bea apă dulce, stătuse ascuns în bordeiul acoperit cu mușchi a unei bătrâne picțe.

Ceilalți nu-i împărtășeau întocmai entuziasmul și nici nu aveau aceleași amintiri. Ba mai mult, erau unii care puneau sub semnul întrebării apariția lui Tor și a sirenelor, spunând pur și simplu că tânărul Galan dăduse iama în ciupercile halucinogene ale vikingilor, pe când aceștia se odihneau după un chef de pomină cu picțe, vikingi, picți și vikinge.

De altfel, acesta și era motivul imensului scandal ivit între membrii tribului Orkneys, unde, alături de mulțimea de copii cu părul roșu, așa cum îi creaseră zeii locului pe picți, începuseră să apară și copii cu părul galben.

Așa că, după o noapte agitată, zeii îi oferiră lui Galan ocazia perfectă de a răzbuna ocara adusă de vikingi, la rândul lor furioși de noii vikingi cu părul roșu și cam pirpirii, după măsura vikingească, și de a-și arăta măiestria în luptă. La orizont se vedea un vas viking venind spre țărmuri cu toate pânzele ridicate. Chiar și așa, de la mare distanță, se auzeau blestemele rostite de căpitanul vasului, traduse de translatorul oficial, un celt cu barba albă, prin cuvintele pline de miez: „Vă omor pe toți!”.

Și, în timp ce restul tribului își strângea catrafusele pregătindu-se să plece repede și pe neobservate, după metoda cunoscută mai târziu prin expresia „a o șterge englezește”, Galan, îmbrăcat ca un luptător, fugea curajos spre țărm pentru a pune pe fugă cotropitorii.

Însă ziua nu era prielnică luptei, fapt repede văzut de picței, dar și de vikingi. Valuri uriașe se rostogoleau dinspre mare spărgându-se în sunete apocaliptice de țărmurile stâncoase ale nordului Scoției. Însă, ceea ce-i nedumerea și pe unii și pe alții, dar mai ales pe celții trimiși să spioneze măreața luptă, era căldura neobișnuită și sunetul straniu care se auzea, parcă, de peste tot. Unii îl asemănau cu o cascadă, alții cu un butoi de bere care se varsă, alții, mai ales vikingii, credau că e un gât uriaș taiat de o secure bine asuțită și alții, adică picții, spuneau că un zeu bea o halbă în cinstea lui Galan, cel mai viteaz și mai aprig dintre ei.

Nici una din aceste opinii nu se dovedi adevărată, dar nici o alta, să ziceam nespusă încă. Pentru că pur și simplu Ard sau Arz, în dialectul picțean, tocmai încerca să bage un aproape cap în lumea omenească pentru a vedea ce e acolo. Nimic, nimic au strigat preoții celților, singurii oameni din aceea perioadă suficient de iuți la minte cât să realizeze că orice s-ar fi ivit din spuma mării nu era, în niciun caz, sănătos, frumos sau moral.

Mai puțin Galan. El alerga și era tot mai vrăjit de spuma colorată în care, poate și datorită cipercilor mâncate cu câteva minute mai înainte, vedea frumoase sirene cu părul despletit, cu sâni albi și uriași, cu coapse prelungi și aurii. Așa că s-a aruncat înainte dispărând cu deja bine cunoscutul zgomot în imensul sorb, împreună cu barca vikingilor.

Vikingii au fost scuipați peste puțin timp, dar barca nu. Legenda spune că s-au luptat cu un șarpe de mare uriaș din care au ieșit spintecându-i burta. Despre picțel nu au suflat nimic, dar nici nu au spus ceva urât.

Între timp, Galan a trecut prin mai multe dimensiuni, timpuri, universuri și găuri negre până i-au trecut aerele ciupercești și s-a trezit față în față cu una din aproape mâinile lui Arf.

– Bună, dragă, i-a spus el politicos mâinii.

Mâna s-a înclinat și ea, dacă nu din politețe, măcar din necesitate.

– Tu cine ești?

Picțelul, deși mic la stat, era voinic și, mai ales, bine crescut.

– Băi! Da’ tu nu ești politicos, ia vezi! și a fluturat pentru intimidare o sabie bine ascuțită și foarte tăioasă.

Uimită de noul vizitator, aproape mâna a dispărut și, lângă Galan, și-a făcut apariția o parte dintr-un aproape cap, care într-un fel a vorbit și în alt fel a tăcut, nelămurindu-l și mai mult pe bietul Galan, deja deranjat vizibil de lipsa vikingilor și deci de ratarea luptei.

– Uite ce e, nu vreau să mă laud, dar sunt cel mai tare la mânuirea săbiei. Aș vrea să știu ce vorbești și cu cine?

Ultima întrebare era potrivită, deși un pic abstractă pentru noi. Aproape capul avea ochi, avea nas, avea și gură. Practic avea tot ce îi trebuie unui bostan ca să pară cap. Dar, așa cum am precizat, era un aproape cap, iar toate aceste elemente de identificare erau în cu totul alte locuri decât le știm noi din oglindă.

– Așadar, vorbi o ureche, tu ești un om.

Galan râse, își suflă nasul cu putere, flegmă într-o parte și își sumeți pieptul.

– Sunt Galan din tribul lui Orkneys!

– Eu sunt Ard.

Dar Galan auzi Arp.

– Așa. Și ce vrei să fac eu pentru tine Arp?

Ard oftă, nimeni nu-i reținea complicatul nume.

– Am gută la un aproape picior și când umblu prin vânturile solare simt că mă ia cu amețeală.

Galan era nepot, așa pe departe, cu vraciul satului, un înțelep care te mușca noaptea cu gingiile dacă nu-i dădeai să mănânce și nu te închinai bucățelelor de lemn aduse de valuri. Așa că știa câte ceva despre boli, sau așa credea el.

– Uite, frățică, îi spuse el extraterestrului beteag. Bagă-ți piciorul în apă caldă și stai acolo cât mai mult.

Poate că lucrurile par a se întâmpla firesc, în ordinea vorbelor rostite, pe de o parte de picțel, pe de altă parte de Ard. Însă să nu uităm că extraterestrul era multidimensional, multirol, multitasking și multivitaminizat, așa că, înainte ca Galan să fi gândit ce să-i spună, unul din aproape picioarele lui căutau cu înfrigurare un loc cald în care să se scufunde, spre binele și sănătatea celui beteag. Ca în orice afurisită de treabă paneuropeană, un picior băgat undeva poate fi dezastruos, nu pentru cel care-l bagă ci pentru cel în care intră. Mai ales când aproape piciorul se manifestă vizibil ca un sorb colorat peste câteva sute de ani, într-o altă epocă, trib, țară, regiune și civilizație.

6.

Pentru István Csukás întânirea cu Galan a fost de natură să-l lămurească definitiv despre rai, iad și purgatoriu. După ce a lovit cu putere tancul de i-au clănțănit protezele în gură și a deschis ochii după încetarea ecourilor bubuiturii, primul lucru văzut de István Csukás a fost un pește argintiu care i se plimba printre picioare. Era într-o apă mică, călduță și întinsă cât vedeai cu ochii.

– Ioi, a murmurat mirat, unde dracu mă aflu? apoi completă, precaut: Doamne Iartă-mă!

O tuse politicoasă îi atrase atenția că cineva stătea în spatele lui. S-a întors ținând încă strâns în mână bâta de dirijor, pentru a da cu ochi de dracu în persoană.

Picțelul, după moda picțeilor când plecau la război, era aproape gol și tot vopsit, din cap până în picioare. Părul roșu vâlvoi era de un mov aprins, albastru ar fi zis picțelul foarte supărat, iar tatuajele făcute cu oarecare dibăcie îi conferea corpului o aură aproape magică. De iad, după cum gândea sigur pe el István Csukás.

Nici pentru Galan, înfățișarea lui István Csukás nu era de natură să-l bucure. Bătrânul avea o boată terminată cu o măciulie hipnotică, avea picioarele strâns legate în pânzeturi colorate, la fel și corpul, iar în picioare niște sandale înalte până spre genunchi.

Viking? se întrebă picțelul, nu pare. Celt o fi? Da de unde. Atunci nu poate fi decât un zeu. La naiba se gândi Galan, pentru prima dată supărat pe gura prea slobodă. O fi Tor, te pomenești.

Pe când cei doi se studiau precauți, încercând să înțeleagă ce e celălalt din față, și totodată să nu privească spre locul din care aproape capul îi privea cu atenție.

Cum ar spune Feynman, universul nu are o singură istorie, ci toate istoriile posibile. La fel și ceea ce vedeau cei trei nu avea o singură explicație, ci toate explicațiile posibile. Și cum niciunul nu avea suficientă școală cât să se împiedice în amănunte filosofice, mințile le zburau libere spre cele mai neobișnuite supoziții, deschizând noi fire în realitatea cuantică, cu alte istorii și fenomene fizice. Pentru că, nu-i așa, ghemul cunoștințelor noastre este format din legi sociale și legi fizice și cine poate ști care determină pe care și cine pe cine?

Era de bun-simț ca cineva să întrerupă stânjenitoarea tăcere și acel cineva fu unul din aproape picioarele lui Arj, care apăru pe neașteptate, uimindu-l până și pe deținătorul lui, chiar deasupra celor doi oameni, pe care-i înhăță, îi duse în locuri aproape neverosibile și îi aruncă cu un puf ca de stropitoare uzată, undeva între doi munți.

În continuare, mirați și uzi pe picioare, cei doi, care acum se considerau de aceeași parte, se întoarseră spate în spate și priviră lung spre ce-i înconjura. Adică fiecare spre un alt cioban, chipuri cioplite în stâncă, cocoțate deasupra unor blănuri grele de mioare albe. Cei doi Gheorghe rămaseră câteva clipe nemișcați. Am vedenii, gândea fiecare în parte, Baba Dochia își bate joc de mine sau Ielele, afurisitele. Așa că, doar stăteau sprijiniți voinicește în bâte, așteptând să treacă de la sine vedenia nefolositoare. Dacă ar fi fost niște muieri despletite, așa cum se mai întâmpla uneori, dar doi draci, unul gol și colorat, altul cu o mustață uriașă, ce folos putea fi după ei?

Abia când câinii prinseră a lătra se dezmorțiră un pic.

– Hei! zise unul.

– Zi! răspunse celălalt.

– Tu vezi ce văd și eu?

După o clipă de liniște, în care cuvintele făcură câteva ture între cei doi, amestecându-se ca într-un fuior cu lătratul gutural al câinilor și behăitul timid al oilor, unul din ei răspunse, cu juma de gură, obligându-l pe celălalt să-și scoată clopul și să se frece semnificativ pe ceafa lată și rozalie.

– No, dară!

– Draci or fi?

– Poace.

– Înjeri or fi?

– Niscaiva.

– Oameni or fi?

– Nu-mi pare.

Gheorghe își puse la loc clopul și se sprijinii înapoi în bâtă privindu-l nicicum pe fratele din oglindă. Care-l privea la fel. Grele cuvinte își ziceau ei tăcând, aveau mult de cugetat, dar și timp.

Arh sau Arp după unele opinii, urmărea totul, venind și plecând în tăcere. Era cu o aproape ureche între cei doi, în spatele câinelui numit Rex, ce alerga înnebunit după propria-i coadă. Dar și pentru el, cu toată atotcunoașterea pe care o ducea în spate de miliarde ani, așa cum își duce cămila cocoașa în deșert, discuțiile oamenilor erau prea abstracte și unul din aproape cap manifesta o ușoară migrenă, fenomen vizibil ca o auroră peste regiunile nordice și ca o tulburare gastrică în miezul fierbinte al stelelor de clasa F. Așa că își băgă pentru a doua oară capul în acestă istorie luminând discret în albastru pal.

– Pe mine tot mă doare un aproape picior, spuse el, amintindu-i picțelului că treaba nu fusese încă rezolvată cu tot bunul sfat dat acum câteva mii de ani.

Galan injură pe limba lui, făcândul pe István Csukás să se crucească, iar pe cei doi ciobani să oftze abia auzit.

– Șiu sigur că îți trebuie apă termală, zise picțelul.

– Pentru gută? întrebă István Csukás mirat pe de o parte că înțelege problema, pe de alta pentru că dracul gol vorbește omenește.

– Gută? întrebă Gheorghe fără să-și schimbe poziția.

– Podagră, confirmă celălalt.

– Pune gheață.

– Be răchie.

– Stăi pe piatră încălzită.

– Pune patlagină.

– Brusture.

– Urzică.

– Meri la femei.

Cei doi râseră, așa, domol. Hohoti și picțelul, doar István Csukás zise mirat.

– Ai răchie?

După care, aproape capul se lăți pe tot orizontul acoperind cerul și munții. În aer se simțea un tremurat și un zumzet ca de albine. Ard încerca să intre mai mult în această lume, care, brusc, începea să-l intereseze. Un alt aproape cap își făcu apariția și cerul explodă în jerbe colorate

– Ni la el mă!

– Drace!

– Tor, înțeleptule!

Aproape un ochi îi fixa pe cei patru acoperindu-i cu o ploaie fină și dulce la gust ca mustul de mere cu scorțișoară.

– Du-te de aici că ne strâci traba! îi strigă Gheorghe. Tu nu vezi că spării oile?

István Csukás ținea strâns boata privind cu dușmănie spre ochi și spre picțelul cufundat până la piept în apa dulce acrișoară.

– Cald sau rece? zise Arw.

– Cald! strigă Galan.

– Palinca! strigă István Csukás.

– Gheață! strigă Gheorghe.

– Oi.

7.

Există oare o teorie unică și ultimă a universului? O teorie care să cuprindă prin simpla ei enunțare toate posibilele istorii și toate ființele existente în universul văzut și nevăzut? Să putem avea un model, ca un șablon de pantofi, solid și flexibil, unic și multidimensional. Un model aplicat celor mari și celor mici. Celor cuantici și celor necuantici. Celor care pot trăi în trecut și celor care pot trăi în viitor. Un model care să prezică viitorul și care să poată citi trecutul. Pentru care prezentul să fie doar un punct în ghemul realităților, greu de prins. O singularitate intuită și modelată conform modelului.

Dar pot fi mai multe modele care, aplicate, să conducă spre aceeași istorie a celor patru, sau trei oameni. Întâlnirea lor cu un extraterestru multidimensional și atemporal ar putea fi modelată de teorii fizice diferite. Fiecare folosind alte elemente și concepte. Poate chiar diametral opuse.

Pentru extraterestrul, numit Ard sau Ary în alte dialecte, obișnuit cu spațiile multidimensionale ale universului vizibil și invizibil, mărunta viață dusă de ființele primitive de pe o suprafață fizic solidă, pare extrem de limitată. Dar, datorită bogăției de simțuri, poate înțelege la nivel abstract istoria lor, le poate înțelege mersul. De unde vin, unde se duc. Ce speră, ce au vrut. Ard poate fi într-un loc sau în mai multe. Poate fi într-o permanentă prezență fără a fi vizibil în vreun loc. Această caracteristică cuantică îl poate face unic, la modul în care ochiul este o reprezentare fizică unică în univers.

Pot oare modele diferite duce spre aceleași rezultate? Sau, așa cum ne cere bunul-simț, modele diferite duc spre rezultate diferite? Oamenii răspund celor văzute. Ei interpretează ceea ce văd, cultural. Și abia după ce clasifică ceea ce văd, pun întrebări filosofice. Și, la final, descoperă fizica din spatele fenomenului. E greu de crezut că un extraterestru poate avea ochi, sau nas, sau gură. Sau un cap, sau mai multe. Dar dacă aceleași modele fizice stau la baza tuturor proceselor fizice și tuturor istoriilor posibile, conținute într-o singură istorie, într-un singur model unic, de ce nu ar avea extratereștrii nas, gură sau ochi? De ce teorii diferite nu ar duce la același rezultat? Desigur, un răspuns aproape potrivit ar fi 42, așa cum 237 ar putea fi un altul. Nimeni nu ne împiedică să alegem.

Sunt sigur că și Ard sau Arb, sau care o fi numele real al extraterestrului aproape chitinos, având aproape trei capete, șase mâini aproape ca niște picioare și opt picioare aproape de aceeași dimensiune, poate avea, dacă nu ar fi un înțelep creat o dată cu legile fizicii, multe întrebări legate de înfățișarea și gândurile oamenilor. Dintre care multe îi sunt aproape străine sau pe aproape insuportabile. De unde și durerea de cap. Dar, fiind o ființă înțeleaptă, este mereu curioasă. Și, fiind o ființă inteligentă, este mereu plină de întrebări. Și, fiind o ființă veche, de când lumea și pământul, este în permanentă căutare de înțelepciune și de răspunsuri. Pentru că nimic nu este ceea ce pare a fi și nimic nu este mai mult decât deșertăciune.

Ard închise un aproape ochi, admirând cu neprefăcută plăcere imaginea cu ciobani, picțel și István Csukás pe fond de munți și suc de mere cu scorțișoară și zâmbi. Guta care-i clătina crezul în nemurirea materiei, îl lăsă o clipă să se odihnească, privind cum norii trec, soarele răsare și animalele apar și dispar. Când reveria trecu, peste munți era un strat de omăt moale. Ciobanii aveau barbă sură, iar picțelul tremura ușor cocoșat de greutatea anilor. István Csukás era prezent printr-o cruce de piatră albă și o bâtă de la care fusese șterpelit capătul sferic din plastic cu aspect cromat.

– No, zise unul din ciobani, stârnind avalanșe.

– No dară, răspunse și celălalt.

– Tor! strigă cu glas subțire picțelul.

Aproape capul dispăru și, din nou un picior își făcu apariția sub forma unui sorb gigantic, ce trase în el oameni și oi și munți și nori aruncându-le la multe miliarde de ani lumină distanță pe o planetă aproape pustie unde aproape extraterestrul se întrupă în om și ca un aproximativ om rosti: „Să încercăm o istorie fără gută”.