Margaret Atwood este una dintre cele mai importante autoare canadiene. Romanele sale sunt puternic influențate de viziunile ei feministe și de dorința ca femeile și bărbații să aibă drepturi egale în societate. „Poveștile ei reprezintă tăcerea și discriminarea sexuală la care sunt supuse personajele feminine. [..] Femeile sunt considerate un instrument sau o jucărie, de parcă nu ar avea sentimente, opinii sau drepturi proprii.”[1]

Povestea Slujitoarei de Margaret Atwood este o distopie, scrisă în 1985, care evidențiează rolul femeii într-o societate patriarhală constituită pe fond creștin. Aceasta a apărut din cauza mișcărilor feministe din Statele Unite, de la sfîrșitul secolului al XX-lea.

Romanul are ca punct central viziunea societății asupra importanței corpului feminin. Acesta nu mai are valoare identitară sau personală, ci se transformă într-un bun economic sau recreațional. Corpul devine o proprietate, dar nu a femeii, ci a bărbatului și a nevoilor acestuia. El, bărbatul, se folosește de corpul femeii ca de un instrument cu anumite funcții biologice, care pot ajuta la formarea statului teocratic perfect, la punerea în practică a unei ideologii bazate pe textul Biblic. Astfel, corpul femeii în această distopie se confundă cu dorințele statului, cele proprii fiind anulate și chiar pedepsite.

,,Cetățenii de gen feminin din roman fac parte din patriarhii care forțează asupra lor o viziune politică prin care se așteaptă ca ele să satisfacă anumite cereri specifice pentru a își îndeplini rolul în societate. Asta rezultă în faptul că femeile nu mai au individualitate. În loc de asta, sunt văzute ca niște corpuri colective – grupuri – care ocupă în mod ierarhic locuri sub bărbați.” [2]

Pentru a înțelege mai bine aceste aspecte, voi explica pe scurt acțiunea cărții. Aceasta se întâmplă într-un posibil viitor al Statelor Unite, transformate în Republica Gilead. „Din cauză că poluarea și dezastrele naturale au adus rata de natalitate aproape de zero, femeile sunt acum văzute strict ca purtătoare de copii și sunt valorificate numai pentru funcția lor reproductivă.”[3] Țara rămâne fără copii, populația îmbătrânește și este din ce în ce mai bolnavă și mai pregătită să se ridice împotriva guvernului. Au loc războaie civile, dar nimic nu pare că se schimbă. Dar, o lovitură de stat răstoarnă toată realitatea cunoscută oamenilor până în ziua aceea. Brusc, neașteptat și total împotriva voinței cetățenilor, democrația se schimbă în teocrație, societatea bazată pe egalitatea dintre femei și bărbați se tranformă în patriarhie, individualitatea este anulată și libertatea modificată după reguli  misogine, extremist-creștine.

Fiecăruia i se acordă un anumit statut social bazat pe funcția pe care o poate îndeplini în folosul statului. Astfel, avem de-a face cu ,,Soţiile Comandanţilor care participă la violul ritualizat al însămânţării slujitoarelor –  tinere fertile menite să procreeze pentru Comandanţi; Marthe-le se ocupă cu creşterea copiilor; Mătuşile sunt femeile care nu fuseseră căsătorite niciodată şi care administrau Centrele de Reeducare; Econosoţiile– nevestele bărbaţilor mai săraci care aveau în responsabilitate familiile lor şi Nefemeile – condamnate să-şi petreacă viaţa în Colonii, sclave care nu puteau procrea, fiind considerate rebuturi umane.”[4] Comandanții erau reprezentanți strict de bărbați și erau cei care conduceau statul. Personajele principale ale căror suferință este prezentată sunt Offred (slujitoare), Serena (soție) și Fred (comandant).

Toate aceste categorii sociale slujesc pentru o singură cauză, procrearea. Offred, slujitoare în jurul căreia se conturează povestea, este una dintre femeile fertile rămase. Din această cauză, ea este trimisă familiei lui Fred și Serena. Este important de evidențiat și faptul că nu Offred este numele ei adevărat, acesta fiind un nume compus din „of” și „Fred”, adică a lui Fred , a comandatului de care aparține. Numele, cel mai profund concept care oferă o individualitate, care îl face pe om să devină cineva (nu ceva) este anulat, este respins special pentru ca aceste particularități umane să dispară, pentru a fi înlocuite cu unele care uniformizează și cele mai intime aspecte ale vieții umane. Acesta este primul semn că femeia nu mai este privită ca un suflet particular, ca un om, ci devine instrumentul de muncă al bărbatului.

Procrearea urma un anumit ritual al însămânțării slujitoarelor (Ceremonia) care se baza pe următorul texte biblic:

  1. Iar Rahela, văzând că ea nu i-a născut lui Iacob niciun fiu, a prins a o invidia pe soră-sa și i-a zis lui Iabcob: „Dă-mi copii, că de nu, mor!”
  2. Dar Iacob, aprinzându-se de mânie asupra Rahelei, i-a zis: „Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu, Cel care ți-a stârpit rodul pântecelui?”
  3. Atunci Rahela a zis către Iacob: „Iat-o pe roaba mea Bilha; intră la ea, și ea va naște pe genunchii mei și printr-însa voi avea și eu copii.”[5]

Fără a intra în prea multe detalii, cred că este clar cine ce rol avea în societatea Giliadului.

Femeia din distopia lui Margaret Atwood este, în realitate, violată în mod legal, sub pretext creștin și cu scopul creșterii fertilității. Iar cum psihicul nu se poate detașa de corp, oricât de mult și-ar dori acestea, și el este obligat să îndure toate gândurile pe care un asemenea act le poate produce, în mod repetat. Prin asta, orice urmă de identitate este anulată. Corpului i se refuză senzualitatea, expresivitatea sau frumusețea. Iar așa, încetul cu încetul, și femeile încep să îl vadă tot ca un „ceva” prin care nu se identifică. Singurul moment, eventual, în care își pot reaminti de valoarea corpului și a intimității lui, este momentul de singurătate, atunci când sunt dezbrăcate. Dar chiar și așa, Offred „se ferește să își accepte sau să se uite la corpul ei dezbrăcat în privat din cauza identității nedorite atașate de el.”[6] Această identitate nu este cu adevărat nedorită, dar o face pe Offred să își amintească de fosta ei viață, alături de Luke (soțul ei) și de Hannah (fiica ei). Aceste amintiri dureroase sunt prezentate din când în când în carte, ceea ce îl face pe cititor să empatizeze și mai mult cu personajul.

Dar oricum, statul s-a gîndit și la problema corpului văzut și nevăzut. Tocmai din această cauză, fiecare statut social are o anumită uniformă. Astfel, slujitoarele poartă roșu („Cu excepția aripilor care îmi înconjoară chipul, totul e roșu: culoarea sîngelui, cea care ne caracterizează. […] Și aripile țin de obligațiile care ne-au fost impuse: rolul lor este să nu putem vedea, dar nici să nu fim văzute.”[7]), marthe-le poartă verde („poartă rochia obișnuită a unei Marthe, de un verde-șters, care aduce cu halatul unui chirurg de odinioară”[8]), iar soțiile poartă albastru. Controlul asupra felului în care se îmbracă femeile este un semn clar al subordonării totale a acestora în fața statului, adică a bărbatului. Dar controlul nu se oprește aici, ci se extinde și în limbaj. Formulele specifice de adresare, obligatorii, sunt o formă prin care oamenii își dovedesc loaialitatea față de sistem și o pun la încercare pe a celorlalți „<<Binecuvântat fie rodul!>> îmi spune ea, folosind salutul nostru convențional. <<Să dea Domnul!>> îi ofer eu, la rândul meu, răspunsul convențional.”[9]

De asemenea, este important să menționăm și faptul că femeilor nu li se fură numai identitatea, ci și libertatea de a face aproape orice în afară de îndeplinirea funcților menționate mai devreme. Acestea nu au voie să citească, pedeapsa fiind scoaterea ochiului drept. Nu au voie să scrie, altfel își pierd un deget sau o mână. Nu au voie să fumeze, să bea alcool, să se plimbe singure pe stradă, să cânte sau să aibă un loc de muncă. Totul este anulat. Totul. „Personajele feminine nu au dreptul la comunicare și prezintă în mod clar sclavagismul. Sunt private de orice drept al omului precum dreptul la o familie, la memorie, la libertate, la liberă alegere și la identitate.”[10]

Margaret Atwood evidențiază în lucrarea ei că femeia, chiar și supusă unor chinuri fizice și psihice de neimaginat pentu noi, poate și va reuși să își mențină o anumită verticalitate. Aceasta nu îi este inferioară bărbatului atunci când vine vorba de tăria de caracter. Chiar dacă romanul Povestea Slujitoarei transformă femeia într-un construct social, economic și politic, povestea lui Offred ne arată și ne confirmă faptul că aceasta poate ieși la lumină. Este adevărat, cu foarte multă suferință și cu bagajul unor amintiri dureroase, care fac apel la drepturile naturale ale omului, dar poate ieși.

Povestea slujitoarei de Margaret Atwood este o distopie care emoționează cititorul la fiecare pagină din cauza unui factor oarecum paradoxal. Pe cât de dură este realitatea prezentată, pe cât de îngrozitoare sunt suferințele personajelor, pe atât de ușor este de imaginat faptul că, într-o zi, s-ar putea ca societatea să ajungă într-un punct ca acela. Cititorii își dau seama că și ei s-ar conforma, ar accepta statutul pe care îl primesc și s-ar supune chinurilor precum Ceremonia. Da, amintirile ar exista, mustrările de conștiință la fel, dar până la urmă, dacă omul crede că are un scop nobil, este în stare de orice atrocitate în lumea asta. Mai ales dacă este ghidat de credința prost interpretată.

„Cea mai remarcabilă caracteristică a poveștilor ei este faptul că problemele și suferințele personajelor, cererile și greșelile lor și capacitatea de a îi răni conștient sau inconștient pe ceilalți, îi fac pe cititori să se raporteze la ele nu ca la niște personaje imaginare, ci ca la niște oameni adevărați.”[11]

Corpul, căci despre asta este vorba, poate fi văzut ca un bun funcțional care servește anumitor funcții biologice și care, până la urmă, nu reprezintă identitatea unui om, căci mintea este purtătoarea adevărată a acesteia, nu? Ei bine, nu. Dacă am accepta această idee, ar însemna că suntem deja pregătiți să acceptăm o societate distopică în care toate planurile, până și cele mai intime, sunt invadate și anulate.

În concluzie, distopia Povestea slujitoarei de Margaret Atwood pune în discuție multiple probleme ale societății de azi și de mâine. Aceasta vrea să sublinieze faptul că femeia nu ar trebui privată de libertatea de a gândi și de a acționa pe aceleași planuri ca un bărbat. Chiar dacă din punct de vedere biologic este diferită, acest fapt nu ar trebui folosit în moduri grosolane și pur misogine precum cele prezentate în proză. Ceremonia este un act îngrozitor care ridică multe întrebări în legătură cu felul în care bărbații se raportează la femei, chiar și la nivel inconștient.

Note

[1] Elaheh Soofastaei, Sayyed Ali Mirenayat, Female Body and Sexual Politics in Margaret Atwood’s Selected Novels. Studiu apărut în International Letters of Social and Humanistic Sciences,Vol. 55 (2015), SciPress Ltd., Switzerland, p. 154, traducere proprie din original: ”Her stories represent the silence and sexual discrimination in female characters. [..] Women are considered as a tool or toy, as if they have no feelings, opinions or rights of their own.”

[2] Daniel Barkass-Williamson, How is the body used to characterise the dystopian female identity in the patriarchal societies of Margaret Atwood’s The Handmaid’s Tale and Angela Carter’s The Passion of New Eve? Studiu apărut în lucarea Leading student work in English studies, Volume 9 (2016-2017), p. 161, traducere proprie din original: “The female citizens in both novels encounter patriarchies that enforce upon them a body politic which expects them to satisfy certain requirements in order to fulfil their place in society. This results in women not being viewed as individuals. Instead, they are regarded as collective bodies – as groups – that occupy hierarchical stages below their male counterparts.”

[3] Julia Gerhard, Control and Resistance in the Dystopian Novel: a comparative alnalysis, Spring, 2012 p. 13, traducere proprie din original: “Since pollution and natural disasters brought the birthrate to almost a zero level, women are now viewed solely as child-bearers and are only valued for their reproductive abilities.”

[4] Haricleea Nicolau, ,,Distopie”, http://revistaramuri.ro/index.php?id=3903&editie=138&autor=de%20Haricleea%20Nicolau

[5] Facerea, 30: 1-3.

[6] Daniel Barkass-Williamson, op. cit., p. 164.

[7] Margaret Atwood, Povestea slujitoarei, trad. De Diana Marin-Caea, București: Editura Art, 2015, p. 15.

[8] Margaret Atwood, op.cit., p. 16.

[9] Margaret Atwood, op.cit., p. 29.

[10] Elaheh Soofastaei, Sayyed Ali Mirenayat, op.cit., p. 156, traducere proprie din original: “female characters have no right to have any communication and they present the human enslavement clearly. They are deprived of any rights that a human should have them such as family, memory, freedom, free choice, and identity.”

[11] Ibidem,  p. 158, traducere proprie din original: “The most remarkable feature of her stories is that her characters problems and sufferings, requirements and mistakes and their capability to knowingly or unknowingly hurt others and makes her readers respond to them not as imaginary characters but as live human beings.”

Bibliografie

Margaret Atwood, Povestea slujitoarei, trad. De Diana Marin-Caea, București: Editura Art, 2015

Haricleea Nicolau, „Distopie”, http://revistaramuri.ro/index.php?id=3903&editie=138&autor=de%20Haricleea%20Nicolau

Facerea, 30: 1-3

Julia Gerhard, Control and Resistance in the Dystopian Novel: a comparative alnalysis, Spring, 2012

Daniel Barkass-Williamson, How is the body used to characterise the dystopian female identity in the patriarchal societies of Margaret Atwood’s The Handmaid’s Tale and Angela Carter’s The Passion of New Eve? Studiu apărut în lucarea Leading student work in English studies, Volume 9 (2016-2017)

Elaheh Soofastaei, Sayyed Ali Mirenayat, Female Body and Sexual Politics in Margaret Atwood’s Selected Novels. Studiu apărut în International Letters of Social and Humanistic Sciences,Vol. 55 (2015), SciPress Ltd., Switzerland

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!