Corporal Clegg had a wooden leg
He won it in the war, in 1944.
Corporal Clegg had a medal too
In orange, red, and blue
He found it in the zoo.
Dear, dear were they really sad for me?
Dear, dear will they really laugh at me?
Pink Floyd-Corporal Clegg
1.
Era înăltuță și avea un surâs care te înmuia pe loc. Părul blond, natural, cu fir subțire ca pânza de păianjen era complementar cu trăsăturile delicate ale feței – nas subțire și drept, bărbie ascuțită și pomeți discreți. Și mai erau și ochii, un verde crud, sălbatic, conturați de o privire întotdeauna cercetătoare. Era înfofolită într-un palton cafeniu, care se rotunjea binișor peste abdomen, susținându-i sânii umflați. Nu avea pantaloni, doar o fustă de lână roșie și ciorapi lungi, negri. Picioarele îi erau adânc înfipte într-o pereche de cizme de cauciuc. Numele ei era Victoria.
Trecu pe lângă soldații care păzeau cordonul, înarmați cu mitraliere, și se așeză la coada lungă ce șerpuia de la intrarea de fier peste trotuar și stradă, în noroiul lipicios al parcului. Se lipi cu umărul de un copac desfrunzit și oftă greu. Obosise să vină pe jos până aici, prin frigul și lapovița ce anunța sfârșitul anului. Nu-și mai simțea degetele, iar prin călcâie îi treceau săgeți de foc.
Se foi o vreme, încercând să vadă peste capetele celor din jur cât mai are de așteptat. Se cocoță pe vârfuri într-un echilibru precar și privi încruntată, nerăbdătoare, plesnindu-și palmele și suflând în pumni. Estimă ca va mai dura cel puțin două-trei ore până va ajunge în fața tejghelei deasupra căreia scria cu litere mari, gotice, „Centru de Alimente”, și își va primi pachețelul care i se cuvenea. Respiră adânc și se așeză pe vine, strângându-și genunchii în brațe. Privi printre pulpele dezgolite la aburii grei care i se rostogoleau din gură și se lipeau de umezeala pământului. Începu să tremure și mai vârtos.
Bărbatul din fața ei se întoarse și o privi încruntat. Avea barbă, o fedoră cu boruri largi și un fular lung pe care și-l înfășurase de câteva ori în jurul gâtului. Efectul era bizar, părea că avea capul lipit direct pe trunchi. Sufla pe nări jeturi de aburi care îi umezeau mustața, drept pentru care se ștergea des cu mâneca hainei, ce înghețase într-o pojghiță rotundă.
– Ți-e frig, mormăi el.
Victoria nu știa dacă era o întrebare sau o constatare. Faptul era oricum evident așa că ridică doar din umeri și continuă să se frece cu palmele pe pulpe.
– Dacă te îmbrăcai mai gros, acum nu tremurai așa, rosti monoton bărbatul.
Tânăra se scutură și dădu din cap. Firește că nu i-ar fi fost atât de frig dacă ar fi avut pantaloni și mai multe pulovere și un palton gros, de iarnă, și o căciulă și mănuși și șal și poate o pereche de cizme din piele. Dar, cum-necum, nu le avea, așa că trebuia să stea la coadă în haine nepotrivite cu vremea de afară. Și să înghețe. Se prinse cu ambele palme de burta umflată și încercă să o acopere în așa fel încât să se ferească de vântul tăios. Deocamdată era bine. Înainte să plece, se legase pe mijloc, pe sub haine, cu câteva boarfe, ca și cum abdomenul ei ar fi fost un cuib pe care trebuia să îl țină cald și păzit de orice pericol.
Coada nu se mișca deloc. Victoria se ridică în picioare cu chiu cu vai și își masă umerii amorțiți. Încă nu se așezase nimeni în spatele ei. Contemplă șirul lung de oameni ghemuiți unii într-alții și îl asemui involuntar cu un cordon ombilical care o lega de ușa de fier. Se gândi că ar fi fost bine dacă s-ar fi așezat cineva în urma ei, poate s-ar mai fi încălzit oleacă.
Bărbatul din fața își verifică ceasul, un Siegerin vechi cu ecranul bombat ca o cupolă, zgâriat și lovit, prins în jurul încheieturii cu o curea groasă de piele. Îl scutură enervat și apoi îl duse la ureche. Mormăi ceva și își trase mânecaaproape de degete. Se întoarse către fată:
– În ce lună ești?
Victoria ridică iarăși din umeri. A șaptea, poate a opta, nici ea nu știa.
– Nu știi? Nu ții minte când te-ai…? Hmm, tuși el încurcat. Te-ai…
Fata scutură din cap.
– De ce nu te duci în față, dacă ești gravidă poți să intri înaintea tuturor. Lupul și mielul nu pot paște împreună.
Victoria îl privi încruntată. Știa că poate să scurteze coada, dar nu înțelegea rostul vorbelor sale, sau poate le pricepea, dar în alt context, cel al unei amintiri neplăcute. Gândul îi fugi la noaptea când iubitul și fratele ei fuseseră arestați și târâți în închisoarea de la marginea orașului. Își mai zise și că oamenii spun lucruri ciudate când îngheață de frig. Zâmbi înțelegătoare. Se hotărî să se destăinuie bărbatului. Părea suficient de inofensiv și destul de insistent încât să nu se mai poată ascunde. Își ridică arătătorul și îl apăsă pe buze, apoi făcu un semn prin aer: „Nu.”
– Ești mută? întrebă el surprins.
Tânăra aprobă scurt, apoi întinse mâna pentru a arăta șirul lung de oameni și se prefăcu că vorbește cu cineva. Făcu un pas înainte și se aplecă cu palma făcută pâlnie în dreptul urechii, se încruntă, își puse mâinile în șold și își suci capul dintr-o parte în alta: „Nu”. Apoi ridică din umeri.
– Nu te înțelege nimeni?
„Nu.”
Bărbatul se uită din nou la ceas, dar de data asta nu-l mai scutură. Își aranjă mai bine fularul și își ridică gulerul. Vântul sufla cu putere în crengile golașe, care se loveau între ele cu un sunet de morișcă. Câteva frunze îngălbenite de arțar se rostogoleau într-un mic vârtej și, neîmpiedicate de nimic, alunecau pe stradă în jos, printre casele înghețate. Victoria ciuli urechile. I se părea că aude ceva în depărtare, un bubuit adânc, abia perceptibil. Simți sub tălpi un murmur nedeslușit. Privi iarăși cu jind către ușa închisă.
„Cât crezi că mai stăm?” îl întrebă prin semne.
– Nu știu, dar se face târziu.
„Nu mai am nimic de mâncare”
– Nici eu.
Vibrația crescu în intensitate. Se simțea de parcă pământul gâfâia, ultima suflare a unui om care se ofilește. Atinse un punct maxim și apoi se opri cu totul.
– E al doilea pe ziua de azi, constată bărbatul.
O femeie care stătea mai în față, îmbrăcată în salopetă de muncă și jachetă decolorată, se suci către ei și întrebă neliniștită:
– Tot cu fosfor?
– Probabil, îi răspunse bărbosul. Oricum, sunt departe, în zona fabricilor, nu avem de ce să ne îngrijorăm.
Lapovița se transformă în ninsoare. Vântul împrăștia fulgii, care se așezau în dezordine pe umerii oamenilor. Unii se topeau de îndată ce atingeau materialul hainelor, dar alții rămâneau lipiți și se strângeau în grămăjoare încăpățânate. Victoria întinse mâna și își scutură câțiva de pe haină. Nu erau reci și fu uimită când văzu că i se lipesc de palmă.
„Uite, parcă ar fi… parcă ar fi… ”. Se opri, îi venea greu să gesticuleze.
Bărbatul se uită la ei încruntat. Îi strivi în palmă și își mirosi degetele. Tuși un pic atunci când praful îi intră în nas. Se șterse de poalele paltonului și își băgă repede mâinile în buzunar.
„De unde crezi că vine?”
– Din zona închisorii. Ar trebui să ne grăbim. Mă duc să văd de ce durează așa de mult.
Ieși din rând și traversă strada cu pași hotărâți. Victoria rămase în urmă, privind nerăbdătoare în jur. Încă nu se putea obișnui cu senzația de imponderabilitate pe care i-o provoca tremurul nărăvaș al pământului. Și nici cu mirosul din aer, o putoare dulceagă, familiară, de carne arsă.
Își îmbrățișă abdomenul și simți două piciorușe care se scuturau neliniștite. Le mângâie cu vârful degetelor și apoi apăsă cu toată palma, încercând să cuprindă contururile vieții. Se gândi cu părere de rău că nu va putea niciodată să îi cânte copilului sau să îi șoptească vorbe de alint. Nici să îl îmbărbăteze, ori să îl sfătuiască, sau chiar să-l certe. Undeva, într-un ungher al minții, o voce îi șoptea insistent și deși încerca să o ignore, cuvintele își făcură loc la suprafață: „Lupul și mielul nu pot paște împreună”. I se făcu frică și se simți în primejdie. Ar fi vrut să plece, să fugă din noroiul și frigul care o împresurau, să se întoarcă acasă și acolo să rămână ascunsă, în uterul încăpător al adăpostului, doar ea și copilul, și să nu mai iasă niciodată afară până ce iubitul și fratele ei nu se vor întoarce și lumea va deveni iarăși prietenoasă.
2.
Era începutul verii când băieții cei mari l-au legat pe Adrian de copacul cel gros din pădurea de la marginea orașului. Îi târau călcâiele goale prin praf, pe pământul crăpat de secetă, fiindcă își pierduse papucii în încăierare. Era și frate-su vitreg printre ei și striga de zor:
– Ia-l mă și trage-l încoace că scapă, futu-i paștele mă-sii! Nu-llăsa!
L-au legat bine și l-au lăsat acolo, sub crengile care se legănau în vântul fierbinte. Nu au luat seama la strigătele și smiorcăielile sale, nici la zulufii blonzi de copil, care se frecau de trunchiul bătrân și rămăneau smulși între venele dure ale scoarței uscate. Nici la mâinile și picioarele sale care se zbăteau încercând să scape din încleștarea de fier a frânghiei. L-au legat și l-au lăsat așa, în miezul zilei, în căldura sufocantă. Apoi au plecat nepăsători. Din când în când se mai uitau peste umăr și îl vedeau plângând. Mulțumiți, rânjeau către el cu guri ascuțite, mândri că l-au prins și l-au pedepsit. Se băteau peste umăr și se felicitau: „Nimeni nu fură mâncare, nimeni”.
– Dați-mi drumul, vă rog, nu mă lasați aici.
Nici vorbă de așa ceva. Băieții se pierdură pe drumul nepietruit care se întorcea către adunătura de case ce se vedea în depărtare prin aerul vălurit de fierbințeală. Adrian se uita după ei, sperând că e totuși o glumă, că ceilalți nu ar fi în stare să îl abandoneze acolo, așa prăpădit cum era, slab și zdrențuros, doar pentru că furase câteva fructe și niște carne afumată. Doar era tovarăș cu ei, membru al comunității, pionier al acestei lumi noi și încă neîmblânzite. Chiar așa îi spuseseră Vânătorii de lupi, bărbații și femeile îmbrăcați în paltoane de piele, cu căciuli de astrahan, care încurajau și îmbărbătau Reconstruirea și care pedepseau pe oricine se punea de-a curmezișul. Și aveau și dreptate să o facă. Înainte de venirea lor, lumea fusese văduvită de orice lumină, goală și înghețată, cutreierată de lupi înfometați, care se mâncau unii pe alții. Și-o amintea bine, înghesuită și murdară, sălbăticită de traiul greu. Dar ei se juraseră că vor schimba totul. Îi dăruiseră și o mică stea de fier, semn al locului important pe care îl ocupa în noua ordine, și îi promiseseră că atunci când va fi mare îl vor face și pe el Vânător de lupi.
Așa îi spuseseră, că aveau nevoie de tineri puternici care să caute bestiile înfometate și să le elimine fără milă. Astfel, după ce vor fi ucis îndeajuns de multe, totul va reveni la normal. Idealului pentru care luptau era consemnat într-o limbă necunoscută, în cărticelele cu coperte negre pe care le dăruiau tuturor cu dragă inimă și îi învățau să le citească.
Se trase mai tare din îmbrățișarea care îl strivea de copac, dar fără nicio speranță. Nodurile erau bune. Încercă să se calmeze, poate dacă stătea liniștit îi venea vreo idee salvatoare. Se gândi să își sugă burta și să se strecoare din chingile care îl țineau nemișcat. Trase aer în piept de câteva ori și se lăsă să atârne, simțind că o să alunece până la pământ, dar frânghia i se strânse în jurul pieptului, sufocându-l. Începu să horcăie și se împinse cu vârfurile degetelor de la picioare înapoi în poziția inițială, plângând și mai tare. Hohoti o vreme, dar apoi se potoli.
Era din ce în ce mai cald, iar setea îl chinuia îngrozitor. I se crăpaseră buzele și își trecea limba peste ele, încercând să-și aline chinul. Din când în când privea chiorâș în stânga și în dreapta, sperând că va veni cineva să îl dezlege, dar împrejurimile erau pustii. Știa că nimeni nu avea drum pe acolo. Greierii bâzâiau amețitor, inducându-i o stare de somnolență, dar îi era frică să închidă ochii. Își aminti poveștile care se spuneau în jurul focului, despre lupii uriași care încă stăpânesc pădurile și care îți smulg mâna sau piciorul dintr-o singură mușcătură. Începu să moțăie.
Și apoi visă.
Era în brațele cuiva, care îl strângea cu forță și îl alinta. O palmă răcoroasă îi alina febra, mângâindu-l pe frunte și pe obraji. În depărtare auzea bubuituri repetate, dar nu îl îngrijorau prea tare, era la adăpost, iar brațele care se închideau în jurul lui făceau scut împotriva oricărui pericol. Apoi o ușă se trânti la perete și o voce bubui, scuturând pereții:
– Trebuie să plecăm, acum!
Fu luat pe sus. De undeva din apropiere auzi un șuierat lung și asuzitor, un tânguit care cânta jalea unei lumi dispărute. De ce nu se împotrivea nimeni? El nu voia să plece. Era dreptul lui să stea acolo, protejat și scăpat de orice răutate și de orice nemernicie. De ce nu zici nimic, mamă? Ți-au tăiat limba?
O lumină roșiatică îl orbi. Închise ochii și se afundă mai tare în pătura cu care era înfășurat. În jur auzea urlete și plânsete și țipete de groază și o mulțime de pași care alergau care încotro. Începu iarăși să se smiorcăie, dar nu îl băgă nimeni în seamă. Auzi din nou vocea de mai înainte:
– O să ieșim din oraș, nu putem rămâne aici. Au ajuns la doar câțiva kilometri depărtare.
O mitralieră țăcăni asurzitor la doar câțiva pași de el. Forța mecanică a armei îl sperie atât de tare încât începu să urle ca din gură de șarpe. Se înecă cu salivă, dar tot nu se opri. Anxietatea și teroarea mamei îl cuprindeau ca o boală. O să moară, o să moară amândoi și întreaga lume împreună cu ei, și dacă va renaște vreodată, atunci ei nu vor mai vedea răsăritul, pentru că vor fi orbi și mici și ascunși sub pământ pentru totdeauna.
Se trezi brusc. Simțise că era cineva pe aproape și acum privea încordat în toate părțile.
– Vă rog, sunt aici, mă auziți?
Tufișurile înalte ce-l înconjurau se scuturară puternic. Câteva crenguțe se aplecară până la pământ și se frânseră. Adrian se opri din strigat. Ascuns între ele nu era un om, ci altceva, îi simțea mirosul dulceag și îi auzea respirația gâfâită. În lumina puternică a soarelui, blana de pe ceafa zbârlită sclipea amenințător. Din botul lung, împodobit cu un șir de colți bruni, i se scurgeau bale lipicioase. Ochii roșiatici îl fixau înfometați. Era un lup uriaș, poate cel mai mare pe care îl văzuse până atunci. Animalul se opri pentru o clipă, își ciuli urechile și amușină. Era singur de jur-împrejur. Mârâi înfometat și își apropie capul masiv de pământ, gata să sară.
Adrian scânci și simți că i se umezesc pantalonii. Diseperat, încercă să își amintească ce îi spuseseră Vânătorii să facă atunci când era încolțit, dar sfaturile lor erau mute. Se opinti în sus pe trunchi, dar frânghia îl imobiliza complet. Începu să urle:
– Nu! Nu vreau să mor!
Fiara se apropie încet de el.. Adrian îi simți mirosul de mosc amestecat cu urină. Îi veni să vomite. Se zgudui din toate încheieturile și horcăi ca un spânzurat. Piciorul drept îi aluncă din prinsoare și izbi animalul cu forță peste bot. Lupul sări într-o parte descurajat.
– Pleacă de aici! Pleacă, măi!
Un urlet prelung scutură crengile copacului. Adrian răcni și el, un strigăt de deznădejde la fel de neomenesc precum chemarea lupului. Răcni până rămase fără aer și auzi cum îi țiuie urechile. Răcni până leșină. Visă din nou.
Era la vânătoare în sălbăticie, departe de sat, la marginea unei păduri de fagi. Așteptau să intre într-o hrubă ascunsă de câteva trunchiuri prăbușite, unde se ascunsese o haită. Unul dintre Vânători, un chel solid cu față lătăreață, venit de undeva din estul îndepărtat, îi explica pe un ton autoritar:
– Tovarășe, să nu uiți că lor le este frică de noi. Și asta e cel mai important. Noi suntem mai mulți și avem arme automate și uzine și tancuri și ei știu că luptă un război pierdut, dar nu se dau bătuți. E firea lor. Dar noi suntem experți la lichidat bârloguri.
Începu să râdă gros, iar ceilalți îl urmară, încântați. Adrian aprobă nerăbdător. Era curios să vadă ce se ascundea în gaura întunecată din pământ. Bărbatul îi făcu semn să îl urmeze, iar copilul se ținu scai după el. Soldatul își pregăti arma și trase piedica cu un clic sec. Se îndoi de la mijloc și intră în tunelul îngust.
În scurt timp lumina deveni difuză, iar detaliile din jur se șterseră. În față nu vedea nimic, dar auzea foșnete grele. Lui Adrian i se păru că e privit din toate direcțiile de ochi care luminau vii ca torțele. Se sperie și suspină. Sunetul ricoșă din tavanul de piatră care se strângea peste ei.
– Liniște! șuieră Vânătorul.
Hruba cotea la dreapta și se deschidea într-o încăpere rece și umedă, bine aerisită. Bărbatul aprinse o lanternă și mătură pereții dintr-o parte în alta. Într-un colț, o familie de lupi se înghesiau unii într-alții, un ghem de blană cenușie.
– O femelă și trei pui, îi șopti bărbatul.
Adrian îi văzu și se simți covârșit de milă. Puii încercau să se ascundă în spatele mamei lor. Mârâiau către ea, terorizați, căutându-i țâțele. Lupoaica era încordată, își sucea capul triunghiular în stânga și-n dreapta, încercând să găsească o cale de scăpare, dar peștera se închidea în toate părțile. Începu să se învârtă pe loc într-un dans bizar, în timp ce scormonea cu labele din față o gaură în care să își vâre progeniturile. Hârâi amenințător de câteva ori, apoi urlă prelung, un geamăt sinistru, implorator.
Vânătorul o luă în cătare. Își goli aerul din plămâni și apăsă pe trăgaci. Bubuitura plesni cu forță în pereții de granit. Glonțul trecu prin ea, sfărămându-i clavicula și vertebrele și se izbi în peretele din spate. Femela căzu la pământ. Picioarele îi tremurau spasmodic. Încerca să își lingă puii, dar nu putea să se miște. Soldatul se apropie de ea, îi puse un bocanc greu pe gât, își scoase revolverul din toc și îi lipi țeava de frunte, deasupra ochiului drept.
Adrian își îngropă fața în palme și o luă la fugă spre ieșire, împiedicându-se în bezna groasă. Căzu pe burtă de câteva ori, dar continuă să se târască spre lumină, râșcâindu-și coatele și genunchii. Odată ajuns afară, se așeză pe o piatră și începu să hohotească.
– Ce-i cu tine?
Privi printre degete și îl văzu pe Vânător. Mitraliera îi atârna cuminte de umăr, iar în brațe ținea strâns puii de lup.
– De ce ai fugit așa? întrebă soldatul pe un ton sever. Ei sunt dușmanul, tovarășe. Nu trebuie să îți fie milă.
– Pe…pe ăștia nu îi omorâți?
– Nu, îi creștem. Mai sunt războaie de purtat și împotriva altor animale, băiete. Credeam că ai înțeles asta deja. Lupii sunt doar începutul. Ai să vezi. Hai să mergem.
Copilul se ridică cu greu și îl urmă șovăielnic pe Vânătorului care mângîia puii și îi alinta în timp ce îi trăgea de urechi.
– Am vorbit cu soldații, le-am zis că ești soția mea și că ești însărcinată. Putem să intrăm înaintea celorlalți. Haide.
Victoria îl privi neîncrezătoare. Se trase de lângă el și scutură din cap. Avea un presentiment neplăcut, ceva rău s-ar putea întâmpla dacă se băga în fața atâtor oameni care așteptau în frig și în vânt de aproape o oră.
„Nu.”
– Nu cred că înțelegi prea bine. Mergem, luăm mâncarea și plecăm, insistă bărbatul. Se uită iarăși la ceas, se șterse la nas și continuă: până ajungem în față s-ar putea termina alimentele. Vrei să mergi acasă cu mâna goală? Nu ți-e foame?
Ninsoarea se înteți. Strada și trotuarul erau deja acoperite de un strat subțire de zăpadă. Victoria se aplecă și strânse un bulgăre în palme. Îl bătători bine și îl privi atentă. Numără, fără să știe de ce, firișoarele întunecate care împestrițau albul curat și proaspăt. Îl strivi apoi între degetele vineții. Zăpada se frânse în bucățele mici și fata le lăsă să cadă. Se șterse de palton privindu-și palmele insistent.
– Sunt oameni, mii și mii de oameni.
„Ce?”
– Cenușă… sunt oameni arși, vine de la furnale. Se grăbesc. Vor să șteargă toate urmele.
Victoria deschise gura și dacă ar fi putut ar fi urlat din toți rărunchii. În schimb, rămase așa, căscată. Se scuipă în palme și începu să se frece furios. Din când în când se curăța pe haine și în păr, dar ninsoarea nu pregeta să o acopere la loc. După o vreme, deznădăjduită, își vârî mâinile la subsiori și le ținu acolo, îmbrățișându-se cu putere.
– Vino cu mine și apoi putem să plecăm de aici. Vrei?
„Da.”
Bărbatul își puse brațul pe după talia ei și o trase din noroi. Pășiră amândoi în stradă și se îndreptară hotărâți către ușa de fier din capătul celălalt al străzii. Victoria își asculta pașii molfăind fleșcăiala de pe caldarâm. Într-un fel ascuns, dureros, știa că era adevărat, știa că din închisorarea cu garduri înalte de fier, acolo unde fratele și iubitul ei erau ținuți, nimeni nu fusese vreodată eliberat, dar nu își închipuise niciodată că cineva ar fi putut să îi ardă, să le transforme cadavrele în cenușă plutitoare, pierduți pe vecie în vântul și ploaia sfârșitului de an.
Simți că i se înmoaie genunchii. Un val de fierbințeală i se cuibări în stomac și aproape că se trânti la pământ, dar bărbatul o ținu bine. Trecură pe lângă soldații care priveau impasibili și ajunseră în față. Lângă intrare, păzind ușa, ședeau doi ofițeri cu pelerine cenușii pe umeri. Unul dintre ei fuma tacticos. Scruma liniștit și se juca cu jarul, împingându-l în țigară cu unghia de la degetul mare. Îi văzu pe cei doi apropiindu-se și îi opri cu un gest scurt.
– Ce doriți?
– Domnule comandant, am vorbit mai devreme, v-am spus de soția mea, e însărcinată și nu mai putem să stăm aici, în frig. Am dori, dacă se poate, să intrăm și să ne primim rațiile.
Ofițerul îi măsură din cap până în picioare. Se uită atent la Victoria și îi făcu cu ochiul. Tânăra se strădui să zâmbească și, deși îi venea să plângă, clipi către el complice, apoi se mângâie pe burtă. Soldatul zâmbi blajin. Aprobă scurt și se trase la o parte.
– Firește, vă rog, intrați. Am și eu un copil și nici nu pot să îmi închipui ce chin trebuie să fie frigul ăsta.
Victoria șovăi. Ușa de metal a Centrului de Alimente i se părea o gură întunecată și veninoasă, gata să o înghită. Se uită către bărbatul care o ținea lângă ea, implorându-l mut să îi dea drumul sau să plece amândoi acasă.
– Haideți, vă rog, insistă ofițerul. Ninsoarea asta… nu vă face bine.
Fata păși timidă înspre el, dar se opri când auzi o voce groasă, încărcată de ură, răzbind din grupul de oameni care așteptau în urma ei:
– De ce să intre înaintea noastră? Și noi stăm aici și am înghețat și ni-e foame.
– Liniște! urlă soldatul. Nu ți-ar fi rușine? Înapoi în rând!
– Să treacă în spate și să aștepte, la fel ca noi!
Ofițerul trecu în viteză pe lângă Victoria și se opri în dreptul unui bărbat înalt și solid. Își duse mâna dreaptă la toc, iar cu cea stângă îl lovi în piept. Omul se împiedică și se trase câțiva pași în spate. O bătrână postată firav lângă el începu să țipe:
– Lasă-l în pace, are dreptate. Animalule!
Soldatul se opri pentru o clipă, mirat că cineva avea curajul să i se opună. Își reveni imediat, o prinse pe femeie de păr și o trânti la pământ. Se îndreptă de spate și privi fioros în jur:
– Mai are cineva ceva de comentat?
Mulțimea fremătă. O furie ascunsă, hrănită zi de zi cu eșecul și foamea ultimului an, ieși la suprafață, revărsându-se ca un râu umflat de ploi. Începură să se împingă, încercând să rupă cordonul de soldați care se apropiase cu armele pregătite.
– Ne-ați distrus, ne-ați omorât pe toți!
Nemulțumirea sări de la unul la altul, răspândindu-se ca un foc de paie. Cei din spate părăsiră coada și veniră în față, adunându-se într-o grămadă neregulată. Soldații îi priveau speriați, neștiind ce să facă.
– Oare iubitul vostru conducător, sus acolo în bârlog, moare de foame?
Victoria se trase în spate, încercând să scape de valul de oameni care venea spre ea. Alunecă pe dalele umede și căzu pe jos, lovindu-se la umăr. Se strânse ghem, lipindu-și bărbia de piept. Părul blond i se mânji de zoaie. Fleșcăiala îi intră în nas și în gură și începu să se sufoce. Tuși convulsiv. Auzi o detunătură însoțită de urlete speriate. Deschise ochii și văzu oameni alergând care încotro. Pașii bocăneau în jurul ei într-un ritm fără sens. Se gândi că o să fie călcată în picioare, că cineva o să îi pleznească burta și o să îi omoare copilul. O durere îi zvâcni în pulpă atunci când o femeie căzu peste ea. Scânci ca un animal, prea speriată ca să reacționeze.
Două brațe puternice o prinseră de mijloc și o ridicară în picioare. Se șterse pe față și încercă să își păstreze echilibrul. Îl văzu pe ofițerul care le vorbise lovind cu sălbăticie o femeie căzută la pământ. O izbea cu picioarele peste față, urlând ceva. Unul dintre soldații de gardă își descărcă arma în aer. Violența cu care mitraliera își împroșca gloanțele o paraliză pe Victoria. Se lăsă moale, dar bărbatul de lângă ea nu-i dădu drumul.
– Trebuie să plecăm de aici, îi urlă în ureche.
O trase după el, prin mizeria care se aduna pe stradă, departe de oamenii care se devorau. Fugiră printre blocurile și casele cu geamuri chioare, pe sub copacii șubreziți de frig și de umezeală, care sprijineau un cer surd la orice suferință.
– De ce urli, mă? Ne-ai speriat pe toți.
Adrian își deschise ochii cu greu. Îi curgea sânge din nas și îl usturau cumplit obrajii. Clătină amețit din cap, în timp ce încerca să se concentreze pe chipul fratelui său vitreg. Apoi își aminti.
– Lupul, unde e lupul? întrebă deznădăjduit. E un lup aici, a vrut să mă atace. Ai grijă!
– Care lup, mă? Nu-i nimeni pe aici. Te-a bătut soarele-n cap. Vorbești prostii.
– Crede-mă, insistă băiatul. Era să mă mânce. E pe aici, dezleagă-mă repede.
Începu să plângă la amintirea bestiei, de botul rânjit, de putoarea groaznică, de ochii hămesiți.
– Ce-ai făcut, frate? Te-ai pișat pe tine?
– De ce nu mă crezi?
– Te cred, te cred. Hai, am venit să te dau jos. Ai stat destul aici.
Băiatul ocoli copacul, își scoase un cuțit și tăie frânghiile. Adrian le simți cum slăbesc, iar când plesniră se prăvăli în iarbă. Avea toți mușchii amorțiți, iar încheieturile îl dureau îngrozitor. Fu luat pe sus. Încercă să rămână în picioare, dar carnea îi era moale și nefolositoare. Căzu.
– Hai odată, se duce ziua.
– Nu… nu pot, se bâlbâi Adrian.
– Lasă că îți revii tu. Să nu te mai prind că furi, mâncarea ne aparține tuturor și se împarte egal, astea sunt regulile satului.
Băiatul cel mare îl trase pe copil în sus și îl sprijini pe umăr. Porniră încet pe drumeagul prăfuit. Adrian se uită în urmă. Tufele din jurul copacului se legănau încet, dar era doar vântul după-amiezii. Scăpase și nu știa cum. Își aminti de lupoaica din grotă și se gândi pentru o clipă că poate lupii pe care îi ucideau Vânătorii nu erau atât de răi, poate nu meritau să fie omorâți sau, în orice caz, poate nu chiar toți. Poate că bestia aia înfometată nu îl ucisese pentru că îl văzuse atât de mic și de neajutorat, un pui pedepsit de tovarășii săi. Ar fi vrut să îi spună asta și fratelui său, dar privirea încruntată îl descurajă. Nu era bine să vorbești în felul ăsta despre dușmani. Vremurile se schimbaseră și, de-acum, pentru un timp, era mai bine să dai din cap, să te supui, să îți înduri pedeapsa, dacă o primeai, și să speri că până la urmă totul va fi bine. Lupul și mielul nu pot paște împreună.
Își reveni oleacă și se desprinse din îmbrățișarea fratelui său. Păși, nesigur pe picioare, transpirat și epuizat, pe drumul care ducea în satul din depărtare. Și deși era de abia începutul verii, în depărtare, peste coroana imensă a copacului, dinspre pădurea de fagi, se adunau nori grei de furtună.
Sfârșitul inocenței (și alte povestiri) – Cristian Vicol
Editura Tritonic, 2018
Colectia: SFFH
ISBN: 978-606-749-332-0, Format: 13 x 20 cm, 228 pagini, Aparitie: 2018, Mai
Temele și subiectele pe care le abordează Cristian Vicol îl îndepărtează de zona hard-SF-ului, chiar și de cea a SF-ului „clasic” (dacă mi se permite acest termen extrem de vag) și îl înscriu mai degrabă în tradiția istoric-utopică a unor scriitori precum Bradbury, Huxley, Vonnegut, David Brin, frații Strugațki, sau Walter Miller Jr.. Sunt explorate poteci alternative din trecutul sau viitorul umanității, uneori în cheie ironică, alteori distopică sau tragi-comică, dar de fiecare dată de la nivelul și prin ochii unor personaje solide, bine conturate, care ar putea trece cu brio un presupus test Turing al tridimensionalității ficționale.
Alexandru Maniu
