Am să încep printr-o mărturisire: mi-e dor de sfârșitul anilor `90 și începutul anilor 2000, adică ultima zvâcnire consistentă a cinematografiei de categorie B, a producțiilor fără prea mari pretenții financiare, dar care totuși beneficiau de un scenariu bine scris, de câteva idei relativ originale, de ingeniozitate narativă și scenografică (nevoia e mama născocirilor), dar și de îndrăzneala de a pretinde un loc în canonul filmelor de gen (fie că vorbim despre SF, horror sau fantasy – cu toate subcategoriile și intersectările inevitabile).
Cântecul de lebădă a fost scrâșnitul de metal contorsionat – Pitch Black (2000); urletul de zombie – 28 days later (2002), Ghosts of Mars (2001); gângureala filosofică – ExistenZ (1999); clănțăneala colților de vampir – Blade (1998); sau bolborositul adolescentului înecat în propriul sânge – Jeepers Creepers (2001).
În sânul acestei simfonii eclectice (și mai zgomotoase ca muzica de fond dintr-o topitorie) au apărut și canadienii, cel mai pașnic, politicos și tolerant popor din lume, cel puțin de când separatiștii din FLQ și-au pierdut susținerea, iar opinia publică s-a responsabilizat și și-a cerut scuze pentru grozăvia de a-i fi nășit pe Bieber și Avril Lavigne. E ok, Canada, noi te iertăm, în mare parte pentru o listă întreagă de alte lucruri: Rush (make them kings of Canada!), sutienul cu push-up (wonderbra) și Ryan Reynolds (al doilea cel mai simpatic actor mediocru de la Hollywood). Iar undeva mai jos în acest registru, pentru Cube (1997) – un horror survival simplu și curățel, care ne-a făcut să-l privim cu și mai multă suspiciune pe Ernő Rubik.
Filmat în doar 20 de zile, într-o singură încăpere (luminată diferit de neoanele plasate în pereții de plexi) și doar cu o cameră de mână, Cube, regizat de necunoscutul Vincenzo Natali, spune povestea a șase oameni, prizonieri într-un labirint de camere doldora de capcane mortale, care își pun mintea la contribuție pentru a evada – un fel de escape room, dar pe viață și pe moarte (da, știu, tocmai ce a apărut și filmul ăla).
Miza (căci filmul are o miză, alta decât felierea unor personaje cvasi-interesante) nu e nouă – momirea instinctelor de conservare, care, în situații adecvate (și claustrante), pot anula orice urmă de pragmatism și compasiune. Nimic nou sub soare, dar scenariștii au aruncat câteva firimituri care oferă o profunzime narativă: de exemplu, numele și comportamentele personajelor sunt inspirate din câteva închisori faimoase din lume: Kazan – un sanatoriu din Rusia pentru cei cu probleme psihice; Rennes – o închisoare din Franța unde au fost reglementate o bună parte din procedurile moderne de încarcerare; Quentin – faimoasa închisoare din California; Holloway – un penitenciar din Anglia destinat femeilor; Alderson – închisoare unde se practica izolarea; Leavenworth – un penitenciar din Kansas, recunoscut pentru duritatea și rigiditatea regulilor de încarcerare.
Personajele își asumă nomenclatura, iar filmul devine o cercetare a agresivității și a impulsurilor (chiar și a celor sexuale) care ne ajută să supraviețuim acolo unde rațiunea eșuează, dar și a ușurinței cu care bunul simț lasă loc sălbăticiei și a primitivismului. Arhitecții acestei închisori rămâne necunoscuți, iar motivația obscură: este un experiment pus la cale de către guvern, o distracție născocită de către miliardari sau o examinare a viitorilor extratereștrii invadatori? Nu știm, dar nici nu ne interesează. E suficient să înțelegem că odată dezbărați de povara responsabilității și a interacțiunii sociale, oamenii regresează la ceea ce Hobbes numea „dreptul natural”, adică libertatea fiecărui om de a-și folosi puterea după propria voință, pentru conservarea naturii sale – și acum un exercițiu de imaginație: formați o propoziție convingătoare care să conțină cuvintele Canada și bellum omnium contra omnes.
În fine, înainte să ridicați sprânceana pentru că l-am vârât pe Hobbes într-o recenzie la ceva filmuleț SF, și canadian pe deasupra, rețineți că orice film cu buget redus poartă promisiunea unei investiții în scenariu și în miză, dar și a unei căutări asidue pentru o găselniță câștigătoare. Anii 2000 au consemnat o schimbare de paradigmă – migrarea masivă înspre CGI, către rețeta câștigătoare pe care majoritatea SF-urilor din ultimele două decenii au mizat – e diferența dintre Star Wars-ul original și prequels, dintre autentic și poleială, dintre artă și industrie, sau, dacă e să păstrăm geografia acestui număr din Helion Online: deosebirea dintre Geddy Lee și Bieber. Avea dreptate Marius Chicoș Rostogan!
