MONEDA FANTAZIENILOR (V)

1 Julie, 1975.

Călătorim iarăşi prin ţară. Sunt 15 ani de la crearea „coopurilor”. Acum acestea s-au consolidat şi s-au dezvoltat impresionant. În drumul nostru le observăm ca pe nişte imense grădini în care munca şi ordinea s-au înfrăţit pentru totdeauna.

Ne oprim într-unul din ele. În mijlocul câmpului de muncă se află „satul-coop”. E un sat nou, ridicat după ultimele principii ştiinţifice, estetice şi higienice. Şiruri de case încăpătoare şi sănătoase mărginesc străzi drepte, curate şi pavate.

Ne întâmpină conducătorul „coopului”, care nu este altul decât vechea noastră cunoştinţă, Manor III.

În timp ce ne poartă prin „satul-coop” ca să ne arate aşezămintele acestuia, ne spune:

-„Sunt de 3 ani conducătorul acestui „coop” şi mai am încă unul de funcţionare. Nimeni nu conduce în „coop” mai mult de 4 ani. În fruntea sa este nevoie ca forţele să fie mereu proaspete şi inovatorii, neîncătuşate de rutină. Din 4 în 4 ani „coopul” alege pe cel mai vrednic familist şi-l trimite în „şcoala-coop”.

Alesul stă acolo 4 ani în şir, împreună cu familia, căci trebuie să aiba soţie şi copii. După 4 ani se înapoiază în „coopul” de origină şi preia conducerea.

Toate „coopurile” s-au mărit şi în acelaşi timp li s-au înmulţit necesităţile iar standardul de viaţă s-a ridicat la un nivel nebănuit. Patru ani de pregătire în „şcoala-coop” sunt absolut necesari acum ca cineva să devină un conducător corespunzător.

La început când „coopurile” erau mici au corespuns într-o măsură şi conducătorii pregătiţi, prin forţa lucrurilor, în grabă. Neajunsuri însă tot se mai întâlneau. Erau inevitabilele dibuiri ale oricărui început. Dar încet, încet au dispărut toate.

„Coopul nostru e astăzi de 4 ori mai mare ca la început, ca întindere şi populaţie. Munca tuturor dăruită cu dragoste şi încredere, organizată ca orchestra sub bagheta dirijorului, contribuie zi cu zi mai mult la bunăstarea generală.

Timp de 4 ani fiecare conducător este unica şi ultima autoritate în „coop”. El e ajutat şi secondat în opera sa de un mic comitet. Când îi expiră mandatul de conducere el reintră automat în rândurile „coopului” şi în comitetul noului conducător.

În „coopul” său fiecare conducător este obligat să urmeze cu sfinţenie directivele din „şcoala-coop”, de unde vine pătruns şi obişnuit cu cele mai recente metode de muncă şi organizare. În acest fel nimic nu se lasă asasinat de rutină sau de mirajul tradiţiei. Prin „şcolile-coop” toată ţara merge în pas cu ultimele salturi ale progresului şi civilizaţiei, căci viaţa nu e încremenire ci eternă curgere înainte, eternă transformare.

Îmbelşugarea în „coop” este minunată. Munca înzestrată cu maşini de tot felul şi ajutată de organizare şi raţionalizare dă un randament impresioant, considerat în economia individuală ca ceva himeric. În acest mod omul a scăpat de munca sinonimă cu sclavia, de munca ce îi mânca odinioară şi zilele şi nopţile. Cel din urmă om are astăzi timp suficient să se dedice şi nobilelor înălţări spirituale, cât şi bunurilor ce înfrumuseţează viaţa.

Iată câteva comparaţii între viaţa de „coop”, între munca de „coop” şi cea din afara „coopului”. În 400 de gospodării individuale, adică media unui sat, se întrebuinţează 400 de ore în fiecare dimineaţă cu adăpatul vitelor. La noi, în „coop” acelaşi număr de vite este adăpat într-o oră de numai 2 oameni, graţie sistematizării şi instalaţiilor introduse.

Tot acolo 400 de gospodine întrebuinţează fiecare zilnic, câte 3 ore în bucătărie, adică în total 1200 de ore. Bucătăria întregului „coop” pentru acelaşi număr de persoane, se face tot în 3 ore dar numai de către 20 de gospodine, deci un total de 60 de ore faţă de 1.200 de ore.

Se realizează zilnic deci, numai în aceste exemple, o economie de 398 ore la adăpatul vitelor şi alta de 1140 ore la bucătărie. În acelaşi fel se realizează economii în zeci şi zeci de ocazii, ajungându-se la mii şi mii de ore de muncă economisite, sustrase primitivului angrenaj al exploatării individuale şi întrebuinţate acum în vaste lucrări de interes colectiv şi bunăstare generală, cât şi ca răgaz pentru înălţarea vieţii prin manifestări culturale, sportive, etc.

Creşterea copiilor mici cere în gospodăriile individuale sute de mame încolţite de grijă şi extenuate de veghe iar neştiinţa şi sărăcia aduc la tot pasul nenorocirea, boala şi moartea. În „coop” aceeaşi creştere e dată în seama „leagănului-coop”, înzestrat cu medic şi îngrijitoare pregătite special. Aici domneşte igiena ideală în urma căreia sănătatea înfloreşte fermecătoare pe chipurile fragede.

Statisticile ţării vorbesc concludent. Mortalitatea infantilă de 3% în „coopuri” se ridică în afara lor la 40%.

Copiii rămân în „leagănul-coop” până când împlinesc 5 ani. După această vârstă ei trec obligatoriu în căminul părinţilor ca sub scutul direct al acestora să se dezvolte pătrunşi de ascultare şi stimă părintească. Regimul de hrană le rămâne mai departe separat de părinţi, până la 15 ani, în cantine speciale.

În afară de grija părinţilor, creşterea lor e desăvârşită de grădiniţă şi de şcoala primară. Corpul didactic, pregătit cu atenţia cea mai aleasă, e neobosit în datoriile ce-i incumbă.

Primul clasificat între absolvenţii şcoalei primare este trimis obligatoriu de către „coop”, în fiecare an, la şcolile superioare unde se pregăteşte aparatul ştiinţific, cultural şi administrativ al ţării. Graţie acestei metode ajunge în fruntea societăţii numai ceea ce este valoare şi talent. Prostia împinsă până la cer de bogăţie şi de neamurile de la Ierusalim nu mai are drumurile deschise înainte.

În ceea ce priveşte numărul copiilor în „coop” este de nerecunoscut. Natalitatea aproape s-a dublat. Inegalitatea de odinioară dintre sarcini şi posibilităţi era pustiitoare. Existau pe de o parte, familii bogate fără nici-un copil şi pe de alta familii dăruite deopotrivă cu sărăcie şi cu turme de copii. Ce nenorocire pe capul celor din urmă, unde fiecare nou născut însemna o nouă povară, un nou semn de întrebare şi un nou client neîntârziat pentru pământul lacom al cimitirelor. S-au cunoscut căsnicii dintre acestea, care din şapte, opt sau 10 naşteri au ridicat până dincolo de majorat numai un copil sau doi şi chiar aceia degeneraţi, pustiiţi de vlagă, cu spectrul morţii zugrăvit în ceara obrajilor.

În „coop” copiii nu mai sunt o sarcină exclusivă a familiei în care se nasc. Ei sunt sarcina întregului „coop”. Acesta le organizează şi le suportă hrana, asistenţa medicală, îmbrăcămintea, încălţămintea, educaţia generală, etc., până la vârsta ce le permite intrarea în angrenajul productiv al existenţii. În acest mod, orice familie din „coop”, fie că are sau nu are copii, contribuie în mod egal la ridicarea generaţiilor de mâine. Copiii nu mai sunt astfel o povară, ci o mare bucurie.

Dar nu ne creşte numai natalitatea. În „coop” cresc toate, prosperă toate. O lume cu totul nouă ia naştere aici, o lume înfrăţită cu bunăstarea, cu pacea, cu înălţarea sufletească. Săracia şi egoismul, meschinăria şi întunericul nu mai clocesc între oameni disperarea, suferinţa, lupta necruţătoare.

„Coopul” e înzestrat cu baie şi plajă, teatru şi cinematograf, bibliotecă şi sală de lectură, radio şi abonamente la gazete, biserică, aşezăminte moderne de învăţământ, terenuri de sport, dispensar medical, doi medici umani şi unul veterinar, uzină electrică, etc. Nu lipseşte nimic din ceea ce s-a cucerit în materie de spirit pentru îmbunătăţirea vieţii. Toate cele spuse le vedeţi aidoma în faţa ochilor şi puteţi observa perfecţiunea cu care funcţionează.

„Coopul” acesta e imaginea fidelă a „coopurilor şcoală” unde se pregătesc conducătorii. Asemenea lui sunt toate „coopurile” din ţară. La terminarea stagiului de pregătire în „coopul-şcoală” am vizitat, cu întreaga promoţie, peste 50 de „coopuri” şi am găsit pretutindeni aceeaşi înălţătoare icoană.

Cum am remarcat şi mai înainte, această înflorire îşi are izvoarele ei în organizare şi raţionalizare şi în înzestrarea „coopului” cu cele mai moderne maşini.

Graţie acestui triumvirat tehnic, randamentul muncii şi producţiei s-a înzecit, însutit şi chiar înmiit în multe compartimente. Nimic nu mai rămâne neutilizat. Cel mai sterp pământ se schimbă în cel mai fertil şi cea din urmă otrapă sau hârtie au schimbat drumul gunoiului cu acela al transformării în fabricate noi.

În acest timp, în afara „coopului” pământul se pulverizează mereu şi viaţa devine din ce în ce mai grea, mai jalonată de întristare. În schimb „coopul” creşte zilnic cu aderenţi noi. Majoritatea acestora nu-şi mai vând pământul ca să bată la uşa noastră după sfeterisirea banilor, ci şi-l donează „coopului” odată cu intrarea.

În tot ceea ce se face în „coop” pulsează geniul marelui Fan. El ne-a deschis calea pe care să ne izbăvim de întunericul viitorului şi să evadăm din el în lumină nepieritoare.

Unica mea dorinţă, încheie Manor III, este să ajung ziua când ultimul fantazian şi ultimul petic de pământ se vor contopi în divina creaţie a „coopului”.

1 August 1985.

După 25 de ani de la începutul reformei, Fan îmi spune:

-„Coopurile” agricole au ajuns foarte puternice astăzi. Ele cuprind 65% din populaţia ţării şi tot pe atâta din domeniul agricol. Procesul de încorporare se desfăşoară normal.

Dar m-am gândit în ultimii ani la generalizarea „coopului”, adică la extinderea lui şi dincolo de agricultură. Prin aceasta se consolidează mai mult situaţia „coopurilor” agricole, se complectează un organism şi se dăruieşte formula de adevărată coexistenţă socială a unui mare număr de oameni.

Am hotărât astfel crearea industriilor noastre proprii, industria de „coop” în locul industriilor private de la care ne aprovizionam până acum.

Astfel au luat de curând fiinţă 3 „coopuri” pentru fabricarea zahărului, 3 pentru fabricarea metalurgicelor, 5 pentru fabricarea textilelor în general, două pentru pielărie, unul pentru chimicale, unul pentru farmaceutice şi unul pentru importul şi exportul articolelor ce interesează toate „coopurile”.

De fapt trebuia să mă gândesc cu cel puţin cincisprezece ani mai înainte la o industrie proprie a „coopurilor” dar am fost prea absorbit de consolidarea şi mărirea lor. Poate e totuşi mai bine că s-a întâmplat aşa. Pe vremea aceea, în zbuciumul începuturilor, ideea industriei de „coop” probabil mai mult ne-ar fi încurcat decât ajutat.

Ca să exemplific cu ceva revoluţia ce se face acum, precizez că industria de „coop” produce zahărul la preţul de 10 Fani kg. în loc de 30 fani cum îl cumpărau „coopurile” de la industria privată. Toate celelalte fabricate în „coop” urmează aceeaşi scădere uriaşă de preţuri.

Pregătirile în vederea industriei de „coop” s-au făcut metodic. În ultimii 6 ani fiecare „coop” agricol a trimis câte doi tineri de câte 18 ani pentru pregătirea ca lucrători industriali. Specialiştii conducători au fost pregătiţi în aceeaşi vreme din copii fruntaşi trimişi la şcolile superioare după terminarea şcoalelor primare.

Industriile înfiinţate acum reprezintă numai începutul. Consecvent spiritului general al reformei care urăşte improvizaţia, totul trebuie să se construiască încet dar solid. În viitorii 10 ani vor lua naştere toate felurile de industrii şi se vor ridica cu producţia la nivelul consumaţiei generale. Savanţi şi tehnicieni studiază fără încetare proiecte iar instituţii speciale pregătesc cu seriozitate echipe de lucrători.

De la ac până la locomotivă, de la cheie până la dirijabil, de la săpun până la ultramarin, totul se va produce în industria de „coop”. Prin această inovaţie se dă încă un impuls adeziunii la „coopurile” agricole, un impuls care va reduce literalmente la un sfert timpul normal de încorporarea restului. Căci în „coop” viaţa devine tot mai bună, tot mai îndestulătoare. Diferenţa de preţ la articolele industriale care mergea până aici în buzunarele capitaliste va rămâne de acum înainte în „coop” şi va servi la noi şi minunate realizări.

În acelaşi timp, prin contrast, viaţa în afară de „coop” se va înrăutăţi profund şi mai repede ca până acum. Industria privată are soarta pecetluită, căci 70% din debuşeul său era în „coopuri”. Mărginită acum să producă numai pentru cei din afara „coopurilor”, mereu mai puţini şi mai săraci, desigur că nu va putea rezista mult. Puţinele fabrici ce vor mai rămâne în picioare vor trebui să vândă enorm de scump ca să poată trăi din modestul debuşeu ce le mai rămâne. Situaţia consumatorilor va fi astfel, cu certitudine, mai mult decât grea. Or, tocmai aceasta va accelera simţitor încorporarea în „coop”.

1 Septembrie 1990.

În toate domeniile viaţa fantaziană se îndreaptă spre „coop”. Cu agricultura a fost începutul. A urmat apoi industria iar acum în urmă arta şi ştiinţa.

Şcoli speciale pregătesc artişti de dramă, de comedie, de operă, de operetă, de balet, de revistă, etc., care vor forma la un loc marele „coop” dramatic. La fel se întâmplă cu pictura şi sculptura.

Pentru talentele literare care s-au manifestat prin cel puţin două opere de valoare este deschisă intrarea în „coopul” literar creat de curând.

Ştiinţa deasemeni şi-a organizat „coopul” său. Fruntaşii săi au trăit până acum fără nici-o legătură unii cu alţii, răspândiţi în „coopurile-şcoală” şi la catedrele şcoalelor superioare. Dar în „coopurileşcoală” se făcea numai practică ştiinţifică, deoarece locul ştiinţei pure, de studiu, de investigaţie, nu era aici. La catedrele şcolilor superioare stăpânea turnul de fildeş al fiecărui profesor, mulţumit să fie un exponent conştiincios al materiei sale.

„Coopul” ştiinţei pune capăt acestei situaţii. Aici se lucrează în frăţietate şi entuziasm la împingerea înainte a civilizaţiei, la perfecţionări, la descoperiri.

Toate aceste opere sunt date imediat poporului pentru ca viaţa colectivă să primească infuzii noi de putere, de strălucire şi confort.

„Coopul” ştiinţei e deschis tuturor savanţilor şi tehnicienilor. În afară de ei, oricine are o idee nouă sau un proiect nou, le expune consiliului ştiinţific al „coopului” şi dacă acesta le găseşte practice sau interesante, procedează neîntârziat la studiere şi realizare.

Tot în acest sens, conducătorii de „coopuri” sunt obligaţi să trimită aceluiaşi consiliu ştiinţific rapoarte anuale de eventualele descoperiri făcute, de greutăţile

tehnice întâmpinate în producţie şi de perfecţionările ce le cred necesare în raza lor de activitate.

„Coopul” ştiinţei este înzestrat cu uzine imense, cu clinici de studiu, cu cele mai moderne laboratoare şi cu vaste terenuri de tot felul pline de asemenea de floră şi faună de tot felul.

El este singurul „coop” fantazian subvenţionat de stat. Subvenţia se ridică la enorma sumă de trei miliarde de Fani anual dar poporul fantazian câştigă înzecit de pe urma ameliorărilor, invenţiilor şi descoperirilor ce ies de aici.

1 Decembrie, 1995.

Convorbire cu Fan:

-„Zece ani au trecut de la începerea primelor industrii de „coop”. Acestea s-au întins astăzi în toate domeniile şi capacitatea lor de producţie a depăşit necesităţile „coopurilor”. Graţie acestei depăşiri victoria totală e aproape şi lumea veche va primi lovitura de graţie.

Chiar de la început s-a produs degringolada industriilor private. Puse în faţa falimentului sigur, o parte ni s-au oferit spre vânzare la preţ modic, ceeace am acceptat imediat iar altele ne-au fost literalmente donate cu utilaj şi lucrători.

Câteva, puţine desigur, au mai rămas totuşi în picioare, pe ici pe acolo, unde se zbat în mii de greutăţi.

Datorită lor, un număr oarecare de ţărani chiaburi, meseriaşi şi comercianţi mai stau încă departe de „coop” şi continuă rezistenţa cu înverşunare. Legaţi de petecul lor de proprietate preferă orice preţuri şi orice spoliere numai ca să rămână acolo, în multimilenarul întuneric al sufletului, în sarabanda egoismului şi mizeriei.

Dar şi rezistenţa lor va fi înfrântă. Când 85% din populaţie şi din suprafaţa ţării sunt încadrate în „coop” n-ar mai fi o absurditate din partea statului ca să-i încadreze cu forţa aici. Totuşi aşa ceva nu se va face.

Ca întotdeauna, nimeni nu va intra în „coop” decât atunci când va bate singur la uşă. Şi această nevoie, a baterii la uşa „coopului”, o vom crea chiar noi de acum înainte. Pentru prima dată „coopul” va întrebuinţa strategia machiavelică.

Începând de astăzi industriile de „coop” îşi deschid porţile de vânzare şi pentru habotnicii din afara „coopurilor”. Cum preţul de „coop” este de şapte sau opt ori mai mic decât al industriilor private, se înţelege că nimeni nu va mai cumpăra decât de la industriile „coop”. Industriile private vor fi omorâte cu desăvârşire …

Şi astfel se apropie victoria totală.”

1 Decembrie, 1998.

Iarăşi convorbire cu Fan:

-„Pronosticăm înfrângerea ultimelor rezistenţe împotriva „coopului”, odată cu permisiunea acordată industriilor de „coop” de a vinde şi în afară. Pronosticul s-a împlinit.

Graţie preţului modic de „coop”, puţinele industrii private ce mai stătuseră în picioare au fost ocolite cu totul, fiind nevoite să-şi închidă definitiv porţile. Tot utilajul lor a fost oferit spre vânzare sau donat statului care l-a luat bucuros. Personalul lor muncitoresc şi funcţionăresc a intrat imediat în „coop”, singurul loc unde puteau să-şi continuie existenţa şi munca.

În acelaşi timp vânzarea de articole industriale de „coop” nu s-a permis decât direct consumatorilor. Această restricţie a dus la dispariţia comercianţilor şi a altor intermediari care în faţa încetării funcţiunii lor economice şi ameninţaţi de foame au intrat rând pe rând în „coop”.

În doi ani a dispărut şi ultima rămăşită din industria privată şi ultimul muncitor industrial a intrat în „coop”.

Atunci am oprit, ca un trăznet, vânzarea produselor noastre industriale în afara „coopurilor”. Ultimul act al piesei era jucat. Cu industria privată dispărută complet şi cu cea de „coop” închisă pentru ei, ultimii habotnici au dus zile tragice. Lipsiţi de produse industriale vitale ca: textile, zahăr, metalurgice, farmaceutice, petrolifere, sare, încălţăminte, etc., viaţa lor a coborât în cea mai cruntă mizerie.

Au fost timpuri de epopee pentru toată lumea aceea îndârjită în rezistenţa ei prostească. Dar în faţa suferinţei, în faţa mizeriei neînchipuit de mari, toate cerbiciile s-au îndoit şi cei din urmă agricultori au intrat în „coop”.

Se cunoşteau familii unde căsătorii bogate sau moşteniri mărginite la un singur copil din generaţie în generaţie contribuiseră la formarea de întinse domenii agricole. Dar totul era în zadar. Pentru toate produsele acestui pământ nu mai exista nici-un cumpărător iar proprietarii lor nu mai găseau nicăieri cele trebuitoare unei cât de modeste existenţe.

Şi astfel a izbutit Fantazia să ajungă o ghirlandă nesfârşită de „coopuri” agricole, industriale, ştiinţifice, etc.”

31 Decembrie, 1999.

Timpul curge mereu în eternitate. Odată cu el trec oameni, trec evenimente, se schimbă faţa pământului şi la cartea istoriei se adaugă pagini noi. Sunt 45 de ani de la începuturile epocalei reforme. Fan însuşi a împlinit o sută de ani şi în bătrâneţea sa decorată cu părul capului alb ca zăpada pare un patriarh al păcii şi

al luminii.

Opera lui este definitiv încheiată, consolidată şi merge înainte cu paşi siguri. De la agricultura sub toate formele până la cea mai înaltă industrie şi de la artă la ştiinţă, toată viaţa fantaziană este încadrată şi organizată în sublima celulă socială – „coopul”.

În „coop” trăieşte o nouă omenire. Pacea desăvârşită, solidaritatea desăvârşită, echitatea desăvârşită şi bunăstarea desăvârşită – aici domnesc. Mizeria de odinioară, sălbatecul antagonism de interese individuale şi egoismul pustiitor de suflete par legende îndepărtate şi mai întunecate ca infernul.

Poporul fantazian se ridică zi cu zi pe scara perfecţiunii. Prin puterile sale proprii, el întemeiază paradisul biblic dăruit primei perechi omeneşti de către mărinimia dumnezeiască, şi pierdut tocmai din cauza relelor arătate în aceste pagini.

1 Januarie, 2000.

Un singur om în toată Fantazia mai sta pe vechea poziţie. Acesta e ţăranul chiabur, Tibon. Numără aceiaşi ani ca Fan şi chiar s-au cunoscut bine în copilărie. Are 25 de hectare de pământ, adunate prin căsătorie şi prin cumpărări făcute până la 1955. Unicul fiu i-a murit la vârsta de 26 de ani, cu nora, într-un accident de cale ferată. Pe urma lor, bătrânului i-au rămas doi nepoţi mici şi neştiutori, ca să-i poarte numele mai departe.

Acest Tiban se află acum în audienţă la Fan. Sunt unicul martor al întâlnirii lor.

Bătrânul Tibon este falnic în încruntarea sa, precum falnic este şi Fan în lumina ce-i străluceşte pe faţă. Şi bătrânul Tibon izbucneşte cu necaz şi furie:

-„Fan, tu vrei să mă omori şi odată cu mine să dai nesăţiosului pământ întreaga mea familie. Oriunde mă întorc mă întâmpină ceaţa şi disperarea. Ai clădit în jurul meu un zid mai tare ca fierul şi mai întunecat ca noaptea. Grâul meu putrezeşte în hambare fiindcă nu mai există nimeni care să-l cumpere. Banul meu rugineşte în pungă fiindcă nu-l mai primeşte nimeni. Uneltele mele de plugărie sunt vechi şi rupte fiindcă nu mai găsesc altele noi şi nici fierar să le cârpească. …. ”.

………………………………………………………………………………………………………………..

Şi în faţa acestui tablou, unde două inimi au încetat să mai bată şi unde două guri au amuţit pe vecie mă cuprinde întristarea şi adâncul înţeles al zădărniciei omeneşti. Cât zbucium în urmă, câta iubire şi câtă ură, pentru ca totul să se termine atât de stupid într-o clipă.

Dar nu! Iată că mi se întoarce iarăşi gândul înapoi şi iată că mă pătrund înfiorat de aceste două morţi şi mă cutremur de măreaţa lor semnificaţie.

Cu Tibon moare ultimul cetăţean al lumii vechi, al înfrăţirii generale în suferinţă, în ură şi în răzbunare, moare ultimul individualist şi liberalist.

Cu Fan moare primul cetăţean al lumii noi, al înfrăţirii generale în fericire, în iubire şi în pace, moare primul colectivist.

Dar pe când cel dintâi pecetluieşte cu moartea sa sfârşitul unui capitol tragic în istoria umanităţii, al doilea rămâne între oameni cu sufletul viu în eternitate, ca părinte al mântuirii lor eterne pe acest pământ.

-sfârșit-

Related Posts