Un SF ironic și ambiguu

Dacă în lucrările sale de debut Adrian Buzdugan părea să se simtă excelent între teme și motive SF, dezvoltate într-un halou de caldă, chiar prietenoasă ironie (dovadă „povestirile ultimative” din culegerea Capela excomunicaților), semne de migrație a scrisului său spre corpul central al literaturii apăruseră cam tot de pe atunci. Iar publicarea, în 2014, a romanului „neoavangardist” Comisarul Corcodușă, cu o întreagă avalanșă de subtitluri, toate de un comic aproape ostentativ, putea lăsa impresia unei nete detașări de mai vechile motive cu sugestie anticipativă, în favoarea altora, din categoria abordărilor postmoderne ale literaturii generale. Că lucrurile nu sunt, în cazul său, tranșate ireversibil ne-o arată recenta selecție de povestiri, Freddie (Editura Cartea Românească, București, 2017). Mai puțin „ultimative” decât cele de odinioară, prozele de aici sunt declarate totuși „riscante”, gest de avertizare prin care cititorul este prevenit că nu i se vor satisface așteptările cele mai comode; dimpotrivă, atât inteligența, cât și prejudecățile literare îi vor fi puse la încercare.

Mai mult decât în cărțile de până acum, Adrian Buzdugan se arată dispus să practice un joc dublu, menit să împace sugestiile genului considerat îndeobște minor cu exigențele mai mult sau mai puțin canonice ale curentului principal. Tema timpului, de pildă, se întâlnește în ambele moduri literare pomenite, însă rezolvările ei, de regulă, sunt diferite. Personajul urmuzian din povestirea Tijd este un ins specializat în „economia” de timp, întrucât motto-ul din J.L. Borges sub care i se desfășoară „drama” pretinde că timpul este însăși substanța intimă a individului. Tijd economisește timp prin gesturi mărunte, dar numeroase și permanente: salturi peste pauza de țigară, driblingul cozilor la produse și servicii, renunțarea la puzderia de obiceiuri pretinse de rutina zilnică. Preocupările sale degenerează constant în contabilitatea maniacală a minutelor câștigate iluzoriu în felul acesta. Trecând de la simple calcule mintale la registrele menite să le consemneze meticulos, personajul va descoperi la un moment dat formula supremă a existenței lui de o formală cumpătare sublimă: tipărește „bilete de timp”, unele în valoare de câteva minute, altele „bilete mari de-o Oră, o Zi și o Lună”, numerotate și semnate în funcție de performanța pretinsului crononaut. Pe toate le depozitează grijuliu într-un geamantan vechi, ca pe o avere ce i-ar sta oricând la dispoziție. Pierderea geamantanului îl transformă într-un Lefter Popescu din cele Două loturi de Caragiale, distrus de revelația că restului omenirii nu-i pasă de metoda și de rezultatele ipotetice ale economiei lui de timp. Povestirea n-are nimic din manipulările temporale gustate în paradoxurile SF, însă corespunde unui anumit fantastic absurd pe care, uneori, și literatura generală îl cultivă. Tot o problemă cu timpul, mai exact cu ipostazele lui tehnice, are și micul arierat al familiei Davidsson, fixat temeinic într-o monomanie inconștientă:

„Nu-i plăceau ceasurile. Zdrobea orice cadran prindea, renunțaseră până și la ceasul cu cuc de pe hol, cuc zăpăcit de obiectele grele care-i cădeau în mână micuțului. Praf l-a făcut și pe cel de aur, cu lanț și capac al lui Timo Iktonen, fostul coleg de muncă al Hildei – ea, în cele din urmă, se lăsase de avocatură pentru a avea grijă de copil, Bruno, pilot de linie, s-ar fi topit pe picioare dacă i-ar fi cerut să renunțe la aripi. Nefiind atenționat de straniul obicei al micuțului, văzându-l iritat, i-l oferise acestuia ca să-l astâmpere cumva. Ceasul vechi, păstrat în familie de la străbunicul său, fost ministru al justiției, sau cam așa ceva, deveni amintire când Brott îl trânti cu toată forța de pardoseală și se împrăștie bucăți. I-au dus șuruburile, lanțul, cheița, rotițele și tot ce mai găsiseră întreg din el într-o cutie, alături de o sumă consistentă, dar Iktonen îi refuză politicos, cum refuză să mai treacă și pe la ei.”

Motivul temporal rămâne însă episodic în povestirea intitulată Cărțile micuțului Brott Davidsson, unde avansează în scenă un alt subiect predilect al lui Adrian Buzdugan, parodia livrescă. Brott reia la mare distanță figura copilului monstruos introdusă în repertoriul SF de Richard Matheson prin povestirea Născut din bărbat și femeie (tradusă la noi cu titlul Jurnalul unui monstru), însă fără conotațiile horror de acolo, cărora li se preferă straniul, comic și inexplicabil, al unui comportament de magnetofon cultural. Printre bolboroseli neinteligibile, retardatul emite frecvent texte poetice, comentarii filozofice și politice, citate venite din neant și trecute prin el ca printr-un medium totalmente pasiv, dar capabil să zdruncine astfel liniștea sufletească a familiei și a întâmplătoarei asistențe. Din amuzament, dar presupun că și dintr-o asumată tehnică textualistă care „împrăștie” narațiunea clasică și atârnă pe firul ei inițial structuri surprinzătoare, autorul produce un lanț de citate disparate ca temă și mesaj, inclusiv imitația de basm pășunist a unui anume Ionel Carapcea, care, dacă in extenso nu mai încape între derutantele emisii brottiene, figurează ca Notă în finalul povestirii.

Speculații ironice pe tema scriitorului și a producției sale „specifice” găsim și în alte povestiri. „Scriitorii” lui Adrian Buzdugan sunt diverși veleitari de felul lui Șocute din 72 de pagini (sau cum a intrat Titel Șocute în istoria literaturii). Personajul își datorează celebritatea unei greșeli de plasament în topul unui site care administrează producția mondială de carte, accident în urma căruia inepția intitulată Apocalipsa pică într-o marți ajunge subit pe locul întâi în vânzări. Începe o avalanșă de comenzi cu care publicitatea provocată artificial îi aduce „scriitorului”, peste noapte, tiraje și drepturi de autor colosale, urmate de receptarea pe măsură a operei sale stupefiante, pornind de la criticii mărunți, „mai dornici de afirmare”, și până la „bătrânii specialiști, istoricii, criticii cu hlamidă”. Rezolvarea confuziei are loc în celule apropiate din aceeași închisoare, Ambrozius Kehrn, administratorul site-ului, fiind condamnat pentru înșelăciune și șantaj, iar Șocute, la fel ca Al Capone odinioară, pentru neplata impozitelor. La interferența prezentului tehnologic cu un viitor înscris într-o degradare culturală suplimentară se plasează povestirea intitulată Ghostwriter. Ca produs mafiot, literatura ajunge aici în situația de a fi comandată și cumpărată de oricine. Ea se încropește la repezeală, pe genuri literare, prin programe de calculator. Totul coboară în financiar, în afacere, pentru o clientelă măcinată de veleități: „gândaci care voiau să intre în asociația scriitorilor pentru varii beneficii”. Devenită la propriu marfă de tarabă, poezia își descoperă versurile reașezate de computer instantaneu, în versiuni sortate de „comerciant” în dosare pe calități, după pretențiile și punga cumpărătorilor.

„Cu poeții era ușor! Orice porcărie ieșea, majoritatea era mulțumită. Bun, că la asta mă distram și eu puțin, mergând pe defragmentare și redistribuire temporală, dar aveam cam opt sute șaptezeci de mii de poezii în baza de date, iar ultimul program, pe care îl pusesem la punct în iarnă, tăia permanent versurile în bucăți, alătura fragmentele, verifica dacă noua strucură are o anume logică și-mi supunea aprobării piese la care aproape că nu mai aveam ce să rectific. Până acum, și vândusem aproape trei sute de volume de poezii, nu avusesem nicio problemă. Oricum, eram suficient de inteligent ca să nu bag la forfecat și malaxat Paul Valéry, Emily Dickinson, Byron sau Rabindranath Tagore, compostul era format în cea mai mare parte din opera poeților de mâna a treia, a celor care-și dăduseră duhul nereușind să prindă nici măcar plutonul…”

Nu doar veleitarii ambițioși sunt satirizați, ci și cutumele rutinate din viața literară a contemporaneității noastre:

„Mergea și la proză. Clienți erau, ceva mai puțini, odată ce toată lumea credea că poate să înșire cuvinte cu rost, dar mergea, nu puteam să mă plâng. Aveam doritori. Unii voiau să-și vadă anosta viață prinsă în niște coperți, unii voiau să se dea mari în fața cunoscuților sau prietenilor de pe Facebook, unii doreau o mică și fantasmatică glorie care să le acopere micimea… Ceva mai greu era cu eseurile, dar odată ce băgam programul pe faze lungi, cu inserție constantă de cuvinte rare, neologisme, lumea era mulțumită, chiar și criticii, dacă scrierile ar fi ajuns pe masa lor de lucru, ar fi fost satisfăcuți, dar lucrul ăsta îl evitam publicând mai ales la edituri obscure, la edituri paravan sau la cele cinci «edituri» pe care le controlam.”

În Visul lui Makmullah, un imigrant inadaptabil, pus în situația de a completa teste de integrare socială într-o Românie ajunsă istoricește dincolo de dezmembrarea Uniunii Europene, trebuie să justifice în fața organelor polițienești inclusiv un text SF „scris la comandă”: Noi locuim în vizită, despre o comunicare cosmică înțeleasă greșit și în urma căreia Pământul se trezește vizitat brusc de două milioane de extratereștri devoratori de celuloză prin biblioteci și muzee. Veleitar și el, fiindcă visul său de râvnită ascensiune socială rămâne, dacă nu cel de polițist, măcar de gunoier, personajul se trezește împins cu forța în „sinistra Casă a Artelor, fostă a Poporului”, dintr-un București dominat de „imensa statuie a Simonei Halep”.

Povestirile mai decis ancorate în universul SF apar mai spre sfârșitul sumarului, poate dintr-o strategie de-a autorului, întrucât editura la care publică volumul promovează literatura generală și nu producțiile de nișă. Biluțele este o anecdotă mai puțin originală, dar amuzantă, pe subiectul ozenistic al extraterestrului descins pe Pământ cu ambiția de a face binele cu de-a sila. Atingerea lui Midas, în schimb, este în ton cu abordarea satirică a năravurilor omenești puse la încercare și în alte proze din această culegere. Supus unei simulări premergătoare angajării într-o companie de exploatare a resurselor Universului, tânărul poftitor de înavuțire are iluzia descinderii norocoase într-un El Dorado galactic:

„Rămase cu ochii în zare. Vinele de aur cât brațul nu tentau pe nimeni atâta timp cât exploatarea de suprafață era atât de facilă și de rentabilă. Din câte înțelesese, sondele prospectoare găsiseră o groază de zone ca aceasta, în care peste o treime din nisip se dovedise a fi aur pur. Își întoarse privirea spre docilii roboți. Nisipul aurifer era turnat neîncetat în cuva compactorului care-l cernea scrâșnind și tot păcănea compactând pepitele micuțe de aur. Încărcătorul tocmai întindea brațele pentru a prelua un nou lingou.”

„Spațiu lavabil cu granule de timp” ne introduce, în mod surprinzător, chiar în miezul unor realități fandomiale românești:

„– Da, da! am spus înc-un da în telefon.
– Domnu’ Păun, ai povestirea pentru Ferestrele timpului?
Am rămas interzis.
– Ștefan Găvănescu la telefon. Domnu’ Păun, mă auziți?
Firește că-l auzeam, și-i recunoșteam și vocea, de la radio. Am bâiguit un «da» gâtuit de emoție. Oare de unde avea numărul meu de telefon? Poate pe aceeași filieră, de la Lucia, care mă introdusese, soția vărului unui prieten de-al antologatorului. Am repetat:
– Da, da! V-aud, cum să nu!
– Zi, domnule, ai gata povestirea aia despre timp?
– Ăă… aproape gata… E aproape gata.
Și trebuia să fie gata, la naiba! Mai publicasem online – Codobatura spațială, Mărgica, Begi-Begi, Stars for Renegade aveau peste două sute de vizualizări! –, numai că ăsta ar fi fost debutul meu pe hârtie. Într-o antologie făcută de o legendă.”

Nu e niciun secret că antologia Ferestrele timpului chiar a apărut, iar „antologatorul legendar”, Ștefan Ghidoveanu („Găvănescu” din varianta literară aluzivă), constrâns de norma alfabetică, l-a introdus pe Adrian Buzdugan, cu Spațiu lavabil…, chiar în primele pagini. Restul povestirii relatează o amuzantă călătorie temporală efectuată de personajul-autor aflat în criză de inspirație, în viitor, acolo unde povestirea lui deja există, revenind la Moșul SF (supranumele de blog al antologatorului din prezent) cu textul imprimat pe piele, spre a putea fi citit în oglindă și „dat la tipar”.

Când operează într-un registru mai apropiat de cerințele curentului principal (în ipostaza sa postmodernă, bineînțeles), semnatarul culegerii Freddie strecoară în subteranele textelor sale și discrete aluzii la motive SF. Iar în prozele efectiv lansate pe coordonatele genului, priza la realitate rămâne, de regulă, esențială. Din această ambiguitate profundă se dezvoltă o literatură cu marcă personală, care își scaldă subiectele și personajele în umor și, nu de puține ori, într-o ironie senină.

Freddie. Proze riscante – Adrian Buzdugan
Editura Cartea Românească
Colecție: Cartea de proză
Dată apariție: 04-2017
Nr. pagini: 152
Format: 14×20.5
ISBN: 978-973-23-3186-6

Despre autor (de pe site-ul editurii)

Adrian Buzdugan (n. 1971, Huşi) este profesor de științe sociale în Brăila. A debutat editorial cu volumul Capela excomunicaților (povestiri ultimative), (Humanitas, 2010), care a câștigat în 2011 Premiul pentru Debut al Asociației Scriitorilor din București, Premiul pentru Debut al revistei Luceafărul de dimineață și Premiul pentru cel mai bun volum al Asociației Române de Science Fiction. Romanul Citadela de fier (Tracus Arte, 2012) obţine Premiul RomCon pentru cel mai bun roman, Iași, 2013 și Premiul revistei Antares pentru proză. În 2014, îi apare la Editura Adenium romanul neoavangardist Comisarul Corcodușă (sau Corcodușă ’92 sau Treisprezece gloanțe și de restul… morcovi sau Gloanțe pentru Andros sau Corcodușă & Co. sau cum mai vreți dumneavoastră…).

A publicat proză, poezie, cronică de film, pamflet, recenzii de carte și eseuri în reviste literare de prestigiu, fiind prezent în numeroase antologii.