Emil, spițerul, proaspăt întors din Poznan, m-a ameninţat pe bune, foarte serios. Uite-așa, pe nepusă masă. Domnule să nu zici că nu ţi-am zis, o să încep să sap în grădină şi e vai şi-amar de poponeaţa dumitale dacă nu dau peste arginţii şi diamantele lui Bibescu, te-ai ars, să-ţi faci bagajele, s-o ştergi de pe că altfel cum?! Emil mi-a furat stickul cu siguranţă. Îl fac eu să mărturisească, trebuie să stau cu ochii pe el. Şi cum e la Poznan, ce piese de teatru se mai jocă, am vrut eu să ştiu cotrobăind după nişte torente să descarc un film teribil despre Sfârşitul Lumii. În Poznan e bine, absorb în draci fonduri europene, a nins cu trandafiri la Varşovia, se poarta freza Macek, care freză, poate Bosh, fugi de-aici, am văzut un meci de fotbal aşa cum scrie la carte, a înscris bengalezul Bebo Buti. Spițer guraliv şi mincinos, Emil, ce să-i faci, mă întrecea la baliverne.
Nici Matache, măcelarul măcelarilor, nu era mai prejos. M-a ameninţat cu satârul, tranşând pe după tejghea tot felul de cărnuri aburinde. Băiete, o s-o iei rău pe coajă pe tema asta, parcă văd, adică nu te văd bine, zi-ne parola şi gata, nu te mai juca omule cu noi.
Matache, tu glumeşti, n-ai nici laptop, nici tabletă, nici mobil, ce te burzuluieşti. O să-mi iau, râde Matache, măcelarul măcelarilor. Muşchii gâtului îi joacă fantomatic.
Fantomatic? Hm, nu se potriveşte. Matache are gât de taur. E asudat tot. Tricoul lui, antic şi de demult, a făcut două războaie mondiale. În măcelărie miroase greu, miros leşios, aluneci pe dale, te ţii de tejghea, tejghea alunecoasă şi ea, uite nişte pete de sânge se evaporă încet, încet, o muscă nebună survolează întinderea purpurie, harşti, Matache o descăpăţînează cu o precizie uimitoare, hotărâtă, chirurgicală.
Pe Strada Mare trece fanfara municipală, unu, doi, unu, doi.
Tocmai traversasem la bistroul lui Heronim. Heronim îmi făcu din ochi. Mă trase de-o parte, grijuliu, conspirativ. Vezi, vezi că s-au cherchelit şi-o să înceapă acuşica să-şi facă de cap, stai liniştit şi, să ştii, eu nu ţi-am furat stickul dar cred că Albertina de la Observatoru’ Astronomic l-a şparlit săptămâna trecută la cenaclu literar când le-ai dat de băut de ziua ta şi nemernicii ăia de literaţi stafidiţi şi mediocri s-au întors la matale cu pardonul, înţelegi, măi, tu înțelegi? Da vezi să nu zici cuiva ceva că Albertina de la Observatoru’ Astronomic e tare spurcată la gură şi o să facă o caterincă, mamă, mamă, că să vezi ce i-a făcut lu Boromir Stanislaw când i-a spart vaza aia de Burgundia, ce ţipete, şi ce alergătură, nu erai că stateai pe Facebook, ştie toată lumea! Şi vezi că Eliodor Barazol a picat la casting la tipii ăia de la Holiud şi are pică acum pe americani şi din pricina asta a dat pe gât trei păhărele de tărie!
Eliodor Barazol se întoarse spre fereastră. Spuse pe un ton ameninţător, plouă. Aghiman Cazabran se întoarse şi el spre fereastră. Ninge. Vabral Hornicular se întoarse spre fereastră plin de surprindere. Strigă, dogoreșteşte soarele! Şi Miriadam Pararam se întoarse spre fereastră, surâse şi spuse că suflă vântul turbat.
Dar, în sfârşit, trecea fanfara municipală care-i puse pe jeratic, le dădu fiori, fiori adevărați. Răcniră de-a valma, căci fiecare avea un ce arţag cu unul de pe , nu vedeam foarte bine din locul în care mă aflam, unul îmbrăcat cu un trenci ponosit şi cu o pălărie turtită bine pe capul pleşuv, prin aer se rotea un avion.
E tambur-majorul din Berlin, vezi bine, asta e! Conţopistul?! Conspiratorul, vezi bine, dragă, ce să mai vorbim! Membru de partid la Moscova, desigur! E toboşarul din Kaliga, pot să jur! Paranormalul? Spionul roşu! E și trombonistul din Mokasili, pe cuvânt că nu vă mint, oameni dragi! Conspirator şi el! E şi trompetistul din Beauburg, uite-l, vezi?! Cârnăţarul, pe bune?! Violatorul, domnule dragă! Revoluțieeeee!
Trecea fanfara municipală să-1 întâmpine pe american. Cotcodăcitorii citadini de pe , sigur văluriţi în chip magic-magnetic de Pitoșkin, unul dintre cei mai periculosi şefi ai serviciilor secrete fictionale din Takla Makan, răcniră în cor aducând fanfaragiilor municipali Vestea Cea Bună. Dumnezeu știe care era vestea că în vacarmul general nu puteam să înțeleg mare lucru, nu vă mint. Avionul prezidenţial tocmai survola orăselul nostru asudat de canicula parşivă, semn al încălzirii globale dirijate.
Îl însoţeau avioane de vânătoare periculoase. Mulţimea ovaţiona. Oficialii îşi aranjau cravata şi-şi lustruiau bombeul de manşeta pantalonilor, Terente printre ei.
Când dogorea, când ploua, când ningea. America! America! În sfârşit, America ne lua în seamă! Şi nişte copilii şi nişte babete şi nişte pasionaţi agitau steguleţe, aruncau trandafiri.
Un homosexual leşină, trecu un albatros imperial. Mulţimea se aruncă înainte, să ocupe scările, gările, ministerele. La revoluţie! Şi nişte funcţionari îşi dădură obştescul sfârşit, aşa, metaforic, vorbind. Dar fanfara municipală trecu mai departe, dincolo de aerogară. Sigur că nişte poliţişti se luară după fanfaragii. Unde vă duceţi, stimabililor, vine avionul prezidenţial, aţi încălcat protocolul. Chestii dintr-astea foarte serioase.
Ca şi când patria ar fi fost în pericol. Şi cum cobora avionul i se zăriră însemnele, pot să jur. Aglaia Protopopescu se bosumflă. Că n-ar fi fost americanul. Poate un cântăreţ de hip-hop, un chitarist celebru. Poate chiar Gagarin. Poate târfa universală sosită să le spună ce şi cum despre revoluţia sexuală. Şi tambur-majorul scoase o mitralieră de sub pulpana hainei şi, foc automat. Avionul atinse betonul încins. Pierdu un motor. Se răsuci pe dreapta, uite-așa. Conflict internaţional, de-adevăratelea, întregul Facebook începu să duduie, pe Twitter se aprinseră luminiţe ca de crăciun, o fetişcană din Lima mă tot roagă să-i dau un LIKE. Bomba atomică gata, gata să cadă peste bietul orăşel. Câteva zeci de morţi şi răniţi şi foarte multă televiziune. Şi declaraţii şi martori, și multă înghesuială. Şi toate liniile telefonice se înroşiră instantaneu.
În Realitatea Virtuală se zvoni că ar fi vorba de un nou film de lung metraj, cel mai credibil candidat la Oscar. Că fanfara municipală era și ea în scenariu, de fapt. Că din avioanele de luptă se cernea o ninsoare trandafirie şi ploaia şi dogoarea și pustietatea erau plănuite după metode ştiinţifice. Că armata făcea un experiment de proporţii pentru a întări capacitatea de apărare a patriei. Că erau manechine, corpurile carbonizate, şi că avionul prezidenţial ar fi fost de mucava, iar căştile poliţiştilor din zahăr candel.
Cum altfel? întrebă Eliodor Barazol ieşind din Realitatea Virtuală şi lăsând în urma lui un virus elicoidal. Cam aşa ceva, spuse Aghiman Cazabran ieşind şi el din Realitatea Virtuală şi lăsând în urmă un virus ogival. Dar ce credeau? Uite-aşa murmură Vabral Hornicular ieşind la rându-i din Realitatea Virtuală şi lăsând în urmă un virus bicefal. Şi Miriadam Pararam îi împuşcă pe toți în cap exact ca în celebrul Nikita, tare filmu’ domnule. Miriadam Pararam dădu foc punctului logistic incendiindu-mi întreaga copilărie și un sfert din adolescență. Coborî în stradă lăsându-şi laptopul deschis să zumzăie ca un bondar, trebuie să-i cureţe ventilatoru, i-am zis de atâtea ori.
Se întâlni cu tambur-majorul din Berlin şi porni alături de el. Opriră la o staţie de benzină austriacă să facă plinul. Spre miezul nopţii se îmbarcară pe submarinul galben cu care Abu Kadâr patrula în apele golfului. Abu Kadâr îşi aprinse un trabuc şi, prin metode ştiinţifice, procedă la punerea în aplicare a punctului doi din monstruosul plan de cucerire a lumii. Delfinii şi balenele şi caracatiţele virtuale se răspândiră în oceanul planetar pregătind schimbarea rasei umane, vălurind reţelele de socializare în fel şi chip.
Dar cine mi-a furat stickul?! Vabral Hornicular, custodele muzeului de istorie, îmi taie calea, vreau comoara lui Bibescu, s-o duc la muzeu, s-o aşez în vitrină chiar la intrare să vină poporanii de pe să se mire ca la iarmaroc, şi să nu uit să te întreb, mă întreabă, tu cu cine votezi. Păi cu cine să votez, zic eu ştergându-mi bombeul cu salivă ca un neruşinat care sunt. Să-l văd eu pe Pitoşkin acum, ce mai zice!
Marea balenă albastră din inima sudicelor l-a aruncat într-o bună zi pe nebunul de Pitoşkin pe ţărmul oceanului în apropiere de micul Beauburg. Pe vremea aceea toată lumea vorbea despre ploaia informaţională adusă de norii trandafirii şi despre submarinul galben cu care o mulţime dintre prietenii mei voiau să pornească într-o nemaipomenită călătorie dincolo de orizontul nostru vizibil.
Multă vreme am crezut că universul plin de universuri l-a creat pe Pitoşkin după chipul meu văluritor şi după asemănarea mea. Am bănuit că voia să stârnească îndoiala asupra descoperirilor mele despre arta navigaţiei către ultimul sens.
Pitoşkin a folosit poveştile science fiction scornite de mine pentru a construi o realitate paralelă. A jucat o mulţime de roluri. A luat chipul arhivarilor din Atena, din Istanbul, Tambo Tamboree, Ghemba, Matapahapamar, Bulbona, Ogabonda, Tazamo, Bankusai, Tulubras, Gaian, Wenda, Gutumbe, Halafaas, Hostina, Mataras, Bungburg, Tahomm, Wahstand, Burbaansk, Cammelor, Rafadda, Massa Gome, Paris, Kalodda, Gaspirias, Tulbonna, Londra, Has Masan, Gabelo, Casablanca, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Moscova, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Sulina, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao şi dezmăţata Kumbali.
Pitoșkin s-a substituit împăratului Owagama şi l-a interpretat magistral pe Gingullo Baloas, un personaj fabulos descris de arhivarii din Guadebo în scrierile lor de taină.
Eu am intrat în jocul lui Pitoşkin pentru că, fără să ştie, m-a ajutat să înţeleg strategicile acvatice ale furtunilor oceanice. Să răspunzi însă unei invitaţii făcute de el era ca şi cum te-ai fi dus la război gol-puşcă. M-am îndreptat totuşi către acel internet-café din Batoa Butuba, fabulosul port despre care îmi vorbise în numeroase rânduri perversul de Pitoşkin! O mână sigură decupase o fereastră digitală într-un perete cândva cărămiziu, acum aburit şi plin de pânze de păianjen. Se zărea foarte bine vestitul wormhole Bagadorobarsk care înfuleca planete, fiinţe fabuloase şi o mulţime de inele magice căzute din vârtejurile electromagnetice ale furtunilor oceanice.
Decupajul îmi amintea de cuvintele lui Gastrobados din Kalorna care, înainte de a fi decapitat la sfârşitul marilor războaie semantice, le-a spus călăilor săi să-şi facă datoria cu demnitate, cu evlavie şi cu dragoste pentru frumos.
Aşa s-a şi întâmplat. Nu a curs o picătură de sânge, afirmă Postatores în întemeierea sa ultimă purtând numele de Canonul de la Matapahapamar, scriere pentru care pictorii inspiraţi din Maladro Mora, sperând s-o aibă numai pentru ei, şi-au dat viaţa sau şi-au vândut moșiile unor neguţători de sclavi din Kontarao.
O lumină sângerie se filtra prin fereastră, cădea în neorânduială pe podeaua straşnic lustruită de o femeie corpolentă care trăgea dintr-un chiştoc de ţigară şi mă privea cu un soi de dispreţ. Era una din acele femei rubonssiene a cărei îmbrăţişare la miez de noapte te-ar fi lăsat fără suflare. Rubons din Taleeamaro ar fi fost incitat de formele ei, de culoarea pielii ei care te pândea ca o fiinţă vie. Coloritul, spunea Rubons din Taleeamaro, e înţelegerea tainică a culorilor, paradă nebună pentru ochiul hulpav, înamorat de senzațional.
Dar femeia aceea masivă, atotcuprinzătoare, ficţională şi superbă, făcând întreg şuvoiul temporalităţii acvatice să se prăvălească în despicătura sânilor ei ca două pâini scoase din cuptorul călugărilor din Gomanao, era chiar culoarea. Era întreaga culoare a lumii acvatice pornită să cucerească bietele forme asemenea mie, cel care încă mai aspiram la o interpretare culturală a lumii, la un discurs interior susţinut de lecturi amestecate, împănat de idei fugare, pervertit de o falsă privire asupra universului plin de universuri.
Modernitatea trage să moară, zicea uneori Pitoşkin şoptindu-mi că din întâmplare că dibuise secretul nemuririi urmărindu-l pe Gingullo Baloas, personaj fabulos descris de arhivarii din Guadebo în scrierile lor de taină. Postmodernismul sucombase într-un hamburger. Îşi dăduse duhul în Kaatosaonai în ritm de house. Iar modernismul era îngropat în burta Eutopolisului, arhipelagul preafericiţilor scriitori de science fiction care se căutau pe sine tocmai acolo unde nu aveau să se găsească vreodată. În bula fantasmagorică asupra literaturii science fiction emisă în urmă cu o mie de ani de imperialele orientalelor. Asta e, parada marilor filozofi se sfârşise.
Prudentul Tantore, filozoful contradictoriului, se rătăcise printre conceptele sale enigmatice, McYan, astrofizicianul melancolic, era prins fără scăpare în ficţiunea corzilor cosmice iar Plodowsky, criticul vehement al bisericii, era pe punctul de a-l pierde pentru totdeauna pe Dumnezeu după ce avusese o revelaţie în legătură cu materia întunecată de dincolo de orizontul vizibil de unde se apropia o straşnică ploaie informaţională, enigmatică şi foarte periculoasă.
Dar tocmai se sfârşea parada de august şi fanfara navală din Gumabumbe încheia manifestaţia, făloasă, zgomotoasă şi foarte parşivă. Fetele leşinau de emoţie lăsându-se în vârtejul unui orgasm nebunesc iar femeile măritate se despleteau dezgolindu-şi sânii de nebune şi alergând sălbatice în calea tamburului-major trandafiriu care călcă apăsat şi ţanţoş îndreptându-se spre circul acvatic din Marsila Mole construit în inima unui inel magic.
Instrumentiştii aveau fețe vineţii şi ochi încercănaţi. Sigur că privirile lor obosite mi-au evocat chipul lui Satalin, dictatorul din Bankusai, în ultimele clipe ale vieţii sale cutremurătoare sau chipul lui Gotombre, regele-măcelar din Kamarapamatapar sau al lui Casobias, ucigaşul din Helaor sau al lui Mamboa, tiranul baragodez sau al lui Mataloman, profetul din Gamboa. Oboseala dictatorului era, pentru o meduză ca mine, o necunoscută ca şi erotismul poporului acvatic dezlănţuit sau adormit sub vălul metaforei şi al mitului numit, nu se ştie de ce, Vălul Malaya, de martorii din Istanbul, Magribar, Sofia, Kolsupe, Dadao, Belgrad, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Moscova, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Londra, Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Efar, Kamer, Gobed, , Garzai Male, Ygonaa şi zbuciumatul Baradazar.
Chipurile acelea mânjite de funingine violentau proporţiile şi îşi băteau joc de Canonul de la Matapahapamar în care se vorbea despre strategicile acvatice ale furtunilor oceanice. Chipurile erau purtate de inşi ieşiţi din depourile secolului al nouăsprezecelea, le purtau nu nişte fiinţe vii ci nişte fantome pline de funingine care scoteau pietre din caldarâm punând pe fugă bonjuriștii filozofi din Gootaa, malagambiștii literari din Treodo sau trupele lui Kun Sun Ta sau barbișoanele din parlamentul Berlinuzului sau conspiratorii din Gutumbe.
În Cartea de la Gamedolor se afla Canonul de la Matapahapamar, secretul norilor trandafirii de lângă Tambo Tamboree şi, se pare, se găsea şi dezlegarea minunii de la Watima şi a misterului din Gambee, fericita cetate a hermafroditilor temba.
Privind formele şi chipurile pornite la stricarea lumii, eu, văluritul buclucaș din Adamville, încercam să pătrund înţelesurile tainice ale oboselii sau ale erotismului popoarelor acvatice sau ale nemuririi al cărui secret îl căutau cu toţii cu o fervoare de neînchipuit.
Asta îl încânta pe nebunul de Pitoşkin. Îl punea pe jeratic. Pitoşkin se avânta. Punem mâna pe comoara lui Bibescu! Se jura că o să fure secretul nemuririi din casele imaginarului care se aflau bine ferecate într-un inel magic aflat în corpolenta ficţiune din inima universului plin de universuri, desfăşurat în corporalitatea circului acvatic din Marsila Mole.
Pitoşkin se urca pe câte un scaun şi declama. Îmi recita din Pidulsky, din Quambo Bamquaboa şi din Moround, din Katamari sau din Omar Khalam. Îmi vorbea plin de patos despre metamorfoza markoniană şi despre mirajul orientalelor. Pitoşkin murea de nerăbdare să ajungă la porţile orientalelor. Orientalele îl fascinau. Îi ardeau buzele. Îl împingeau să se destrăbăleze, să-mi vorbească despre ordine când de fapt dezordinea era regina nisipurilor.
Artele privirii sunt ale ritmului, mi-a spus Pitoşkin în timp ce mă căra cu el prin bazarul din Qutombe căutând o tastatură magică. Ar fi vrut să devină şi el un moreaugarin. Un navigator al secretului! Dar nu pentru a pătrunde ultimul sens al universului plin de universuri. Pitoşkin era întruchiparea marelui şi hulpavnicului nimic. Voia doar să stârnească dezordinea, instabilitatea, îndoiala. L-am urmat însă fără să crâcnesc. Mă fascina. Asta eram, o meduză fascinată pe deplin, pe deplin dacă vă spun.
Pe Pitoșkin îl întâlnisem pe asteroidul Quampaala din constelaţia Rajahala. Pitoşkin răsărise din neantul oceanic, scuipat de o balenă albastră. Poate că nici nu era o existenţă reală. Poate că era un animat construit de războinicii semantici din Goltuba sau de spionii de dincolo de orizontul vizibil. Poate că era un exerciţiu al furtunilor oceanice sau o protuberanţă a vârtejurilor virtuale.
Pitoșkin se lăuda în stânga şi-n dreapta ba că ar fi om de ştiinţă, ba că ar fi un vestit scriitor bazgubanian în travesti. Școlit în saloanele literare simandicoase de la Paris. Acolo unde se scrie de fapt istoria secretă a mândrului nostru Adamville. Mare mincinos, Pitoşkin, derbedeu intelectualist! Pezevenghi! Coate-goale intelectual! Pornise să schimbe istoria lumii, să modifice realitatea, să vălurească istoriile lumii. Pornise, chipurile, să descopere miracolul ultimului sens.
Dar Pitoşkin nu credea deloc în miracol! Şi nu era de acord cu mine când îi spuneam că ştiinţa în întreaga ei corporalitate era o ficţiune generalizată şi generalizantă, atât de generalizantă! Infinitul este o categorie paraştiinţifică! striga Pitoşkin dezlănţuindu-se împotriva mea, pitoșkizându-mă.
În Qutombe aerul era încins. Caravane leneşe se târau prin lumina amurgului către Marsila Mole, către Kabul și Singapore. Luptătorii deşertului Kaharym cărau cu ei lăzi cu dinamită iar puşcaşii ameridores se plimbau ţanţoşi de colo, colo, în ritm de ragtime. Bazarul colcăia de şopârle şi de şobolani şi de şerpi vorbitori. Erau şopârle trandafirii şi galbene şi şobolani verzulii, vărgaţi, aduşi de corăbii tocmai din Batoa Butuba sau din Halicarnas şi şerpi mincinoşi găsiţi pe sub pietrele încinse din inima orientalelor nebune, pornite să cucerească așezămintele ordoxilelor de la periferia occidentalelor înfumurate.
Ah, centrul și periferia! Capitala și provincia. Imperiul și coloniile. Îmi firbeau în creier ideile astea mărețe.
Un doctor francori se certa cu o somaleră. Somalera se bâțâia după o muzică auzită numai şi numai de ea. Doctorul cânta într-o păsărească aiuritoare. Un ritm nelămurit îi cadenţa furia în timp ce mâinile desenau în aer pictograme porcoase, ciudate hărți ale spiritului. Privindu-i, i-am şoptit lui Pitoşkin că Pintora din Salvedar se înşelase atunci când decretase că vorbele durează mai mult decât faptele căci, iată, cuvintele stâlcite ale doctorului francori zăboveau o clipă prin praful spuzit peste bazar şi se pierdeau printre razele molatece ale soarelui care abia mai pâlpâia peste întinderile oceanului. Acordurile de pian de pe Sellaa, din Montamorté, din cartierul Latone şi din arondismentul 27 pluteau prin aerul sălciu.
Satile! Satile! Satile! Fairez ces qulle tum veuxo.
Bietul Satile, pianistul! Fusese digitalizat de oamenii împăratului Owagama pentru că îndrăznise să compună un concert pentru pian pe tema miracolului aflat în inima universului plin de universuri. Dar Suzanne, iubita lui necredincioasă? Unde era, oare? Căuta şi ea comoara de pe ? Sau poate fugise cu stickul meu să-l predea lui Pitoşkin într-o speluncă din Casablanca? Uite-o în aerostatul de colo. Îşi scoase jartierele şi mi le aruncă la picioare iar Pitoşkin mort de invidie, se pierdu printre tarabele viu colorate. Era nebun după femei, fusese crescut de femei. Dar cred că minţea!
Aerostatul trandafiriu fâsâia uşor pe deasupra îndreptându-se fantomatic spre Golful Persocaz. Căpitanul ne făcea semne cu cascheta lui colonială şi trăgea focuri asurzitoare de revolver. Detunăturile punctau vacarmul bazarului precedând dangătul clopotelor din așezămintele ordoxilelor care vesteau noile cruciade şi noile războaie semantice din largul oceanului virtual. Pitoşkin era în delir. Mi-a strigat la ureche ceva despre ritmurile Lunii, despre mişcările celor şapte planete din Matapahapamar, despre fulgii de nea din castelul îngheţat al norilor de zăpadă, despre spiritul oceanic şi mi-a promis că o să-mi dezvăluie secretul formelor acvatice ţinut ascuns de preoţii din Tagula Manokaan. Nici nu bănuia că se apropia de noi o cumplită ploaie informaţională venită de dincolo de orizontul vizibil. Sau poate era chiar emisarul ei, semnul ei de taină!
Cum mai încerca Pitoşkin să mă ducă de nas! Am crezut că vrea să-mi vorbească despre cuvintele Sfântului Tihona din Zadonska dar Pitoşkin ţinea morţiş să mă piardă printre ideile filozofilor desueţi din Montreal, Paris, Torino, Budapesta, Gandoraa, Tambo Tamboree, Ghemba, Matapahapamar, Bulbona, Ogabonda, Tazamo, Bankusai, Tulubras, Gaian, Wenda, Gutumbe, Halafaas, Hostina, Mataras, Bungburg, Tahomm, Londra, Wahstand, Burbaansk, Cammelor, Rafadda, Massa Gome, Kalodda, Gaspirias, Tulbonna, Has Masan, Moscova, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Berlin, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Sofia, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Oran, Kumbra Kumbrali, Milano şi încântătorul Gontaro, frumosul stând în mărime şi ordine.
Dar întregul Qutombe era plin de măreţie tocmai prin viermuiala aceea aparent fără rost, prin îmbulzeala culorilor, a mirosurilor râncede amestecate cu mirosurile tari de migole, prin sunetele care se revendicau a fi ele primele fie că era vorba de tălăngile turmelor aduse de păstorii marocanila spre a fi jertfite, fie că era vorba de claxonul îndrăcit al jeepurilor ameridores care se fâţâiau de colo, colo ca nişte pipiţe, fie că supremaţia şi-o revendicau fie glasul tunător al molahului de Kutumbe, fie vocile vânătorilor de balene de sticlă din Mauna Lao sau șoaptele naivilor din Kuantile Medola. Ritmul formelor, izvorât din profunzimi, din aiuritoarea mişcare a electronilor care creează aparența lumilor acvatice, încântă ochiul şi ațâță dorinţa, acea manifestare a libertăţii de a fi în acţiune a coporalității.
Istoria nu ţine seama însă de corporalitate şi se desfăşoară prin învăluririle succesive ale matricelor informaţionale. Acordurile de pace de pe muntele Araraman, de la Berlin, de la Mazalataz sau de la Camposaro, de la Malta sau de la Camp David, de la Moscova sau de la Kabul dintre forţele beligerante ale războaielor semantice nu ţineau seama de acordurile de pe asteroidul Sellaa, de coloritul formelor din Tasasoli sau de dangătul ordoxilelor din Bheiruz.
Erau mai degrabă semne ale erotismului devastator care măcina dictaturile, democraticele şi imperialele din lumile acvatice. Eroticele de toate gradele cuprind manifestări ale corporalităţii, eroticele fiind modurile de operare subtile ale funcţiei erotice.
Nu atingerea, nu simţul tactil sunt devastatoare şi lămuritoare pentru erotice ci adăugarea la profunzime, înlănţuirea în ritm, în ritmul nebun al sensului întrupat.
Dar Bobolina e ritmul! Bobolina era o femeie construită de mine în corporalitatea ficţiunilor mele pe care Pitoşkin o copiase cu conştiinciozitate. S-o fi văzut! Uite-aşa sucise minţile celor din Adamville, Bobolina. Era aşa, ca o trestie, cu părul ca pana corbului, uşor fiţoasă, uşor înfumurată. Ai fi zis că-i venită dintr-o altă lume ficţională. Din Tambo Tamboree sau din Bankusai, din Mauna Lao sau din furtunoasa şi enigmatica Tala Manakan.
Sigur că făcea pe nebuna, Bobolina. Sigur că înflăcăra imaginaţia bărbaţilor punându-i pe jeratic şi bântuindu-le nopţile! Era nelipsită de la sindrofii, de la întruniri şi de la tot felul de ceremonii. Se amestecase în războaiele informaţionale până în vârfu’ urechilor. Bulversa inimile politicienilor. Îi vrăjea pe jurnalişti. Se dezbrăca în văzul lumii, aiurita, zău că da. Îşi mângâia pulpele, încet, încet. Îşi atingea sfârcurile în joacă. Toţi se dădeau în vânt după ea, o căutau cu fervoare. Să-i smulgă un surâs. Să fie biciuiţi de ochiul ei. O atingere a ochiului ei necruţător era ca un medicament. Ce nebunie! Ce tevatură! Ce extaz nebun!
Ai fi zis că-i o amazoană venită din Bankusai să ne salveze pe toţi din ghearele lui Pitoşkin, monstrul ficţional al tuturor timpurilor acvatice. Bineînţeles că toată lumea a aşteptat ca Bobolina să se lupte cu Pitoşkin pe viaţă şi pe moarte aşa, ca-n filmele cu capă şi spadă, bătălie pe viață și pe moarte. Aşteptau cu toţii să-l răpună cu sabia de lumină veche ascunsă în trupul ei de un vrăjitor din ultima lumină duminicală pe care au văzut-o popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate cu puţin timp înainte de venirea ploii informaţionale trandafirii de dincolo de orizontul nostru vizibil.
Înamorații! Ţineau mortis cu toţii ca Pitoşkin să fie dezvirginat de o fiinţă fabuloasă pentru ca mai apoi, odată învins personajul malefic, ei să se destrabăleze împreună cu ea.
Pricoliciul de la Arsenal a venit la mine să mă tragă de limbă. Mi-a zis că eu trebuie să ştiu ce-i cu Bobolina, de unde a apărut şi ce are de gând. Hai, văluritule, s-a rugat pricoliciul trăgându-se de mustăţi, zi-mi care-i şpilu’ cu trestia asta frumoasă şi rece. Şi Brambolina, cântăreaţa de estradă, a vrut să ştie ce-i cu Bobolina, fiinţa fabuloasă venită cine ştie de unde, din Chicago, din Gule Magule, din Oslo sau Kiev. Murea şi altceva nu, Brambolina. Era geloasă foc. Era invidioasă. Mi-a zis nişte vorbe grele, grele. A venit şi Makarov, ochelaristul, cu o depeşă de la țar, m-a căutat şi un mesager trimis de arhivarii din Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa şi enigmaticul Baradazar.
A venit şi-un om de-al împăratului Owagama. Toţi voiau să ştie dacă Bobolina o să-i vină de hac lui Pitoşkin, aceasta fiind dezlegarea de secretul acvatic.
Văluritule, nu te mai codi, mi-au şoptit ei pe înserate. Eu i-am dus printre măslini să privească stelele. Să fie femeia providenţială? Să fie mama nenorocirilor? Să fie prinţesa galactică? Să fie oare târfa universală? Să fie acvatică destrăbălată? M-au întrebat cuprinşi de înfrigurare. Aşa s-au căznit întreaga noapte să afle adevărul privind ploaia de meteoriţi care umpluse de scânteieri întregul deșert oceanic. Dar cum să descoperi întregul adevăr despre Bobolina, fiinţa fabuloasă şi perversă când ea tot vâslea prin văzduh desenând hărți secrete, hărți de comori, hărți cu rețele de spioni extrem de periculoase, ce mai comedie, domnule!
Văluritule, m-au rugat spre ziuă cei din Adamville, ne dăm bătuţi, n-am desluşit mare lucru, ne va elibera de Pitoşkin?! Bobolina e sensul nostru ascuns? Suntem cu toții o mare și fascinantă meduză? Iar comoara Bibescului trebuie să fie legată de ceea ce e ascuns în adâncul oceanului, nu ne mai fierbe. Am râs. Mureau să-şi facă de cap, voiau să se-arunce în braţele pericolului, să se lipsească de suflet. Să fie doar corp!
Ce ştii despre mişcările corpului? M-am învoit să le zic. Infinite sunt mişcările corpului urmând credinţa. Inelul magic al mişcării conţine o infinitate de coduri. Dacă axa voastră longitudinală se sfârşeşte la mijlocul bolţii cereşti, imaginarul vostru e asemenea unui vârtej electromagnetic. Vă veţi lupta pe potrivă cu nimicnicia şi ipocrizia. Dacă axa voastră transversală de apă e prea rigidă, atunci veţi fi sortiţi slugărniciei şi doar revelaţia şi miracolul v-ar putea sustrage violent nemerniciei şi compromisului cu acvatica oficială cea trandafirie, asta salvându-vă cu adevărat.
Vom fi şi noi navigatori aşa ca tine? M-au întrebat plini de înfrigurare. Îmi veţi spune că momentul naşterii voastre nu e guvernabil şi că imaginarul vostru nu e pregătit pentru nemaipomenita călătorie către ultimul sens, având o târzie descoperire a sa. Îmi veţi spune că axele sunt conţinute în numerele fiinţei voastre şi ca în van aţi încerca să le schimbaţi. Îmi veţi spune că aţi plătit bani grei la oracolul din Tala Manakan şi că numerele anunţă un destin implacabil. Îmi veţi spune că mişcările corpului vostru sunt pecetluite de axe determinate. Dar codurile secrete ale fiinţei sunt definiţia voastră şi, avându-le şi interpretându-le, puteţi deveni insurgenţi şi apoi navigatori.
Insurgența este explicitarea spiritului de navigaţie. Iar spiritul de navigaţie este împotriva dictatului şi autorităţii colectiviste, le-am şoptit călăuzindu-i cu grijă printre luminile zodiacale care se vălureau molatec dinspre Buenos Aires, dinspre Lisabona, dinspre Dublin și Oran, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, oraşul filozoficelor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, oraşul bucuriilor, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro şi sticlosul Paragas.
I-am îmbiat pe toţi cu măsline şi cu vin de Bungali, vălurindu-mi valurile electrizate şi electrizante. Apoi le-am spus nişte poveşti despre fiinţe de sticlă venite din stele la sfârşitul verii trecute şi despre nişte circari de la circul acvatic din Marsila Mole care înghiţeau focuri şi şerpi vii şi fabuloase incredibile.
Apoi le-am spus că Adamville nu e-n puterea lui Pitoşkin dar ei nu m-au crezut. Apoi le-am spus despre electricitate. Suntem fiinţe electrice. Din acest punct de vedere, imaginea unora ne electrizează. Cădem într-o cursă aproximativ electrică. Imaginea este o chestiune de polaritate din acest simplu motiv. În acest punct delicat și vălurit, se află eroarea multora. Ei nu au în sânge arta polarizării. Impun bariere. Se îndepărtează. Memoria mare, amintirile fugare, prejudecăţile şi multe altele împiedică polarizarea. Imaginile sunt confuze. Mesajul e perceput defectuos. Deciziile omului sunt hilare, anoste sau periculoase! Dacă vrei să-ţi construieşti o imagine puternică atunci trebuie să înveţi câteva lucruri despre electricitate.
M-au întrebat cuprinşi de înfrigurare. Fără doar şi poate. Valorile de acelaşi semn se resping. Tocmai aici descoperim negocierea, armistiţiul, manipularea. Căci dacă semnul electric e acelaşi nu vă aflaţi pe poziţii deterministe. Aveţi libertatea de a juca. Fiţi electrici şi electrizaţi. Prin discurs. Prin privire profundă şi aţâţătoare. Prin gestică. Electricitatea e arma secretă și a omului politic şi a nebunei de Bobolina iar electrizarea este, fără îndoială, modul lor secret de operare.
Ne fâsticesti, vălurituleeee!
Poate că vă lipseşte credinţa, le-am spus la sfârşit. Ei s-au văitat. S-au bocit. Iar dacă Pitoşkin e răul, atunci Bobolina va cădea sub vraja lui. Căci lupta femeii cu Pitoşkin ascunde dorinţa ei neruşinată. Aşa le-am zis şi-apoi i-am îndemnat să găsească grabnic o nouă jertfă care să fie dusă lui Pitoşkin pentru a-i adormi vigilenţa. Ei m-au bombănit şi mi-au zis de la obraz că dacă aş vrea aş putea schimba mersul lumii dar lucruri tainice m-au împiedicat să le dezvălui lucrarea despre artele navigaţiei care surpă vulgaritatea lumilor acvatice.
Vulgaritatea se naşte şi guvernează superficialul, atingerea şi suprafeţele care alcătuiesc aparența martorului inclus. Corpul este un negativ al aparenţei, este o profunzime, aparența ţinându-l prizonier, oferindu-l fiinţei adormite. Artele privirii sunt ale furtunilor oceanice. Artele privirii sunt armele din războaiele semantice, cele mai ciudate arme.
Războaiele semantice ale corporalităţii înghit martorul inclus, îl revendică violent, și-l atribuie cu aroganță.
Găinațul o să ne îmbogățească peste noapte. Pricepi, Johnson B. Johnson? Unde te uiți, lasă, nu te mai zgâi după Bobolina, îți ziceam, l-am tras de limbă pe un beltonian din Tripoli, o să vindem găinațul fabuloaselor acvatice de la circul din Varșovia, ăia habar n-au că stau cu curul lor pătrat pe un purcoi de bani, ușor de dus de nas, mă îngrijesc eu, comoara lui Bibescu e un pârț pe lângă averea uriașă care stă să ne cadă-n poală, nu dormi, fii atent la mine Johnson B. Johnson, neam de neamul tău n-a visat asta, eu sunt cheia tuturor visurilor tale, o să devii un mare scriitor, o să te bați pe burtă cu nobeliștii, o să înșfaci toate premiile Grammy, te fac pianist, pompadură, tenor cu ștaif, miliardar pe bune, stai să trag o dușcă, vai ce m-am ambalat!
Dar eu nu sunt Johnson B. Johnson! Iar Potloghin de la brutărie e un derbedeu fără de pereche, cum mai visează el să se facă îmbogățit peste noapte. Asta e, visele de imbogățire se manifestă cu violență. Violenţa este graba către schimbare a corporalităţii privită ca negativ al aparenței. Ploaia informaţională de dincolo de orizontul vizibil este şi ea fie negativ al aparenţei, fie orgasmul, fie atribuirea de sens sau aflarea sensului ultim.
În toate descoperim naivitatea noastră, teama noastră de adâncurile oceanului virtual, de profunzime dar şi nepotolita dorinţă de a fi înlănţuiţi în ritm. Vrem să ne dăruim văluririi electronului ca şi cum am fi aspiraţi înlăuntru. Nu înlăuntrul materiei fiindcă materia nu există. Materia este lipsită de un sens ultim pentru că materia este de fapt o proprietate a aparenței. Eroticele secretului animă dorinţa. Secretul este al sensului ultim, construit nu spre vraja formelor ci pentru raţiunile subtile ale roirilor cuantice. Roiurile cuantice însufleţesc fiecare atotcuprinzător specific înamorat de propria lui corporalitate. El se află într-o aparentă cădere liberă către adâncurile oceanului virtual. Valurile înspumate îl împing inevitabil către inelele magice flamânde care străjuiesc corporalitatea ultimă a aparenţei, miraculosul atotcuprinzător.
Pitoşkin făcuse kilometri cu aeroplanul doar pentru a mă lua în custodie. Sau să-mi fure stickul. Sau să pună la cale noi ficţiuni ridicole şi bombastice despre naşterea lui. Dintr-o imprimantă 3 D, fără îndoială! Mă năucise, perversul, cu ideile lui ameţitoare despre universul plin de universuri, despre atotcuprinzător şi despre schimbarea ficţiunilor. Dar oare ştia el adevărul întreg sau doar îl intuia? Mi-a spus că nu credea că sunt un scriitor adevărat şi că sub această aparență bănuia că se ascundea ceva înfiorător şi periculos. Poate că tocmai de aceea pusese ochii pe mine. Poate că era trimis de oamenii împăratului Owagama sau de generalii nordicelor să mă tragă de limbă din pricina asta. Acvatica oficială cea trandafirie îl manevra cu siguranţă prin pase electromagnetice folosindu-l împotriva tuturor celor care puneau la cale într-un fel sau altul schimbarea Principiilor din Tambo Tamboree şi noua revoluţie a spiritului critic! Colonelul Sharun! El era. Fără doar și poate.
Pitoşkin avea relaţii oculte, în toate, în absolut toate cancelariile occidentalelor, orientalelor, nordicelor şi sudicelor. Pornise să pervertească istoria. Pornise parcă de unul singur să apere ştiinţele desuete. Avea ce avea cu literatura science fiction, cu ideea de libertate şi cu artele privirii. Am intuit eu!
Atât timp cât eşti privit nu poţi fi liber, mi-a spus Pitoşkin pregătindu-mă să mă dezic de mine însumi. Pusese ochii pe mine. Avea de gând să construim un dublu metafizic, o golgotă, everestul imaginației și alta nu. Punea la bătaie imaginarul lui aiurit şi ticălos în timp ce mie îmi cerea să construiesc evenimente magice.
Dar nu credea nici în magie, nici în miracol. Purta sâmbetele istoriei. Istoria? E curva curvelor! Așa răcnea Pitoșkin cuprins de frenezie.
Iar noi, moreaugarinii secretului? Suntem o insulă în inima imaginarului plutind către atotcuprinzător, gata, gata să schimbăm istoriile, să amestecăm personajele, să conspirăm împotriva lumii, să arestăm complotul din Tagula Manokaan, să dirijăm din umbra revoluţia din Dresda, din Paris și din Kutumbe, să schimbăm cursul războaielor de la periferia acvatică a orientalelor şi sudicelor.
Bravo! Bravo! Bravo! Așa îmi strigă Pitoşkin entuziasmat. Eşti atât de profund, eşti atât de inspirat, vălurituleeeeeee!
Şi Pitoşkin făcu o sută de piruete ameţitoare prin faţa cafenelei către care mă îndreptasem încercând să fiu punctual şi se pierdu într-un vârtej electromagnetic iscat din hulpavnicul Bagadorobarsk. Se hotărâse să mă aiurească punând la cale schimbarea ficţiunilor şi instrucţiunile furtunilor oceanice. Se dădea în vânt după astfel de ieşiri teatrale, îi plăcea la nebunie, perversul, să vânzolească ficţiunile.
Parada se sfârşise.
Toată vara am hoinărit de-a lungul şi de-a latul oceanului virtual vânzând romane science fiction ieftine în pieţele din Vancouver, din Casablanca, din Londra, din Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda şi Qualimbo. Și am aşteptat ploaia informațională de dincolo de orizontul vizibil plin de nerăbdare, plin de nerăbdare. Speram că spionii ploii îmi vor aduce vreo veste despre nebunul de Pitoşkin care se pregătea desigur să-mi joace vreo festă, ceva.
Se zvonise că ploaia venea de nebună de dincolo de orizontul nostru vizibil şi că avea de gând să ne facă felul. Era ascunsă în norii trandafirii care pluteau încă de la începutul vremurilor în corpul universului plin de universuri.
Din când în când ploaia stingea câte o stea. Din când în când schimba instrucţiunile narative ale lumilor acvatice pe care le bântuia. Spăla zone întinse din universul plin de universuri şi apoi dispărea grăbită într-un degetar de materie sau în pliurile bine încreţite ale furtunilor oceanice sau în imaginarul fiinţelor fabuloase sau într-un vârtej marin.
În aşteptarea ploii, navigând pe marea înspumată din inima sudicelor, metamorfozat de şamanii din Gamboa, m-au bântuit nişte gânduri despre miracol. Pitoskin se lăudase tot mereu ca într-o bună zi va pune la cale un memorabil număr de magie.
Minţise?! Am bănuit că ar putea fi vorba de o încercare de manipulare ordinară, de prost gust, ceva în genul acţiunilor vulgare puse la cale de serviciile secrete ale nordicelor.
Lui Piroskin îi plăceau la nebunie astfel de înscenări. Se dădea în vânt după fantome şi castele lugubre. Colecţiona amulete care aveau, chipurile, puteri miraculoase. Se lăsase crestat cu un cuţit de diamant de un preot tungu din arhipelagul Bali. Era convins că are un spirit malefic într-un clondir furat din iarmarocul din Bablon. Cumpărase din Algaor hărţile piraţilor din Insula Brostelei Tastoa şi timp de şapte zile se giugiulise cu o vrăjitoare din Hawamarapuptai şi ejaculase în ritm de samba spre deliciul unor agenţi secreţi care îl urmăreau cu grijă prin satelit şi-i raportau mişcările direct împăratului Owagama.
