Zorlenţu-Mare, vara lui ’99.
Praful se lipea de tălpi și mirosea a fier încins. Aerul tremura peste drum, iar ulița părea că se topește. Din curțile oamenilor se auzeau radiouri întrerupte din lipsa semnalului și televizoare, voci neclare din emisiunile de atunci. Copiii nu simțeau arşiţa, sau poate că o ignorau; erau ocupați să strige, să râdă, să alerge prin șanțuri.
Căldura de afară mai că nu topea pietrele, dar nouă nici că ne păsa. Eram eu, Minu’, frații Miloş și Alina. Ne-am adunat în spatele vechii mori, lângă nucul acela mare care ținea umbră până după-amiaza. O moară în ruine, de când bunica era tânără. O clădire dărăpănată. Pereții ei căzuseră, cărămizile erau sparte, iar din interior ieșea un miros greu, rânced, şi putred în unele locuri. Minu’, care fusese la fra’su în vizită şi numai ce venise de la Reșița, zicea că știe un joc nou.
„Se cheamă Omul Negru”, ne-a spus, cu un zâmbet ciudat.
„Dar nu ca ăla de la grădi’. Ăsta e altfel… ”
Am făcut un cerc și am început să zicem versurile, așa cum ni le-a spus el:
„Ora 1 a sosit,
Omul Negru n-a venit.
Ora 2 a sosit,
Omul Negru n-a venit… ”
Ne țineam de mâini, încercând să nu râdem. Soarele ne lumina picioarele și fânul care crescuse printre rămăşiţele morii. Umbrele ruinei se întindeau, încet, ca niște degete lungi. Aerul părea că stă. Din când în când se auzea câte o muscă ce ne ocolea de câteva ori, apoi zbura mai departe.
La „Ora 3 a sosit”, Minu’ a făcut un pas înapoi. S-a uitat peste umăr, spre câmpul care se pierdea în zare. Nimeni n-a zis nimic, dar am simțit cu toții că ceva se mișcase acolo, printre firele lungi de iarbă arse de soare. Aluneca rapid către noi. atât de rapid încât am simțit un fior pe șira spinării. Nu era om, nu părea să fie.
„Omul Negru a venit.” Când a zis asta am tresărit toți. Alina a scos un țipăt scurt. Ne-am împrăștiat. Fânul se împleticea sub pașii noştri, iar ruina părea să se deschidă în jurul nostru, să crească. Minu’ a dispărut înainte să pot clipi. Pur și simplu… nu mai era. Îl strigam dar vocea mea se izbea de pereții sparți și scândurile care scârțâiau sub greutatea locului.
Am început să fugim, dar de fiecare dată când ne întorceam, aveam senzația că ceva ne urmărește. Apoi, Alina fu doborâtă la pământ. Ne-am adunat cât am putut de repede în jurul ei. Tremura și nu scotea niciun sunet. Deodată, fânul din jurul nostru se mișcă brusc, ca și cum cineva ar fi alergat printre firele uscate. Un mârâit, un horcăit. Părea că ceva avea să se înalţe din iarbă şi să ne înşface.
Am luat-o la fugă spre ulița noastră. Moara în ruine rămânea în urmă, dar parcă o simțeam mai aproape decât ar fi trebuit. Grinzile păreau să se prelungească, să ne ajungă. Fiecare pas pe fânul uscat suna prea tare în urechile noastre ca şi cum păşeam pe sticlă spartă. Singurul zgomot din jur. Când am ajuns la marginea străzii, am simţit. Din iarbă, chiar lângă noi, un mic ghem de maţe s-a ridicat și s-a oprit. Nu l-am putut contura, dar părea să ne fixeze.
Am intrat cât de rapid am putut în şura lui nea’ Mărcin, şi-am stat acolo, între chitele de busuioc pus la uscat. Aerul devenea dens. De la poartă s-a auzit primul șuierat, scurt și aproape imperceptibil, ca şi cum năluca era ba lângă noi ba se auzea către vechea moară.
Ne-am ascuns acolo până seara când ne-a găsit nenea toţi plânşi. Umbrele, zgomotele, senzația că cineva sau ceva ne urmărește, ghemul de maţe, toate au dispărut atunci când nea’ Mărcin a deschis uşa. Minu’… nu l-am mai văzut niciodată. La început am crezut că a fugit, că se ascunsese într-o crăpătură a ruinelor şi apoi a mers acasă. Ani mai târziu, am aflat că Minu avusese un accident în Reşita pe când era în vizită la fra’su. Murise pe loc după ce trenul cu care trebuia să se întoarcă la sat, îl călcase.
Când mă întorc în Zorlenţ, moara veche e încă acolo, doar ruine menite să proiecteze umbre lungi în soarele amiezii. Uneori, dacă mă apropii de ea, parcă aud un șuierat scurt, care seamănă cu vocea lui ce spune aievea:
„Ora 1 a sosit,
Omul Negru n-a venit… ”
… Și atunci înțelegi că jocul nostru nu a fost niciodată doar un joc…
