Deşi nu sunt singurul popor cu un adevărat cult al trecutului, englezii au fost martorii celor mai dese „apariţii“ temporale din ultimele două se­cole. Rămâ­nând firi practice şi analitice, ei admit totuşi realitatea unor obiecte, personaje sau bătălii reîntrupate din cenuşa vremii… Dincolo de convenţional, legă­tura lor cu cei trecuţi în nefiinţă dar nu şi în uitare, nu a slăbit nici în prozaicul Mileniu Trei – poate şi fiindcă a existat un moment istoric în care conştiinţa apartenenţei la o naţiune străveche i-a ajutat să câş­tige o luptă ce părea dinainte pierdută şi le punea în cumpănă destinul.

„Niciodată în istoria conflictelor umane nu s-a mai întâmplat ca atât de mulţi să datoreze totul la atât de puţini“. Sunt cuvintele lui Sir Winston Churchill din zilele dramatice ale Bătăliei Angliei, când două mii de piloţi britanici, francezi, polonezi, cehi, canadieni, neo­zeelandezi şi sud-africani au decis soarta Marii Britanii şi viitorul curs al celui de-al Doilea Război Mondial.

La 1 august 1940 s-a declanşat prima fază a Ope­raţiunii „Seelöwe“ (invazia Marii Britanii). Atacurile, menite să ducă la câştigarea su­pre­maţiei aeriene şi la anihilarea aviaţiei britanice, au avut ca urmare lupte de o intensitate nemaiîntâlnită vreodată până atunci. Datorită tacticii superioare a RAF, curajului piloţilor din Fighter Command şi a unor grave erori comise de Hermann Göring în conducerea ofensivei germane, Luftwaffe nu a reuşit să obţină controlul spaţiului aerian englez. Rezultatul: la 10 decembrie, Hitler a fost silit să amâne invazia şi Marea Britanie a rămas în război.

Printre cele mai cunoscute (şi mai bombardate) aeroporturi britanice din Bătălia Angliei a fost cel de la Biggin Hill (Kent), ope­raţional încă din 1914, baza unor escadrile şi a unor piloţi care au trecut în ne­murire… Era firesc, poate, ca Biggin Hill să aibă o istorie aparte, chiar şi după închiderea (1957) şi trans­formarea sa în muzeu. Mulţi dintre cei care au fost acolo – printre care Sir Hugh Dowding, Mareşal al Aerului şi comandantul Fighter Command în 1940 – au afirmat că se mai pot auzi, uneori, vocile piloţilor şi ale personalului din sala de control a zborurilor.

Dar cele mai stranii sunt incidentele dintre anii 1954-1957, în care angajaţii civili şi militari din baza încă funcţională au fost martorii apariţiilor unui Vickers Mark I B „Spitfire“ (folosit în 1939-1940) ce părea să revină dintr-o luptă aeriană. Aparatul făcea un tonou, apoi trecea la rase-motte pe deasupra clădirilor (manevre accesibile numai piloţilor foarte buni) după care, în loc să aterizeze se îndepărta, pierzându-se în zare.

 aeroportul-bantuit-1

Foto 1: Cel mai cunoscut avion de vânătoare al RAF în Al Doilea Război Mondial, Vickers Supermarine „Spitfire“, în variantele: MK XIV (sus) şi MK XVIII (jos). Arhiva Dan Apostol.

 

Până aici, nimic deosebit. Însă, în acel moment, RAF mai opera cu avioane „Spitfire“ (variantele XVIII şi XIX, produse în 1945), doar în conflictele de peste mări (Coreea, Yemen, Kenya, Malaysia). Începând din martie 1950, escadrilele de vânătoare de pe teritoriul Marii Britanii fuseseră dotate integral cu aparate cu reacţie. Existau un număr redus de „Spitfire“ care zburau la mitingul anual din Londra, dar acestea erau de tipurile IX şi XIV (fabricate în anii 1942-1944 şi diferind ca aspect de vechiul model I B). Şi un ultim amănunt: avionul care survola Biggin Hill nu apărea pe ecranele rada­relor de la sol. Era oare o iluzie colectivă, provocată de încărcătura emo­ţională şi istorică a locului?

Iar Biggin Hill nu  este singurul aeroport britanic unde se manifestă asemenea fenomene… Aflat la 60 kilometri nord-vest de oraşul Norwich, aeroportul Bircham Newton a fost operaţional între 1916 şi 1966. La sfârşitul Primului Război Mondial, a găzduit escadrile din nou formatul Corp Independent de Bombardament (Independent Bombing Force), echipat cu cele mai mari bombardiere britanice ale timpului, Handley Page 0/400. Aceste aparate de şase tone, transportând bombe de 749 kilograme, ar fi urmat să atace Berlinul în noiembrie 1918, acţiune anulată în ultima clipă de semnarea Armistiţiului. Bircham Newton avea un atelier de reparaţii, trei de mentenanţă pentru biplane (desfiinţate în 1937) şi 18 hangare. Două aeroporturi-satelit, RAF Docking şi RAF Langham, erau folosite ca unităţi auxiliare şi piste de urgenţă. Varietatea tipurilor de bombardiere, torpiloare şi avioane de vânătoare care şi-au avut baza la Bircham Newton demonstrează calitatea echipamentului şi instalaţiilor de la sol, dar şi profesionalismul echipajelor şi al personalului tehnic: Avro 549 Aldershot, Fairey Swordfish, Vickers Vimy, Airco DH 9A, Fairey Gordon, Hawker Hind, Lockheed Hudson, Vickers Wellington, Bristol Blenheim, Avro Anson, Airspeed Oxford, Hawker Siddeley Kestrel, De Havilland Canada DHC-1 Chipmunk.

În Al Doilea Război Mondial, Bircham Newton a fost repartizat Grupului 16 RAF al Comandamentului Apărării de Coastă, ale cărui escadrile aveau în principal misiuni de patrulare maritimă. Sfârşitul ostilităţilor nu a însemnat desfiinţarea aeroportului, ci doar schimbarea destinaţiei sale în cea de bază antisubmarin a NATO şi de testare a noilor avioane (prototipul Hawker Siddeley Kestrel V/Stol a realizat aici întregul program de probe, în 1965).

Închis ca aeroport operaţional în 1966, Bircham Newton a devenit sediul companiei Construction Industry Training Board. Dacă pistele s-au scos din uz, majoritatea clădirilor, inclusiv unele hangare au putut fi preluate şi amenajate de noii proprietari (în turnul de control a funcţionat sediul administrativ, până în 2008, când a trebuit demolat, datorită degradării avansate).

În 1983, o echipă de filmare a BBC venită să realizeze un documentar despre RAF a fost cazată la parterul unei clădiri unde fuseseră dormitoarele ofiţerilor, singura căreia conducerea Construction Industry Training Board îi respectase destinaţia iniţială, transformând-o într-un muzeu ce păstra uniforme, arme, obiecte personale ce aparţinuseră piloţilor – dar mai ales atmosfera extrem de tensionată a anilor de război, când însăşi existenţa Marii Britanii a depins de curajul, spiritul de sacrificiu şi „nebunia“ tinerilor combatanţi din RAF.

Clădirea-muzeu avea douăzeci de dormitoare, cinci vestiare, trei camere de instructaj şi o sală de mese. Iar în spatele ei se aflau două terenuri de tenis unde piloţii obişnuiau să îşi petreacă timpul liber între misiuni sau raiduri inamice. Pe unul dintre aceste terenuri, sunetistul Charles Gordon s-a pomenit într-o după-amiază faţă în faţă cu un ofiţer din Royal Air Force purtând uniforma anului 1943. Tehnicianul de la BBC şi aviatorul s-au uitat uluiţi unul la altul secunde nesfârşite, apoi ultimul… a dispărut. Nu deodată, ci treptat, succesiv, aproape pe nesimţite. Mai întâi culorile au început să pălească, să se estompeze, imaginea pilotului ajungând să semene cu o fotografie în sepie. După care şi aceasta s-a blurat, topindu-se încet în văzduh până ce nu a rămas decât un contur de beznă – apoi, nimic…

Când şi-a revenit din şoc, Charles a simţit nevoia să împărtăşească cuiva prin ce trecuse. L-a ales pe cameramanul Peter Clark, poate fiindcă acesta avusese o experienţă asemănătoare cu câteva zile înainte, când auzise voci şi zgomote în muzeul pustiu.

Clark i-a propus un experiment. Au instalat câteva audio-recordere profesionale pe terenul de tenis şi în muzeu, apoi le-au pornit. A doua zi, la derularea benzilor au avut parte de o surpriză: în primele ore de înregistrare nu răsuna decât fâşâitul monoton al benzii monitorizând liniştea netulburată a nopţii. Pe la trei dimineaţa însă, tăcerea a fost spartă de o întreagă babilonie de sunete: uruitul îndepărtat al unor motoare de avion, sonerii, comunicaţii radio, păcănitul maşinilor de scris, voci de bărbaţi şi femei dând ordine, comunicând poziţii de escadrile, zbârnâitul telefoanelor – adică zgomotele caracteristice unui aeroport militar în plină activitate…

Înregistrările au fost ascultate şi analizate de specialişti ai BBC şi Scotland Yard, care au decis că „nu este vorba de o fraudă, ci de un fenomen care rămâne, deocamdată, inexplicabil“. Aparatele funcţionau perfect, benzile erau noi, iar sunetele motoarelor cu piston la aterizare sau decolare ar fi fost imposibil de imitat prin efecte speciale.

Printre documentele oficiale ale Royal Air Force consultate de echipa BBC, erau destule clasate „confidenţial“, nu pentru că ar fi conţinut secrete militare, ci fiindcă nimeni nu le considerase altceva decât nişte erori umane sau ciudăţenii. Cele două incidente din 1983 nu fuseseră nici primele, nici singurele, încă din 1946 producându-se o serie de stranii fenomene vizuale, auditive şi senzoriale. Declaraţiile din dosare aparţineau personalului RAF, tehnicienilor care demontaseră echipamentele din Al Doilea Război Mondial, muncitorilor veniţi să execute lucrări de reamenajare a diverselor spaţii ale clădirilor, iar mai târziu, funcţionarilor, inginerilor şi agenţilor de pază ai Construction Industry Training Board. Toate consemnau întâlniri cu personalul Royal Air Force în uniformele din anii 1916-1946, întâmplate după 1950, rapoarte despre zgomotul unor avioane invizibile ce aterizau şi decolau în noapte, lumini care se aprindeau în hagare dezafectate şi staţii de radio ce începeau să funcţioneze fără a fi atinse de nimeni.

Înregistrările nocturne făcute de Peter Clark şi Charles Gordon au fost difuzate în cadrul unei emisiuni a BBC dedicată „ciudăţeniilor“ de la Bircham Newton. Urmarea? O avalanşă de scrisori din partea proprietarilor unor case din jurul aeroportului, care confirmau luminile şi zgomotele de pe pistele abandonate în 1966. În scrisori apărea şi un element inedit: efectele asupra animalelor. Caii, vitele şi păsările intrau în panică auzind motoarele avioanelor spectrale, iar câinii şi pisicile manifestau aberaţii comportamentale sau fugeau de acasă.

aeroportul-bantuit-2

Foto 2: Ceremonie în cimitirul militar din Bircham Newton, lângă biserica St. Mary (1942). Arhivele Comisiei Humboldt.

 

În sfârşit, verificând arhivele foto ale anilor 1940-1945, Charles Gordon l-a recunoscut pe ofiţerul de pe terenul de tenis: căpitanul Dusty Miller, mort împreună cu întregul său echipaj la 3 februarie 1943, când bombardierul lor Avro Anson a ratat aterizarea nocturnă, lovind zidul din spate al bisericii din Bircham…