catalina-fometici-imperiul-de-sticla

Imperiul de sticlăCătălina Fometici
2018, editura Tritonic,
colecția Fantasy,
198 pag.,
ISBN 978-606-749-319-1

Spuneam despre primul volum al Cătălinei Fometici că e robust, închegat, bine scris și cu o atmosferă frumos conturată. Ridicam atunci un semn de întrebare în ceea ce privește viitorul ales de autoare. Avea să meargă pe același subgen literar, cu riscul de a epuiza la un moment dat interesul cititorilor, sau urma să abordeze alte genuri, caz în care se punea problema dacă talentul ei indiscutabil va reuși să ofere rezultate la fel de bune ca în cazul debutului?

Un bun roman fantasy știe să construiască un cadru menit să vrăjească cititorul, creionând, în același timp un trecut legendar pe care să se sprijine. Astfel, desfășurarea acțiunii își trage continuu seva din mitologie, dând noi sensuri evenimentelor descrise și crescând continuu miza. În Imperiul de sticlă, Cătălina Fometici are grijă să respecte rețeta. Atâta doar că nu avem de-a face cu personaje în care să ghicim ce eroi din vechime se întrupează, ori descendenți ai căror linii nobile de sânge sunt. Protagonista romanului de față, Alma, este o prințesă a dinastiei Elweise din Aaakra care se trezește după o mie două sute de ani într-o societate care seamănă cu una a vremurilor noastre. Conducătoare de drept a Asworului, ea trebuie să vadă în ce măsură mai poate emite pretenții la conducerea ținutului și, mai ales, dacă e capabilă să se adapteze acelor vremuri diferite din punct de vedere tehnologic și ideologic.

Și, oare, există ceva în spatele faptului că o ființă magică din vechime revine la viață în timpuri moderne?

Ținând cont de premise, cartea are un potențial enorm. Autoarea știe să contureze personaje, să construiască intrigi, să realizeze o adevărată pânză de păianjen din comploturi ce par adevărate păpuși Matrioșka. Și, paradoxal, tocmai aici se află, din punctul meu de vedere, călcâiul lui Ahile al acestui roman. N-am putut să nu mă gândesc câte sute de pagini ar fi stors un Brandon Sanderson sau o Robin Hobb din seva acestor idei. Da, știu, va exista o continuare, dar eu mă refer strict la acest volum. Cititorului de SF îi trebuie idei și speculații științifice care să-i provoace imaginația și/sau să-i pună rotițele minții în mișcare. Amatorul de crime vrea atmosferă, intrigi credibile și răsturnări de situații. Cel de romance caută sentimente, trăiri care să-l determine să plângă în hohote sau să-l aducă pe culmile fericirii. La fantasy, să se lase purtat pe aripi de poveste. Și, la fel cum în copilărie își dorea ca basmul să nu se sfârșească, ci să continue încă o noapte, apoi încă una, amatorul de fantasy vrea să rămână în lumea aceea cât mai mult timp posibil.

Totuși, jocurile politice sunt aceleași, indiferent de momentul istoric. Pentru unii, Alma este un simbol ce poate fi folosit pentru a conferi legitimitate acțiunilor lor. Pentru alții, un impediment sau chiar un element anacronic, nedemn de luat în seamă. Prințesa trebuie să înțeleagă repede care sunt taberele, cine-i sunt prietenii și cine dușmanii, sau unde să caute aliați.
În aceste condiții, Cătălina putea să-și plaseze acțiunea chiar pe Pământ, profitând de evenimentele istorice cunoscute, mai ales că, din punct de vedere politic, anumite regiuni ale Asworului își găsesc cu mare ușurință corespondent în realitatea noastră actuală. Ea nu face acest lucru, dintr-un motiv foarte simplu: superstițiile și credințele vechi ale lumii imaginate nu sunt simple născociri izvorâte din ignoranță. Supranumele prințesei, Ucigașul de Demoni, nu e o poreclă pusă de niște supuși cu prea puțină minte. Vrăjitorii, demonii și celelalte ființe supranaturale din legende chiar au existat în acele vremuri. Iar Alma are o latură pe care oamenii prezentului, orbiți de tehnologie, nu sunt capabili s-o vadă, s-o înțeleagă, sau măcar s-o creadă.

Cătălina Fometici m-a convins că este o autoare cu mult talent. Imperiul de sticlă dovedește că debutul bun n-a fost o simplă întâmplare și pune primele cărămizi ale unei serii pe care o aștept cu mare nerăbdare. Dacă după primul volum am considerat-o o promisiune, acum autoarea a devenit, pentru mine, o certitudine. Sper doar să aibă curajul să dezvolte subiectele la dimensiunile cerute de idee și de genul pe care a ales să-l abordeze.