Mi-au displăcut mereu scenariile cu distorsiuni temporale: întoarceri în timp, salturi în viitor, bunici omorâți, prunci nezămisliți și tot restul tacâmului. Ridicole; absurde. Și totuși, nu cu mult timp în urmă am descoperit o mașină a timpului funcțională, una atât de mică și de banală încât majoritatea oamenilor o trec cu vederea. Grație dânsei am putut să călătoresc în trecutul omenirii, într-un tărâm deopotrivă mistic și mort, născător însă de multe basme nemuritoare.

Tărâmul se numește Lorenția, după cel mai faimos personaj care a trăit în vechime acolo, și anul, 1433, un an în care nu s-a întâmplat nimic notabil, probabil unul dintre cei mai plictisitori ani din istorie, și totuși anul în care am aterizat. De ce am ales acest an? Ei bine, trebuie spus că nu eu l-am ales, și acesta pare a fi defectul mașinăriei care m-a săltat acolo: te trimite fix cu 578 de ani în urmă, nici mai mult, nici mai puțin. Și dacă tot veni vorba, ar fi cazul să menționez în treacăt și numele acestei mașinării: ea se numește simplu „viză de muncă” – o biată hârțoagă, neînsemnată la prima vedere, dar fără de care călătoria nu este posibilă. Firește, e plină lumea de vize de muncă, dar nu toate au inscripții magice pe ștampilă, constând în bastonașe, șerpișori și cuișoare și un iatagan pe deasupra, ce consfințește combinația.

Trecerea între 2012 și 1433 nu e deloc spectaculoasă, o fracțiune de secundă, atât cât îi ia avionului să străbată linia imaginară ce separă apele internaționale de teritoriul Lorenției. O ciudățenie, totuși, legată de spațiul aerian: stelele nu sunt în poziția în care ar trebui să apară pe boltă. De cum ai coborât însă din avion, transformările devin evidente…

***

Stau la taifas cu amicul Alvin, două perne, un covoraș și niște cafeluțe turcești. Îmi propune să coborâm într-una din zile la Al-Shukeik, pe țărmul mării, să vedem geamandurile negre. Gândul că la două mii de metri sub noi, (și undeva la vreo șaptezeci de kilometri distanță) se întinde marea prin care Moise nu și-a condus poporul spre tărâmul promis mă lasă într-o vagă expectativă. Alvin a călătorit și el în timp din Africa de Sud în urmă cu vreo doi ani, și de-atunci n-a mai plecat. Ba mai mult, a îmbrățișat cu entuziasm obiceiurile localnicilor, și poartă un thawb alb de toată frumusețea, neasortat însă cu taib și gutră, astfel că soarele generos îl bate mereu în creștetul pleșuv. Pe undeva, îl înțeleg: nu i-a mers bine în viitor. A luptat în Războiul de Graniță și (din câte-mi povestește el) a ucis mulți negri. Așa că a schimbat maroul pe alb, și negrul pe maro. Am impresia că a ieșit în câștig. Stă turcește, se roagă arăbește, vorbește englezește și negociază evreiește. Bag seamă că a înțeles multiculturalismul.

***

În trecut, oamenii erau mai mărunți decât în prezent. Așa ne învață cărțile de antropologie. Așa și este. Iar cei mai mărunți dintre mărunți sunt anume aleși pentru a sluji cu mândrie patria, cu arma în mână, la vămi, pe aeroporturi, în mașinile de poliție și așa mai departe. Poartă uniformă verde, simplă, fără modele sau zorzoane, și reprezintă astfel o binevenită pată de culoare în eternul peisaj bej-cenușiu mohorât. Ochiul călătorului neavenit îi poate adesea confunda cu elemente de vegetație urbană – care de altfel lipsește cu desăvârșire. Mărunți, dar neînfricați sunt acești păzitori ai patriei. Filosofia e simplă și se regăsește în scripturi: după trei mii de ani, David încă îl bate pe Goliat.

***

Astăzi mă duce colegul Greg cu mașina la Khamis Mushait, unde magazinele sunt ceva mai ieftine, dar și ceva mai urâte. Șoseaua, lată de șase benzi, e străjuită de-o parte și de alta de nimic. Un nimic pur și dezolant, stâncă ieșită din praful altor stânci mai vechi, așa cum îi șade bine trecutului peste care se așterne praful, lipsit de cevaurile ce bântuie viitorul, de dragul diversității. Monocromia îndeamnă la discuție.

Greg a călătorit și el în timp în urmă cu un an, taman din America, și s-a lăsat iute cucerit de obiceiurile localnicilor, asta probabil pentru că întâi s-a lăsat cucerit de frumusețile lor. Și cum una duce la alta, s-a trezit curând însurat și cu odraslă. Între timp, și-a trimis soția și copilul înapoi în viitor, iar el a rămas la muncă în trecut, de unde întreține peste veacuri întreaga familie. Am impresia că a ieșit în pierdere. Dar asta nu mai contează. E gras, jovial, pus mereu pe glumă, și etalează un minunat accent new-yorkez, cu care-și condimentează nesfârșitele sudalme la adresa localnicilor. Asta când nu-i înjură pe indieni, pakistanezi, bengalezi, sudanezi, iemeniți, omanezi, egipteni, sirieni, iordanieni, pe americani – da! pe americani, însă nu pe toți, doar pe cei care conduc prost, votează prost, mănâncă prost, gândesc prost și fac copiii proști, realmente un patriot, și nu dintre cei de mucava, ce jură pe steag, își înfig ghearele în piept la intonarea imnului și sparg semințe la finala Superbowlului, ci din tagma părinților ce-și bat copiii de mult ce-i iubesc, și nu-i răsfață întruna cu dulciuri și alte atenții. Greg e american, și americanii păzesc temeinic avuțiile trecutului, întrucât ei n-au. Dar îi și răsfață pe lorențieni. Pe deasupra, Greg e plin de tatuaje, dar mai are loc berechet.

Vorbește ca să acopere golul dinăuntru. Îi sorb cuvintele, fiecare ca o gură proaspătă de oxigen, ca să acopăr golul dinăuntru.

***

Lipsa oxigenului e mereu o problemă. Plămânii noștri din viitor s-au dilatat corespunzător pentru a permite aerului să intre în cantități tot mai mari. Uneori, când razele se strecoară printre draperii, vezi plutind în lumina lor milioane de particule fine de praf, mai multe decât îți poți închipui că pot exista într-un metru cub de aer, toate la fel, toate plutind fără rost, fără direcție, așteptând căderea nopții. Mă sufoc. Îmi doresc viză de lucru în carbonifer, când toată avuția Lorenției era deasupra pământului.

***

În amiază, pe străzile prăfuite și pârjolite de soare, bărbații au două umbre, uneori chiar trei sau patru, care vin timid în urma lor, măturând asfaltul de praf cu umbra lor. Ba uneori umbrele țin umbră celui ce lasă umbre; dacă le lasă.

***

Astăzi am urcat cu Alvin pe Al-Souda, la trei mii de metri, cel mai înalt punct al Lorenției. N-am descoperit vârful pentru că nu există vârf, doar un platou arid, lipsit de marcaje. În viitor, cercetătorii au determinat cu ajutorul sateliților că punctul cu pricina se află undeva la mijlocul drumului care urcă și coboară de pe platou, însă trecutul ne oferă o nesperată libertate de alegere. Te abați de la drum, înaintezi câteva sute de metri prin câmpul presărat cu stânci cafenii și ajungi la buza prăpastiei: de-aici se întinde către răsărit cale de multe leghe podișul Lorenziei, care sfârșește, ca toate celelalte forme de relief rebele, într-o întindere și mai vastă de praf și nisip. E și o chestiune de perspectivă. Văzut din cealaltă parte, drumul către apus pare să ducă undeva. De unde privesc eu, nu duce niciunde. Mă întorc către apus și zăresc marea, cu toate promisiunile ei ascunse, dar nici urmă de geamanduri negre

Undeva mai jos, pe povârnișul stâncos, se zăresc ici-acolo grote săpate în piatră și rămășițe de scripeți și frânghii. Alvin îmi spune că odinioară, triburile iemenite ce sălășluiau prin partea locului obișnuiau să-și sape locuințele în munte, pentru a se feri de atacurile beduinilor, și că urcau podișul cu ajutorul unui sistem primitiv de scripeți. Asta pe vremea când beduinii nu dețineau avioane de luptă.

***

Așezarea se află într-o căldare, la doi kilometri deasupra nivelului mării, ferită complet de ochiul curios al zeităților vecine. Casele sunt cubice și înalte, de-obicei două sau trei etaje, cu ziduri groase și ferestre mici prevăzute cu gratii. Toate casele sunt apărate de ziduri groase și înalte de trei-patru metri, țintate cu porți masive de fier prin care purced pe-nserate miile de cai ai băștinașilor. Întreg orașul e împrejmuit de-un șanț lat de douăsprezece benzi, în care se rotesc la nesfârșit, adesea haotic, fără țintă, și uneori la viteze aiuritoare tone întregi de metale extrem de contondente. În aceste condiții, nu-i de mirare că nimeni n-a riscat până acum să ia așezarea cu asalt!

***

Astăzi, un învățăcel s-a aruncat de pe acoperișul madrasei și s-a făcut zob de caldarâm. Întâmplarea face să-și fi ales locul tocmai sub fereastra clasei unde predau. Un gest deopotrivă temerar și solitar, pentru că în Lorenția, sinuciderea este haraamul suprem. Oricare-or fi fost motivele ce l-au mânat pe nefericit să-și pună capăt zilelor, ceva bun tot ar fi putut să iasă de-aici. Poate inaugurarea unei catedre de mecanică clasică în cadrul madrasei. Viitorul, din păcate, nu va consemna gestul său eroic, întrucât prin bunăvoința familiei, balta de sânge ce stă martoră pe caldarâmul cenușiu a devenit peste noapte rezultatul unui nefericit și timpuriu stop cardiac. Drept dovadă că în trecut, și infarcturile sunt afaceri sângeroase.

Tot astăzi, un alt învățăcel și-a dat viața la fel de eroic în șanțul de protecție al orașului, și cu tristețe în suflet am fost nevoit să-l șterg de pe lista de prezențe. Și-așa nu-i pronunțam numele corect.

***

„Allahu akbar, Allahu akbar, Ash-hadu an-lā ilāha illā allāh. Ash-hadu anna Muhammadan-Rasul ullāh. Hayya’alas-á¹£alāh. Hayya Ê¿alal-falāḥ. As-salatu Khayrun Minan-nawm”, răsună vocea pițigăiată a muezinului, amplificată de megafonul ce veghează în vârful minaretului. Toată forfota, tumultul și vânzoleala scad treptat, până ce străzile devin aproape pustii, și numai vântul mai cutreieră prin oraș. Vântul și câțiva câini sălbăticiți, în căutare de hrană. Este ora la care localnicii practică un obicei vechi de sute de ani: presatul covoarelor. Întâi se spală temeinic pe mâini și pe picioare la domiciliu sau în hârdaiele prezente în toate toaletele publice. Apoi își iau covoarele, le scutură odată și le întind cu grijă pe podea. Se descalță respectuos, aștern gutra și igalul alături de șlapi, se așează deasupra covorului și apasă puternic cu genunchii. Din acea poziție, preț de cinci minute se apleacă și presează covorul de mai multe ori cu fruntea, până ce materialul se tasează bine de tot. Covoarele mai mari sunt lucrate de mai mulți meșteri de-odată, la unison. În viitor, acestui obicei ancestral i s-au atribuit în mod nejustificat conotații religioase.

***

E miez de noapte. Stau la fereastră hotelului și privesc la miriadele de luminițe ce licăresc în zare. Din când în când, peste zumzetul înăbușit al mașinilor ce roiesc pe centură se aud lătrături sporadice, mult mai aproape de noi. Sunt haitele de câini sălbatici ce hoinăresc la periferia orașului în căutare de oase, când oasele decapitaților – lăsate să putrezească printre pietre – au fost deja împărțite și devorate după reguli numai de ei știute. Într-un tărâm al risipei fără margini, cei ce viețuiesc la margini nu fac risipă. Kalb! spun băștinașii când își scuipă întreg disprețul asupra cuiva. Kalb! Oare ce spun decapitații, înainte să fie despărțiți de căpățână: „Maththal kalb?”… Ca un câine?

Mâine mergem la Al-Shukeik, pe țărmul mării, unde în răstimpuri apar geamandurile negre.

***

Drumul șerpuiește și se-ncovoaie primejdios în descinderea sa din căldarea munților. Pe serpentinele anevoioase, mașinile gonesc cu lipsa de griji a drumețului ce călătorește spre porțile raiului. Două mii de metri mai jos, relieful își pierde orice contururi, iar soarele vorbește pe altă limbă călătorului. Cobor din mașină și mă duc să mă ușurez în spatele unui boschet pipernicit, căruia îi voi prelungi probabil existența mizerabilă cu câteva săptămâni. Simt brusc cum mă învăluie dogoarea soarelui, așa cum n-am simțit-o niciodată, apăsătoare, irezistibilă, tangibilă… am senzația că pot să mă las moale în îmbrățișarea ei, și ea mă va susține și ocroti ca un pântec cald. Mă cheamă, îmi susură în ureche, mă îmbie spre delir, și încep să înțeleg puterea deșertului asupra minții umane, asupra tuturor păstorilor, tâmplarilor și negustorilor care s-au întors prooroci din pustiurile sale. Sunt cincizeci și două de grade afară și aud claxonul mașinii.

De la depărtări, în arșița zilei, marea joacă feste ochiului neexersat, căci nu poți spune cu precizie unde se termină deșertul și unde începe întinderea de ape. Când te apropii însă, începi să simți adierea brizei, iar temperatura scade la niveluri suportabile. Plaja este îngustă și sărăcăcioasă, iar peste întreg cuprinsul apelor domnește un calm desăvârșit. Localnicii prepară qahwa în nisip, dar nu se încumetă să intre în apă. Marea le-a fost mereu străină, ostilă. Mă dezbrac la slip și mă avânt numaidecât în apă, pentru a feri ochiul localnicilor de-atâta exces de piele.

Timpul se scurge pe nesimțite, soarele coboară spre asfințit și marea devine sângerie. Întins pe spate, mă las în voia curenților ei domoli, care mă poartă agale spre nicăieri. Soarele s-a ascuns de mult în spatele orizontului, iar acum razele lunii domnesc pe luciul apelor. De pe țărm, una câte una, intră în apă geamandurile negre, în toată splendoarea lor textilă, și se cufundă până la brâu, apoi rămân nemișcate. Masive și greoaie, ca niște duhuri ale apelor, îmi urmăresc prin fante înguste deriva. Dar marea e caldă și imperturbabilă, și mă las purtat în voie de briză.