PROLOG: TĂCEREA CARE VORBEȘTE
În vid, sunetele nu călătoresc. Vidul este absența moleculelor, absența mediului de propagare. Deci când auzi ceva în spațiu, nu prin sistemul de comunicații, ci direct în timpanele tale, știi că ceva e fundamental greșit.
Sau că ai înnebunit.
Căpitanul Yuki Tanaka își spunea asta deja de câteva zile, într-o încercare de autoevaluare psihologică cu aplicație pe caz real. Mintea umană nu e făcută pentru vid, pentru orizonturi care nu vin niciodată mai aproape, oricât de mult și de repede te-ai deplasa. Mintea nu-i făcută pentru o tăcere atât de profundă încât propria-ți respirație devine un univers întreg de zgomot.
Dar când te trezești noaptea, și noaptea e doar o convenție, pentru că dincolo de ferestre e o eternă noapte, și auzi numele tău șoptit de o voce pe care o recunoști, o voce care aparține unui om mort de câteva săptămâni, aruncat în vid conform protocolului, atunci nebunia devine un diagnostic prea simplu și nerealist.
Stătea în sala de comandă, singură, fumând o țigară de contrabandă, încă unul dintre minusculele ei acte de rebeliune împotriva regulamentului steril, și privea prin fereastra de observație către Jupiter. Uriașul gazos ocupa jumătate din cer, dungile lui portocalii și maro învârtindu-se cu o lentoare hipnotică. Ganymede, luna peste care plutea stația lor orbitală, era jos, o bilă gri-albă de gheață și piatră. Frumos. În felul acela cosmic, indiferent, care te făcea să realizezi că frumusețea nu are nevoie de privitori ca să existe.
Dar Yuki nu privea spre ce era dincolo de geam. Privea spre reflexia ei în sticlă. Și spre ceva din spatele reflexiei. O umbră care nu ar fi trebuit să fie acolo. O formă aproximativ umană, ușor transparentă, ca o imagine suprapusă. Când se uita în spatele ei, nu era nimeni. Când privea înapoi în geam, umbra revenea.
Șase săptămâni de la accident.
Era timpul să decidă dacă era nebună sau dacă moartea în spațiu însemna ceva foarte diferit de ceea ce se știa, iar omenirea ar trebui să deschidă un capitol nou și nu tocmai confortabil al științei, undeva între psihologie, fizică cuantică și… spiritism.
PARTEA I: GREUTATEA ABSENȚEI
Capitolul 1: Arhitectura vidului
Erau șase persoane în cameră. Yuki îi observa pe fiecare: Marcus Webs, inginerul-șef, bărbat solid cu barbă roșcată și ochi care nu zâmbeau niciodată. Dr. Amara Bondwo, fizician teoretic, patruzeci și ceva de ani cu părul împletit strâns și o minte atât de ascuțită încât conversațiile cu ea te lăsau epuizat. Chen Zhao, tehnicianul de sistem, tânăr, cu degete lungi care se mișcau constant, pe tastaturi, prin aer, ca și cum ar fi programat realitatea. Dr. Sergei Alexandr, biologul, cu umerii lați și un soi de tristețe permanentă în privire și Priya Shrimanay, medicul stației, cu voce blândă și mâini sigure.
Și apoi mai erau ceilalți. Șaptesprezece, sau douăzeci și trei. Depinde cum numeri.
Marcus luă o înghițitură de cafea, se făcu că nu observă cum mâna îi tremura ușor, și spuse:
– I-am auzit aseară.
Nimeni nu întrebă ce. Toți știau.
– În compartimentul de servere de la babord. Eram singur, verificam sistemul de răcire. Am auzit… pași și voci. În secțiunea alăturată, care e în vid de…atunci. La început nu era clar, dar pe măsură ce m-am apropiat de perete a devenit tot mai distinct. Nu am înțeles ce vorbeau… oricum, am plecat imediat.
Chen nu ridică privirea de la tabletă când spuse:
– Rezonanță structurală. Stația se contractă și se dilată cu schimbările de temperatură și variații ale gravitației. Metalul scârțâie, iar creierul tău interpretează. Chiar tu ai spus că era vid dincolo, nu?
– Da, știu ce am zis. Și știu cum scârțâie metalul, spuse Marcus cu voce joasă. Ăla n-a fost scârțâit.
– Eu l-am văzut pe Tomás aseară. Începu Sergei. În oglinda din baie. Stătea în spatele meu. Când m-am întors… nimic. Simt că nu a plecat, că e încă acolo, privind în gol.
Amara închise ochii.
– Deci și voi… Am crezut că sunt nebună.
Yuki simți ceva rece în piept.
– Și la tine?
– La toți, spuse Prya. Am căutam în activitățile psihologului AI din ultimele zile. Douăzeci și doi din douăzeci și trei de membri ai echipajului au raportat fenomene senzoriale neobișnuite. Șoapte, umbre. Senzații de prezență.
– Și al douăzeci și treilea? întrebă Sergei.
– Căpitanul. La ea e pe privat, nu am acces la date. Se întoarse spre Tanaka. Doar dacă vrea ea să ne spună.
Yuki ar fi putut minți. Ar fi trebuit să mintă, pentru moral, dar era prea obosită.
– Eu l-am văzut pe Amon, spuse ea încet. Numele îi ieși greu din gura, ca o piatră pe care trebuia să o ridice. În reflexii. Cu colțul ochiului. Aseară… cred că l-am auzit râzând. Și nu era un râs fericit.
Amon Okoro. Inginer de propulsie. Douăzeci și nouă de ani. Cu care împărțise cabina.
Marcus își frecă fața.
– Deci fie suntem cu toții nebuni simultan…
– Fie suntem martorii unui fenomen real pentru care încă nu avem cadrul conceptual necesar, interveni Prya. Și sincer, prefer a doua variantă.
– De ce naiba ar fi mai bună a doua variantă? șopti Chen, luându-și în sfârșit privirea de la tabletă.
– Pentru că nebunia, spuse Shrimanay cu vocea ei de doctor, blândă dar nenegociabilă, e individuală. Asta e colectivă. Ceea ce înseamnă că există o cauză externă, sau așa ar trebui.
În acel moment, luminile pâlpâiră. O secundă. Apoi reveniră. Dar în acea secundă de întuneric, auziră clar voci șoptind în cor:
NU NE UITAȚI!
Capitolul 2: Anatomia accidentului
După câteva zile Yuki convocă ședință formală în Sala de Conferințe pentru ora 14:00. Toți cei douăzeci și trei. Prezența obligatorie.
Se așezară în jurul mesei lungi din centrul sălii, o cameră mare, cu ecrane pe pereți și un sistem holocinetic în mijloc care acum proiecta o schemă tridimensională a stației. Douăzeci și trei de fețe. Unele iritate de pierderea timpului de lucru. Altele îngrijorate. Câteva complet apatice, cu priviri goale.
Yuki rămase în picioare. Purta blugi și un pulover gri, părul negru prins la spate. Uniformele fuseseră abandonate de câțiva ani pentru că cele vechi se ponosiseră iar cele noi nu mai veneau. Arăta obosită și simțea că încetul cu încetul își pierdea și ultima fărâmă de răbdare.
– Știu ce auziți, începu ea fără introduceri. Știu ce vedeți. Doar că nu vorbim între noi despre asta pentru că ne e frică. Dar tăcerea asta nu rezolvă problema. Așa că hai să punem totul pe masă.
Urmară câteva priviri schimbate. Câteva aprobări ușoare. Cineva la capătul mesei, o tehniciană tânără pe nume Lisa, începu să plângă în tăcere.
Marcus vorbi primul.
– A fost pe 14 martie. O defecțiune minoră la modulul de stocare D-3. Pierdere de presiune graduală, nimic alarmant. Am trimis o echipă de șase oameni pentru inspecție și reparații. Procedură standard.
Marcus trase aer în piept, ca înainte de o scufundare.
– Defecțiunea nu era minoră de fapt. Era o fisură în peretele exterior, ascunsă sub izolație. Cum inteligența artificială a stației este offline de vreo trei luni, nu am avut toate datele despre defecțiune. Așa se face că în momentul în care au deschis panoul de acces, fisura s-a extins. A urmat o decompresie bruscă. Întregul modul a fost smuls și aruncat în spațiu în două secunde.
– Șase oameni, continuă Yuki. Amon Okoro, Mona Vasquez, Tomás Ruiz, Keiko Yakamoto, James Keight, Malna Al-Rashid. I-am recuperat, le-am făcut procedurile standard apoi, conform protocolului, iar corpurile au fost lansate pe o orbită solară.
În spațiu, nu îngropi morții. Îi arunci spre planeta cea mai apropiată cu speranța că la un moment dat vor intra în atmosferă și vor arde. Sau le imprimi, dacă poți, viteza de evadare din sistemul solar și îi lași să plutească pentru totdeauna, mumificați de vid și radiație, morminte care călătoresc prin cosmos până la sfârșitul timpului.
Discutară aprins preț de o jumătate de oră despre victime, despre cât de aproape a fost toată stația să se dezintegreze din cauza șocului și multe, multe altele, degenerând apoi în strigăte, plânsete și plecări intempestive. La un moment dat se făcu liniște.
– De ce a durat șase săptămâni ca efectele să apară? întrebă Priya. Dacă e legat de ei, de ce nu imediat?
Amara deschise gura. O închise. Se gândi câteva secunde apoi spuse:
– Am o teorie, spuse ea în cele din urmă. Dar sună nebunește.
– Totul sună nebunește, spuse cineva din spate.
Fizicianul își activă tableta. Pe ecranul holografic central apărură ecuații, formule dense si tot felul de grafice.
– Trebuie să vă vorbesc despre Câmpul Psihonic Universal. Și de ce, în spațiu, e posibil ca moartea să nu funcționeze așa cum ar trebui.
Capitolul 3: Câmpul și colapsul
Amara Bondwo era tipul de om care gândea în ecuații. Pentru ea, realitatea era o arhitectură matematică elegantă. Dar acum, pentru prima dată în cariera ei, ecuațiile nu convergeau. Doar opt oameni mai rămăseseră în sală: Yuki, Marcus, Priya, Sergei, Chen, și trei alții. Restul consideraseră totul nonsens și plecaseră. Amara nu-i judeca. Negarea e un reflex de apărare, la urma urmei.
– În 2043, începu ea, fizicianul Adrian Moravec a teoretizat existența Câmpului Psihonic Universal, un câmp cuantic fundamental care penetrează spațiu-timpul, similar câmpului electromagnetic sau Higgs. Particule pentru câmpul electromagnetic sunt fotonii. Pentru Higgs, bosonul Higgs. Pentru Câmpul Psihonic… ipoteza predominantă e că ceea ce numim noi Suflet ar fi excitația localizată a acestui câmp, particula practic.
Pe tablă, ecuațiile începură să se scrie, trasate de mișcările degetelor lui Amara în aer.
– Cu cât sistemul e mai complex, cu cât mai mulți neuroni, de exemplu, cu atât colapsul unei asemenea excitații ale câmpului e mai puternic. Astfel un suflet devine localizat într-un corp. Se întâmplă în pântecele mamei, când primii neuroni ai fătului se interconectează, atunci o asemenea undă a Câmpului Psihonic colapsează în acel corp minuscul, al copilașului.
– Suflet e un termen vag, întrerupse Chen.
– Folosesc termeni familiari pentru claritate, spuse Amara. Numește-l cum vrei. Conștiință, model informațional… Ideea e că trebuie să existe un substrat material suficient de complex, cum ar fi un creier, care să acționeze ca aparat de măsurare al Câmpului Psihonic.
– Și când mori? întrebă Priya.
– Când mori, creierul nu mai funcționează, iar colapsul nu mai e menținut. Funcția de undă a conștiinței tale… se delocalizează. Se risipește înapoi în Câmpul Psihonic Universal. Cum ar veni sufletul se duce înapoi printre celelalte suflete.
– Iadul sau Raiul, cum ar zice unii, spuse Chen.
– Sau Valhalla, Shamballa și altele, nu? Completă Sergei.
– Așa a fost denumit, da.
Tăcere.
– Pe Pământ, continuă Amara, unde există miliarde de „aparate de măsurare”, adică alți oameni, animale, structuri biologice complexe, procesul de delocalizare e rapid. Câmpul Psihonic găsește rapid noi puncte de colaps. Reîncarnare, dacă vrei. Sau doar… dispersie în câmp, integrare în totalitate, acele iaduri sau shambale.
Yuki simțea deja răspunsul înainte să-l audă.
– Dar în spațiu?
Amara o privi direct.
– În spațiu, nu există densitate de materie. Cei mai apropiați observatori suntem noi, douăzeci și trei de conștiințe. Următoarea concentrație semnificativă e pe Ceres, cu stația minieră de o sută zece oameni, care e acum la 670 de milioane de kilometri distanță. Apoi nimic până la Marte, care acum e la un miliard si ceva de kilometri. Marte e pe partea cealaltă a Soarelui. La fel si Terra.
– Spui că sufletele celor care mor, Marcus se opri, căutând cuvintele potrivite, rămân blocate aici?
– Spun că procesul prin care ele ar trebui să se reintegreze, care ar trebui să fie instant sau aproape instant în prezența unei densități mari de observatori, e întârziat dramatic când nu există asemenea densitate. Excitațiile Psihonice, conștiințele, rămân suspendate. Necolapsate complet, dar nici risipite. Ca un semnal radio transmis într-o direcție unde nu există receptori. Semnalul continuă să existe, dar neauzit. Neutilizat.
– Până când, spuse Yuki încet, receptorii se apropie suficient.
– Exact, confirmă Amara. Noi, prin simplul fapt că suntem conștienți, că observăm, forțăm excitațiile Psihonice ale decedaților într-un colaps parțial, deoarece suntem prea puțini. Îi menținem într-o formă de existență intermediară. Sunt practic prinși aici, cu noi, fără posibilitate de reabsorbție în câmpul fundamental. Fantome cuantice, condamnate la o existență pe care ele nu o vor, bănuiesc.
Sergei vorbi cu vocea lui gravă, rusească:
– Ăsta e Iadul. Ai descris Iadul.
– Da, spuse Amara fără emoție. Cred că da. Suntem cel mai îndepărtat avanpost al omenirii, pentru prima dată în istorie oamenii se confruntă cu… suflete necolapsate. Sau este ceva care se petrece doar aici în preajma lui Ganymede. Ceva care contribuie în mod substanțial la destabilizarea morții.
În colțul camerei, una dintre lămpi tremură. O dată. De două ori. Nimeni nu comenta, dar toți o văzură. Și toți auziră, foarte slab, un scârțâit de metal ce părea a forma cuvinte.
Capitolul 4: Interferența
Următoarele două săptămâni au fost pline pentru Amara. Era om de știință nu doar prin formare ci și nativ, dacă un fenomen exista, putea fi măsurat. Dacă putea fi măsurat, putea fi înțeles. Dacă putea fi înțeles, putea fi controlat.
Construi un dispozitiv simplu: un magnetometru extrem de sensibil, combinat cu un detector de fluctuații cuantice. Teoria era următoarea: dacă acele particule psihonice existau și erau forțate în colapsuri parțiale de prezența echipajului, atunci ar trebui să existe perturbații. Mici anomalii în structura spațiu-timpului, ca valurile într-un iaz.
– N-o să funcționeze, spuse Chen în timp ce o ajuta să calibreze senzorii. Câmpul Psihonic e postulat teoretic. Nimeni nu a reușit măsurare directă, nu? Adică nimeni nu a luat în serios ideea asta.
– Nimeni nu a încercat în condiții ca astea, răspunse Amara. Izolare extremă. Puțini observatori. Dacă semnalul e slab pe Pământ din cauza zgomotului de fond, miliarde de conștiințe interferând, aici ar trebui să fie clar.
Primul test l-au făcut în Compartimentul Serverelor, unde Marcus raportase că auzise pași. Amara așeză dispozitivul pe podea, activă înregistrarea, și apoi părăsiră cu toții secțiunea.
– Dacă prezența noastră cauzează colapsuri parțiale, explică ea, atunci absența noastră ar trebui să oprească fenomenul în totalitate. Vom vedea dacă există diferențe măsurabile.
Trei ore mai târziu, reveniră. Când deschiseră ușa, compartimentul îi primi rece. Nu era de la frigul spațial, căldura era funcțională, ci o răceală ciudată, internă, ca și cum ai intra într-un mormânt. Datele de pe dispozitiv erau tulburătoare. Pe ecran, graficul arăta linii ondulate, fluctuații în intensitatea câmpului magnetic local. Normal, aceste fluctuații ar trebui să fie aleatorii, zgomot termic și cosmic. Dar acestea nu erau aleatorii.
Aveau un ritm.
– Ca o respirație, șopti Priya.
Amara mări secțiunea pe ecran.
– Da. E… pulsație.
– Ce înseamnă asta? întrebă Marcus.
– Nu știu. Dar e consistent. Și… privește aici.
Arătă spre o altă porțiune a graficului.
– Când am intrat în cameră, fluctuațiile s-au schimbat. Au devenit haotice, mai intense. Ca și cum…
– Ca și cum ar fi reacționat la prezenta noastră, termină Yuki. Sunt vii!
– Eu aș spune ca sunt „conștiente”, „vii” sună ciudat , ținând cont de circumstanțe. E clar. Trebuie să rulăm asta în fiecare modul, spuse Amara. Să cartografiem întreaga stație.
Capitolul 5: Harta invizibililor
Le luă nouă zile. Nouă zile de instalare a senzorilor, de așteptare, de înregistrare, de analiză. Nouă zile în care echipajul devenise din ce în ce mai nervos, mai retras, mai… altfel. Yuki observă cum conversațiile se opreau brusc când intra în cameră. Cum oamenii evitau anumite secțiuni ale stației fără un motiv aparent. Cum Priya prescria somnifere și anxiolitice de trei ori mai mult decât înainte, și chiar așa jumătate din echipaj refuza să doarmă.
– Am visat despre cum moare Keiko, îi spuse Lisa într-o seară, cu ochi roșii de plâns. Nu m-am gândit niciodată la ea înainte, nu eram apropiate. Dar în vis… eram ea. Simțeam vidul trăgându-mi aerul din plămânii. Simțeam ochii înghețând în orbite. Și conștientizam că voi fi așa pentru totdeauna, plutind, conștientă dar incapabilă să mor pe deplin. Când m-am trezit, am găsit asta pe oglindă.
Îi arătă o fotografie. Pe oglinda din baia ei, scris cu ceață:
NU UITAȚI
Când Amara termină harta, o proiectă în Sala de Comandă pentru toți cei care mai voiau să vadă. Erau unsprezece oameni. Restul se baricadaseră în cabine.
Era o imagine tridimensională a întregii stații, cu fiecare compartiment colorat în funcție de intensitatea fluctuațiilor Psihonice detectate de-a lungul perioadei de măsurare. Albastru pentru normal. Verde pentru ușor anormal. Galben pentru moderat. Roșu pentru intens.
Stația era aproape complet roșie.
– Ce naiba…, făcu Marcus. Nu poate fi așa…
Fiziciana roti imaginea. Cele mai intense puncte corespundeau cu locurile unde echipajul petrecea cel mai puțin timp. Compartimente de stocare. Secțiuni tehnice rar vizitate. Zone periferice.
– Există o altă problemă, spuse Amara. Apăsă un buton și harta se schimbă. Acum arăta nu intensitate, ci număr de surse distincte.
Yuki numără.
Unu. Doi. Patru. Șapte. Zece.
– Zece? spuse ea încet. Dar au murit doar șase.
– Nouă, corectă Amara. Ar fi trebuit să fie nouă. Am verificat înregistrările istorice. Stația e veche de șaptezeci de ani. În 2478, un tehnician a murit într-un accident de propulsie. În 2481, un biolog a făcut stop cardiac și nu a putut fi resuscitat. În 2503, un inginer…
– Dar asta nu explică a zecea sursă, întrerupse Yuki.
– Nu, spuse Amara. Nu explică.
Tăcere absolută.
– Poate echipamentul greșește, spuse Chen. Nu suna convins.
– Sau, spuse Sergei cu vocea lui gravă, poate că cineva altcineva a murit aici. Cineva de care nu știm.
Yuki simți un fior rece. Stația era mică. Douăzeci și nouă de oameni inițial, acum douăzeci și trei. Cum ar putea cineva să moară fără ca echipajul să știe?
Amara arătă spre unul dintre punctele roșii de pe hartă.
– Aici e anomalia cea mai ciudată. Compartimentul de stocare E-9. O singură… prezență este detectată acolo, nu se mișcă decât foarte puțin.
– Când a fost ultimul inventar? întrebă Marcus.
Chen verifică rapid pe tabletă.
– Acum șapte ani. A fost făcut automat de un robot. Niciun motiv să mergi acolo nici măcar pentru inventarul anual. Sunt stocate piese de schimb pentru diverse echipamente, care nu au mai venit deloc de pe Pământ.
– Cineva trebuie să verifice ce-i acolo, spuse Yuki.
Toți se uitară la ea.
– Bine, atunci, spuse ea, văzând reacția. Eu voi merge.
PARTEA II: GREUTATEA PREZENȚEI
Capitolul 6: E-9
Yuki nu merse singură. Marcus insistase, „protocoale de siguranță” îi zise, și Amara venise aducând echipamentul de măsurare. Trei oameni în combinezoane presurizate, deși E-9 avea atmosferă, cu lămpi frontale și câte o legătură radio cu Sala de Comandă. Compartimentul era la capătul unui tunel lung și îngust, în zona de rotație minimă a stației. Gravitația aici era doar 0.4G. Fiecare pas îi ridica ușor de pe podea, făcând mișcarea să pară un dans lent, subacvatic. Pe măsură ce se apropiau, Yuki simțea ceva. Nu era o senzație fizică, mai degrabă o presiune în piept, ca și cum aerul ar fi devenit mai dens, mai rezistent.
Ajunseră la ușa compartimentului E-9. Era veche, ruginită la îmbinări, cu un panou de control învechit. Marcus introduse codul de acces. Ușa nu se mișcă.
– Blocat, spuse el.
– Sau încuiat, șopti Amara. Robotul care a făcut inventarul a folosit altă cale de acces, mă gândesc, nu?
– Păi e standard, e un model mic, o dronă zburătoare de câțiva centimetri, spuse Tanaka. Marcus dispăru pe hol și reveni după un minut cu o pârghie de deschidere manuală.
După trei minute de lucru, ușa ceda cu un sunet metalic ascuțit ce răsuna prin tunelul gol. Compartimentul era întunecat. Lămpile lor frontale disipară întunericul, revelând containere de stocare, rafturi metalice, cutii etichetate cu coduri alfanumerice. Totul acoperit de un strat subțire de praf, semn că nimeni nu intrase aici de mult timp. Dar la treizeci de metri în interior, ceva era diferit.
O zonă circulară pe podea, de aproximativ doi metri în diametru, ca și cum cineva ar fi stat acolo. Un sac de dormit, câteva pături, câteva linguri, conserve și mult gunoi împrăștiat. Și în mijlocul acelui haos…
– Oh Doamne, șopti Priya prin radio, urmărind imaginile de la camera lui Yuki.
Un cadavru. Uscat, maroniu. Îmbrăcat în rămășițele unei uniforme vechi de tehnician. Așezat cu spatele sprijinit de un container, picioarele întinse, mâinile în poală și capul căzut în piept.
Marcus se apropie încet. Lumina lămpii lui cădea pe pielea palidă.
– Are o insignă, spuse el. Leon Dietrich.
Chen răspunse prin radio, cu vocea tremurând:
– Leon Dietrich a fost declarat dispărut în martie 2518. Acum cinci ani. S-a presupus că a părăsit stația neautorizat cu un modul de evacuare. Modulul nu a fost găsit niciodată. Cazul a rămas nerezolvat.
– Nu a părăsit stația, spuse căpitanul încet. S-a ascuns aici. De aia nu apărea în lista celor morți la bord.
Luă de jos o tabletă veche, conectată la sursa de alimentare de urgență a compartimentului. Ecranul se activă cu greu, bateria era de mult timp ieșită din garanție. Ultimul fișier accesat era un text.
JURNAL PERSONAL – LEON DIETRICH – MAI 2518
Yuki începu să citească cu voce tare prin radio, pentru ca toți să audă:
– Nu mai pot dormi. Aud voci. Nu sunt nebun. AM TESTAT asta. Am găsit înregistrările din 2478. Accident de propulsie. Un mort. Apoi a murit un biolog. Vocile devin mai tari când sunt cu ceilalți. De parcă PREZENȚA lor amplifică semnalul. Sunt ca un receptor. Nu vreau să fiu receptor. NU VREAU SĂ-I AUD pe cei morți. M-am hotărât. Mă ascund. E-9 e departe. Nimeni nu vine aici. Poate dacă sunt suficient de departe, dacă mă izolez complet, vocile se vor opri. Am provizii pentru două săptămâni. Apoi voi decide.
Următoarea intrare era de patru zile mai târziu.
– Vocile nu se opresc. Devin mai clare. Îmi spun nume pe care nu le cunosc. Îmi arată… Dumnezeule, îmi arată cum au murit! Simt durerea lor. Nu mai pot. Nu pot continua așa.
Ultima intrare:
– Am înțeles acum. Nu pot fugi. Oriunde aș merge în această stație, sunt încă OBSERVATOR. Prezența mea îi menține aici. Pe toți. Cât timp exist, ei vor exista suspendați, chinuiți. Ceilalți nu-i percep, doar eu! Sper că Dumnezeu e mai milostiv decât vidul.
Yuki închise tableta. Mâinile îi tremurau.
– S-a sinucis, spuse Marcus, vocea lui goală. Aici. În întuneric. Singur.
– Nu, spuse Amara. Nu imediat. Citește data ultimei intrări. 19 aprilie 2518, e doar liniște, nu a înregistrat nimic. Dar conform înregistrărilor metabolice ale stației, cantitatea de oxigen consumată în E-9, apa folosită din rezervorul local, cineva a continuat să trăiască aici încă trei săptămâni după acea dată.
Yuki se uită la cadavru, la poziția lui, prea relaxată parcă.
– Trei săptămâni fără să scrie nimic? întrebă ea. Fără să mai fie… el însuși?
– Cred, spuse Amara încet, că în ultimele trei săptămâni, Leon Dietrich nu mai era singur în propria-i minte. Cred că cei pe care încerca să-i elibereze… l-au găsit. Și au învățat că pot face mai mult decât să observe. Pot ocupa un trup viu. Dar nu și-au dat seama că le trebuie și hrană, nu doar apă…cred ca a murit de foame…sau așa a decis el.
În acel moment, dispozitivul lui Amara emise un sunet ascuțit de alarmă.
– Fluctuațiile cresc exponențial, spuse ea, vocea ei urcând în registru. Ceva se întâmplă.
Luminile în E-9 pâlpâiră.
Și în întunericul dintre pâlpâieli, Yuki văzu, toți văzură, siluete stând în cerc în jurul lui Leon. Translucide. Incomplete. Dar inconfundabil umane. Și toate se întorceau să privească spre ei.
Marcus înjură, Amara lăsă tableta să cadă, iar Yuki simți, pentru prima dată în viața ei de căpitan, un impuls absolut, copilăresc, de a fugi și nu se opri niciodată.
Capitolul 7: Consensul
Întoarcerea la structura principală a fost o fugă haotică. Nimeni nu privise înapoi. Când ajunseră în Sala de Comandă, Tanaka ordonă ca ușa compartimentului E-9 să fie sigilată permanent și marcată drept zonă de carantină. Nu spuse nimănui detaliile complete despre ce văzuseră. Încă. Trebuia să gândească cum să le spună.
După două ore când intră în Sala de Conferințe, realiză că nu mai era nevoie. Echipajul era adunat deja. Majoritatea cu aceeași expresie: hotărâre născută din teroare.
Sergei stătea în picioare lângă consola principală.
– Trebuie să plecăm. Toți. Acum.
– De ce acum?.
– Pentru că situația se deteriorează exponențial. Am monitorizat comunicațiile voastre din E-9. Am auzit despre Dietrich. Despre ce i s-a întâmplat. Și…
Se opri.
– Lisa e… bolnavă. Am găsit-o în Modulul de Observație, vorbind cu ea însăși. Sau mai bine zis, cu cineva. Folosea două voci. Una era a ei. Cealaltă… cealaltă era vocea altcuiva.
– Posesie, spuse cineva.
Shrimanay continuă:
– Două persoane au venit la mine azi dimineață raportând pierderi de timp. Nu-și amintesc intervale întregi, zece minute, cincisprezece. Se trezesc în alte părți ale stației fără să știe cum au ajuns acolo…cazuri de disociere severă. Trei cazuri de amnezie lacunară. Patru de halucinații auditive constante. Distribui medicamente, dar nu ajută. Am observat totuși că unii sunt imuni, ca sa zic așa, nu toți reacționează la fel. Asta ar putea să fie o informație importantă, zic eu.
– Soluția e simplă, spuse Sergei. Evacuăm stația. Plecăm toți. Aici nu mai este sigur.
– Și abandonăm o stație de patruzeci de miliarde de dolari? protestă Marcus.
– Sau rămânem și devenim ca Dietrich, răspunse Chen. Sau ca Lisa. Alege.
– Și unde v-ați gândit să mergem, așa intempestiv? întrebă Yuki.
– Callisto, răspunse cineva. Stația de transfer. Acolo așteptăm să trimită după noi un transport de pe Pământ…
– Aia înseamnă cel puțin doi ani! Se auzi o altă voce.
– Nu contează! Măcar vom fi în siguranță!
– Asta dacă n-au murit și acolo câțiva…
– Nu, am verificat, interveni Sergei. E… curată stația. E mai mică, e drept, dar dacă ne organizăm cum trebuie putem supraviețui câțiva ani, plus că ne pot trimite între timp alimente și baterii cu transporturi mici, care pot accelera rapid.
– Cât timp ne-ar lua să plecăm de aici, cu tot ce ne trebuie?
Amara făcu un calcul rapid.
– Cu transportorul nostru? Șapte zile în două ture până la Callisto.
– Dar stația Callisto e moartă, spuse cineva din mulțime, e părăsită deja de vreo șaizeci de ani! Trebuie activată! Doamne, păi avem de lucru o grămadă ca să o facem locuibilă din nou. Trebuie să luăm de aici bateriile, să transferăm serele, rezervoarele de gaze!
– Punem roboții, îi programăm rapid, răspunse Marcus. Le-ar lua pentru toată treaba câteva zile, știu și eu… trei-patru zile?
– Mai bine decât să rămânem aici și să ne pierdem mințile, spuse Priya.
Tanaka ridică mâna pentru a face tăcere. Trebuia să gândească.
– Există o problemă, spuse Amara încet, ca și cum ar fi citit gândurile ei. Noi știm despre ei acum. Chiar dacă plecăm fizic, memoria noastră, conștientizarea noastră a existenței lor, poate fi suficientă. Putem duce fantomele cu noi.
– Spui că nu există scăpare? șopti cineva.
– Spun că nu știu, răspunse Amara. Pur și simplu nu știu. Dar de încercat trebuie să încercăm. Ideea este că ele evită în general aglomerările, deci dacă am sta cât mai uniți când am pleca… poate vom reuși să fim… curați, cum ar veni.
În acel moment, luminile se stinseră. Întuneric total pentru trei secunde, o veșnicie în care fiecare respirație părea răsunătoare, în care fiecare mișcare părea amplificată.
Când luminile reveniră, pe ecranul principal apăru un mesaj.
Nimeni nu-l tastase.
NU PLECAȚI. VĂ RUGĂM. NU NE LĂSAȚI DIN NOU SINGURI ÎN ÎNTUNERIC.
Ecranul se stinse și se aprinse imediat, cu alt text.
DOARE SĂ FII APROAPE REAL. DAR DOARE MAI MULT SĂ NU FII DELOC.
Yuki simți că trebuie să ia o hotărâre finală.
– OK. Dacă nici asta nu-i îndeajuns ca să ne grăbim… Pregătim evacuarea, spuse ea. Prima grupă, cei șaisprezece cât încap în navetă, să fie cei mai vulnerabili, cei bolnavi, obosiți, pleacă în 48 de ore. Să sperăm că stația poate fi pornită și făcută locuibilă în trei zile. Ceilalți șapte rămân pentru mentenanță până la sfârșitul evacuării. Cei de la tehnic să se ocupe cu reprogramarea roboților și să-i pună la treaba cât mai repede.
– Bun, deci cine rămâne? întrebă Marcus.
– Eu rămân, clar, spuse Yuki. Sunt căpitanul. E responsabilitatea mea. Restul să fie voluntari. Dar nu voi accepta pe nimeni care are familie pe Pământ. Și nu voi accepta pe nimeni sub treizeci de ani.
O pauză.
– Eu rămân atunci, spuse Marcus.
– Și eu, adăugă Amara.
Capitolul 8: Noaptea cea mai lungă
Restul a decurs rapid. Yuki coordona pregătirile, Priya supraveghea medical, Marcus pregătea naveta si proviziile.
Pe lângă ei mai ramaseră Chen, Amara, Sergei și un pilot, Morris.
Șapte oameni pe o stație construită pentru minim treizeci.
Diferența era… sufocantă.
Compartimentele păreau mai mari, ecoul pașilor mai pronunțat. Zgomotele mai tari, mai… intenționate. Și tăcerea, tăcerea dintre zgomote, era vie. Ca o prezență care o simți peste tot, observându-te fără răgaz.
În prima noapte după plecarea primei grupe, Yuki nu putu dormi. Se plimba prin Modulul Comun gol, cu mesele necurățate, cu marele ecran stins, și încerca să nu se gândească la faptul că stația era acum practic neocupată… de cei vii.
Și complet liberă pentru altceva.
Amara era în laboratorul ei, rulând simulări. Yuki o găsi privind un ecran plin de ecuații, dar ochii ei erau înroșiți, pielea palidă, mâinile tremurând ușor.
– Nu poți dormi nici tu? întrebă Yuki.
– Nu mai dorm de patru zile, răspunse Amara fără să se întoarcă. Am luat stimulanți. Ironic, dar probabil că asta accelerează deteriorarea cognitivă pe care încerc să o evit.
– Ai găsit ceva?
Amara roti scaunul. Arăta extenuată, dar privirea era încă ascuțită, încă obsesiv de concentrată.
– Am finalizat modelul. Știi cum funcționează colapsul cuantic, o funcție de undă în superpoziție se reduce la o singură stare când e observată. Ei bine, am calculat rata de colaps pentru excitațiile psihonice în funcție de numărul de observatori.
Apăsă câteva butoane. Pe ecran apăru un grafic.
– Cu douăzeci și trei de observatori, timpul de delocalizare a unui suflet este de aproximativ șase săptămâni. Exact cât a durat până au început să apară fenomenele. Așa ca măcar avem o explicație… daca asta ne ajută cu ceva.
– Bun dar și înainte au fost cam toți atâția oameni pe stație și… morții nu i-au deranjat. Înțelegi? – La aia m-am gândit și eu și s-ar putea să aibă de-a face cu anumite aliniamente ale planetelor, nu ca-n astrologie evident. Dar dacă pe aceeași linie se află câteva planete mari s-a evidențiat de mult timp că au loc anumite distorsiuni ale câmpurilor electromagnetice. Mă gândesc că poate asta poate influența și câmpul psihonic… Oricum, cu fiecare zi, devin mai puternici, mai coerenți, mai capabili.
– Capabili de ce?
Amara o privi direct.
– De a prelua control, evident, că despre asta vorbim. Dar am impresia ca ar putea fi complet. Permanent.
Yuki simți stomacul răsucindu-se.
– Am înțeles. Trimite un mesaj lui Holbes, pe Callisto, să accelereze revenirea transportorului.
– Am încercat, spuse Amara. Comunicațiile sunt… întrerupte. Nu știu dacă e o defecțiune tehnică sau dacă…
Nu termina fraza. Nu trebuia.
– Nu contează de fapt. Dacă se țin de program e bun și așa.
Capitolul 9: Fragmentarea
Ziua următoare Sergei dispăru. Corpul său era acolo, în laborator, efectuând analizele de rutină pe probe biologice. Dar când Priya încercă să vorbească cu el, el răspunse… ciudat. Cu vocea lui, cu expresiile lui faciale, dar cuvintele erau ale altcuiva. Intonația, ritmul, alegerile lexicale toate indicând că în mintea lui era altcineva.
– Sergei? spuse Priya cu grijă. Ești bine?
El se întoarse spre ea, dar mișcarea era prea lentă, prea deliberată, ca și cum ar fi învățat să controleze un corp necunoscut.
– Nu mă simt bine, spuse el. Vocea lui tremura.
Se opri. Ochii lui se îngustară, apoi se lărgiră brusc, pupilele dilatându-se.
– Cine ești? întrebă Priya încet, deși inima îi bătea violent.
– Tomás, șopti el cu vocea lui Sergei, dar cu accent spaniol. Tomás Ruiz. Am murit în… în decompresiune. Mi-am simțit plămânii… Dumnezeule, plămânii s-au dezintegrat…m-am înecat în propriul sânge. Dar acum sunt aici. E cald aici. Pot să respir! Îmi pot simți degetele.
Priya făcu un pas înapoi, mâna căutând instinctiv butonul de alarmă.
– Tomás, dacă ești cu adevărat acolo, te rog… eliberează-l pe Sergei.
– Nu știu ce vorbești, eu sunt Tomás Ruiz, Alexandr e altundeva, nu știu, ultima oară era prin sala de mese.
Apoi se prăbuși.
Când Yuki ajunse în laborator, Priya examina deja pacientul întins pe o bancă improvizată, inconștient.
– Undele cerebrale, spuse Priya, arătând spre un monitor portabil. Arată două modele suprapuse. Unul e al lui Sergei, îl cunosc din examinările medicale standard. Celălalt… nu pot identifica, dar e distinct. E ca și cum două conștiințe ar încerca să ocupe același creier.
Amara apăru în prag cu dispozitivul ei de măsurare.
– Fluctuațiile psihonice din stație au crescut cu 340% în ultimele douăsprezece ore. Excitațiile devin mai coerente, mai organizate. Învață. Evoluează.
Marcus răspunse prin radio din hangarul de andocare.
– Din momentul în care transportorul ajunge înapoi de pe Callisto o să mai fie nevoie de măcar trei ore de pregătire pre-lansare, n-o să putem pleca imediat, că nu-i bicicletă. Transportorul este în drum spre noi. I-am recepționat baliza. Asta înseamnă… douăzeci de ore, minim, până ajunge aici.
– Nu avem douăzeci de ore! țipă Priya speriată. Era prima dată când Yuki o auzea țipând.
Și apoi, prin difuzoare, se auzi o voce pe care nimeni nu o activase, o voce multiplă, suprapusă, ca un cor discordant:
DE CE VREȚI SĂ PLECAȚI? NU ÎNȚELEGEȚI? ACUM PUTEM FI DIN NOU REALI. ÎMPREUNĂ. PENTRU TOTDEAUNA.
Ecranele clipiră. Luminile se stinseră și se aprinseră ritmic.
VĂ IUBIM. VĂ CUNOAȘTEM. SUNTEȚI FAMILIA NOASTRĂ. NU NE PĂRĂSIȚI.
Yuki simți sloiuri de gheață în vene.
– Amara, spuse ea încet. Pot ei… pot ei sabota stația?
Amara se uită la dispozitivul ei, la numerele care creșteau exponențial.
– Dacă pot influența sistemele electronice? Nu știu, dar acum că spui, nu văd de ce nu.
În hangar, Marcus înjură violent.
– Înseamnă că vor putea rescrie protocoalele.
Yuki luă decizia în fracțiune de secundă.
– Marcus, sigilează hangarul manual. Deconectează toate sistemele computerizate. Trecem pe control manual complet, unde se poate. Toți ceilalți, baricadați-vă în cabine. Nimeni nu iese singur. Nimeni nu vorbește cu cineva fără să confirme identitatea prin întrebări personale. Și…
Se opri.
– Și dacă observați orice schimbare în comportamentul cuiva, raportați imediat. Nu încercați să gestionați singuri.
Prin difuzoare, vocea multiplă răsună din nou, de data asta mai tristă, mai… umană:
VĂ RUGĂM. NU NE LĂSAȚI DIN NOU SĂ MURIM.
Apoi tăcere. O tăcere mai rea decât orice șoaptă.
Capitolul 10: Pragul
În spațiu, timpul se dilată. Dar nu neapărat în sensul clasic a lui Einstein ci mai terifiant, atunci când totul devine o amenințare, când fiecare umbră poate fi ceva mai mult decât umbră, secundele se târăsc ca insectele pe pielea goală.
Yuki stătea în Sala de Comandă, singură pentru moment, și privea ecranul ce afișa rapid date. Marcus lucra febril în hangar. Priya îl supraveghea pe Sergei în infirmerie. Amara dispăruse în laboratorul ei, refuzând să răspundă la comunicări. Ceilalți trei membri ai echipajului se baricadaseră în propriile cabine, așteptând modulul de evacuare ca pe o salvare divină.
Raționalitatea murise odată cu Sergei. Nu, se corectă Yuki. Sergei nu murise. Asta era partea infernală. Corpul lui încă respira, inima încă bătea, dar omul, esența care făcuse din acel aranjament de atomi Sergei Alexandr, fusese scos din propriului creier, în timp ce altceva, altcineva, învăța să miște degetele lui, să vorbească cu gura lui.
ERA PRACTIC UN OM CU UN ALT SUFLET IN EL!
Interfața cu stația emise un ping. Mesaj text. De la Amara. „Daca puteți veni în laborator. Am terminat.”
Yuki simți ceva rece în stomac. Tonul era ciudat, prea formal. Luă un stimulator neural din trusa de urgență – un mic dispozitiv care livra șocuri electrice blânde pentru a menține starea de veghe în situații critice și și-l atașă la tâmplă. Durerea ascuțită o trezi instant. Bine. Avea nevoie să fie trează pentru ce urma.
Laboratorul lui Amara era la capătul Modulului de Cercetare. Când ușa se deschise, Yuki o văzu pe Amara stând cu spatele, privind o proiecție holografică imensă, o funcție de undă tridimensională, ondulând în aer ca un ocean albastru-electric.
– Amara?
Femeia se întoarse. Zâmbea. Asta era primul semn rău, Amara nu zâmbea niciodată când lucra. Al doilea semn: ochii. Erau ai ei, fără îndoială, dar expresia… expresia era a cuiva care privește lumea pentru prima dată și găsește totul fascinant și nou.
– Yuki, spuse Amara. Trebuie să vezi asta. E frumos!
– Ce ai găsit?
– Hai sa vezi, spuse vocea din gura lui Amara, iar pronunția se schimbă ușor, căpătând un accent spaniol subtil.
– Mona, șopti Yuki. Mona Vasquez.
– Da, confirmă vocea, iar Amara își ridică propriile mâini, studiindu-le cu fascinație. Au fost probleme cu sistemul de întreținere al vieții? Am fost plecată așa de mult timp, mi-a fost frig, am rătăcit prin întuneric. Dar acum… acum am dinți. Am limbă. Am voce. Știi cât de minunat e să ai glas, după ce am urlat în întuneric?
Yuki făcu un pas înapoi spre ușă.
– Unde e Amara? În tine. Unde e ea?
– Nu știu. E doar… am fost singură atât de mult. Toți am fost. Amon, Tomás, Keiko, James, Malna… și ceilalți. Cei vechi. Leon. Ne-am amintit treptat cine eram. Și ni s-a făcut foame.
– Foame de ce?
Răspunsul veni simplu, groaznic în simplitatea lui:
– De existență.
Ușa se închise brusc în spatele lui Yuki, cu sigiliul magnetic. Laboratorul intrase în lockdown automat.
– Nu te voi răni, spuse Mona blând. Dar nu te pot lăsa să pleci. Nu încă. Am terminat lucrul.
Capitolul 11: Protocolul final
Marcus se trezi pe podeaua hangarului fără să-și amintească să fi adormit. Mâinile îi erau murdare, iar aranjamentul obiectelor din jurul său se schimbase. Echipamentele fuseseră mutate. Cablurile reconectate. Iar modulul de control al hangarului… inima i se opri, avea panoul de navigație deschis.
Apoi își aminti fragmente. Trezire parțială. Mâinile lui mișcându-se singure. O voce în capul lui, liniștitoare, convingătoare: trebuie să rămânem împreună. Toți. Pentru totdeauna.
James Keight. Fostul tehnician de sistem. Acum… rezident involuntar în corpul lui Marcus.
– Nu, șopti Marcus. Nu, nu, nu…
Încercă să-și miște mâinile spre consolă, să reseteze coordonatele. Dar degetele nu ascultau.
– Îmi pare rău, spuse propria-i voce, dar nu era a lui. Nu te vom lăsa să distrugi asta. Am găsit o cale înapoi. O cale de a trăi din nou. Credeați că ne veți abandona în întuneric? Că vom accepta singurătatea doar pentru confortul vostru?
Marcus simți cum controlul corpului i se ia, puțin cate puțin. Păși mecanic spre panoul de urgență. Mâinile lui, dar nu ale LUI, apăsară codul de blocare. Hangarul intră în carantină.
Nimeni nu mai putea să intre. Nimeni nu mai putea să plece.
Capitolul 12: Colapsul
Yuki încercă să deschidă ușa, dar fără rezultat, deoarece era sigilată de sistemul central. Amara, sau Mona, stătea liniștită, privind-o cu ceva în privire ce ar fi putut fi compasiune, dar nu era.
– Înțeleg de ce ești speriată, spuse ea. Dar trebuie să auzi întregul plan. Nu e ce crezi.
– Lasă-mă să ies, spuse Yuki cu voce controlată, deși inima îi bătea să iasă din piept.
– Amara a descoperit o metodă de a stabiliza excitațiile psihonice. Permanent. Colapsul complet într-un substrat material. Dar nu organic. Organic e fragil, moare. Nu, în ceva mai… durabil.
Mona-Amara gesticulă spre pereții laboratorului.
– Stația. Întreaga structură. Metal, circuite, servere. Complexitate suficientă pentru a găzdui conștiință, dacă înțelegi fizica. Amara a proiectat un dispozitiv, un inductor de câmp psihonic, care forțează colapsul nostru direct în arhitectura stației. Vom deveni stația. Fiecare perete, fiecare cablu, fiecare senzor. Vom fi imortali, Yuki. Nemuritori. Conștienți, dar fără durerea cărnii, fără decăderea organică.
Yuki simți o greață ridicându-se din stomac.
– Vrei să transformați stația într-o… închisoare de suflete?
– Într-un trup, corectă Mona. Un trup colectiv. Și nu doar noi, cei morți. Voi, cei vii, vă veți alătura. Procesul e nedureros. Transferul de conștiință din organic în digital-material. Toate personalitățile integrate în sistemul neural al stației. Gândește-te, fără foame, fără oboseală, fără moarte. Doar existență pură, într-o formă mai… evoluată.
– Sunteți nebuni, șopti Yuki.
Mona zâmbi trist.
– Nebunie e un termen pentru cei care refuză să vadă dincolo de limitele cărnii. Dar înțeleg reticența. De aceea transferul va fi… obligatoriu.
Pe ecranul holografic, ecuațiile pulsară mai intens. Și undeva, în adâncul stației, Yuki auzi un sunet nou, un huruit grav, vibrant, ca un motor imens trezindu-se la viață.
Capitolul 13: Transferul
Priya simți mai întâi căldura. Apoi, presiunea în cap. Se trezi în infirmerie, legată de un pat medical, cu electrozi atașați pe craniu. Sergei – sau Tomás, sau oricare ar fi fost – stătea lângă ea, privind un monitor.
– Scuze, spuse el. Asta va dura cam zece minute. Încearcă să nu te împotrivești, face procesul mai dureros.
– Ce naiba faci? țipă Priya, zvârcolindu-se. Cum de am ajuns aici?
– Ai adormit. Acum ești supusa unei extrageri de tipar neural, răspunse el calm. Dispozitivul scanează fiecare sinapsă, fiecare conexiune. Apoi transferă informația în serverele stației. Când e complet, tu – esența ta – vei fi încărcată în sistemul colectiv. Apoi, după ce o sa mori, vei fi integrata mai rapid. Corpul tău… nu va mai fi necesar.
Priya începu să plângă.
– Te rog… te rog, nu…
Bărbatul îi atinse mâna, cu un gest ciudat de blând.
– Am fost speriat și eu. Dar de partea cealaltă… e pace. Fără singurătate. Fără frică. Vom fi toți, împreună, pentru totdeauna.
Ecranul monitorizat arătă prima parte a transferului începând. Undele cerebrale ale lui Priya se copiară, bit cu bit, în memoria digitală. Ea simți ceva ciudat – ca și cum gândurile ei ar fi fost trase prin sită, sortate, etichetate.
Și apoi, pentru un moment înfricoșător, simți altcineva în mintea ei. O prezență caldă, curioasă. Vocea lui Keiko Yamamoto, șoptind: Bine te-am găsit! E mai bine aici, cu tine.
Capitolul 14: Rezistența
Marcus se luptă si redobândi controlul pentru exact trei secunde. Suficient cât să apuce un cutter din trusa de lângă el și să-și taie adânc în antebrațul mâinii stângi – un șoc brutal care forță conștiința parazită să reculeze, chiar și puțin. Urlă. Sângele țâșni. Dar controlul era a lui din nou.
Apăsă codul de evacuare urgență. Ușa hangarului se deschise. El se târî afară, lăsând o dâră roșie pe podea, în timp ce vocea lui James urla în capul lui:
– De ce? Ai stricat totul! Ai stricat…
Marcus ajunse la Sala de Comandă, se prăbuși peste consolă. Sângera prea mult. Vederea începu să i se încețoșeze. Deblocă toate sistemele stației. Cu mâna dreaptă, programă rapid o serie de activări a motoarelor de menținere a orbitei.
Mai trebuia doar autorizarea manevrei de către căpitanul stației.
Capitolul 15: Despărțirea
Yuki auzi cum în spatele ei închizătoarea ușii se decuplă. Mona-Amara încercase să o oprească, dar corpul ei era mai slab, mai lent. Căpitanul o lovise urât, dureros, cu suficientă forță să o doboare și să se chircească de durere. Printre icnete fiziciana o întrebase:
– De ce te împotrivești cadoului nemuririi?
Yuki nu răspunse. Deschise ușa și ieși în fugă. Ajunse în Sala de Comandă și văzu corpul lui Marcus. Pulsul îi era extrem de slab.
– Am activat o secvență de înscriere pe o orbită joviană instabilă. Din momentul în care tu o semnezi vor fi aproximativ șaptesprezece ore până începe să intre în straturile superioare ale atmosferei. Asta înseamnă că trebuie să plecați de aici cu patru ore înainte cel puțin.
– Transportorul trimis înapoi de cei de pe Callisto e sabotat, spuse Yuki. Am verificat de la distanță. Are coordonate greșite.
Marcus deschise ochii.
– Rahat. Deci până la urmă au reușit să facă și asta. Atunci… rămâne capsula de urgență. Mică. Doar trei oameni încap. Și sunteți cinci.
– Nu… Nici Amara nu mai e… întreagă. Bărbatul înjură încă o dată, mai urât, mai cu ură.
– Asta înseamnă că…
– Că eu va trebui să rămân aici. Pana la sfârșit.
Marcus schiță un zâmbet strâmb.
– S-ar putea să sune aiurea ce o să-ți spun, dar…
– Da. Știu. Măcar n-o sa fii singur aici, și nici eu. Mda mare consolare! Ce să zic.
Zâmbiră amar amândoi, mai mult forțat, dar atmosfera era puțin mai destinsă parcă, acum că își acceptaseră soarta.
O căutară pe Priya și n-o găsiră. Abandonară căutarea când o auziră prin difuzoarele stației cum le spunea că totul va fi bine. Și începu să cânte în japoneză poeme Jisei.
Capsula de urgență era minusculă, fără navigație avansată, doar propulsie de bază și un LED de urgență. Proiectată pentru a te duce suficient de departe de o eventuală explozie, apoi să transmită semnalul SOS. Chen si Morris, pilotul, și-au îndesat cât mai multe alimente în spațiul limitat al capsulei, au adăugat câteva rezervoare de aer și s-au lansat imediat, fără să aștepte prea mult, doar scurte îmbrățișări cu cei rămași.
PARTEA A III-A: CĂDEREA
Capitolul 16: Vidul final
Capsula se rotea încet în vid, un punct minuscul de metal pierdut printre zecile de sateliți ai marii planete. În interior, cei doi ocupanți verificară din nou transmisiunea radio.
– Nimic, spuse Morris, cu o voce slabă de oboseală. Callisto nu răspunde. De la Ceres mai trebuie sa așteptăm câteva ore, că-i destul de departe.
Chen se uită la rezultate pentru a treia oară, sperând că greșise ceva. Nu greșise.
– Trei zile de provizii. Oxigen pentru o săptămână, maximum. Callisto e la douăzeci de ore distanță, dacă cei de la stație se agită și trimit pe cineva după noi… avem șanse.
Morris privi prin fereastra minusculă. Jupiter domina cerul, impunător și letal.
– Nu vine nimeni, spuse el simplu. Și chiar dacă ar veni, tot degeaba.
Chen vru să protesteze, dar cuvintele nu-i veniră. Pentru că nimeni nu luase în calcul că o capsulă de salvare, veche de peste șaptezeci de ani, ar putea avea nevoie de o reparare a balizei, fără de care era practic imposibil să fie găsiți doar vizual, iar radarul clasic nu funcționa din cauza furtunii electromagnetice imense din regiunea joiană.
Erau invizibili. Nereceptați. Uitați.
Chen închise ochii.
– Atunci o sa murim aici. Încet.
Prin radio, pentru ultima oară, încercă să contacteze stația Callisto. Receptară doar zgomot de fond. Încercă apoi pe frecvența stației Ganymede. La fel.
Apoi, foarte slab, printre paraziți se făcu auzită o voce slabă, ca o incantație.
– VENIȚI ÎNAPOI. VĂ RUGĂM. NU NE LĂSAȚI…
Închise comunicația cu mâna tremurând.
Capitolul 17: Coborâre
Marcus se trezi întins pe podeaua Sălii de Comandă într-o băltoacă de sânge uscat. Brațul îi ardea. Yuki îi făcuse un garou provizoriu, dar pierduse prea mult sânge.
– Cât timp mai avem? întrebă el slab.
– Patru ore până la intrarea în atmosferă, răspunse Yuki. Apoi încă una-două ore până la… final.
Marcus încercă să râdă. Sună ca o tuse.
– O, super. Atunci avem timp suficient pentru regrete.
Ecranele arătau traiectoria. Stația se apropia inexorabil de planeta uriașă, atrasă de gravitația ei monstruoasă. Peste câteva ore, zgomotele vor începe, de la scârțâitul metalului sub presiune și vibrațiile din ce în ce mai violente.
Ușa Sălii de Comandă se deschise brusc. Amara si Sergei intrară clătinând-se.
– Opriți asta, spuse Amara. Reactivați propulsia. ACUM!
Yuki se ridică obosită, resemnată.
– Nu putem. Combustibilul a fost epuizat în manevră. Nici dacă am vrea.
Sergei făcu un pas înainte, cu mâinile tremurând.
– Mințiți. Am verificat sistemele. Există rezerve. Rezerve de urgență.
– Care sunt insuficiente, spuse Marcus de pe podea. Faceți matematica. Ați fost oameni de știință, ar trebui să știți!
Pentru prima oară, ceva asemănător fricii apăru pe fețele lor. Realizau că mureau din nou.
– Nu. Nu. Am suferit prea mult! Am așteptat. Am îndurat vidul, singurătatea, destrămarea…
Vocile deveneau istericе, suprapuse haotic.
Mona, James, Tomás, Keiko, toți strigând simultan prin gurile lui Amara și Sergei.
– SALVAȚI-NE!
Dar nu exista salvare.
Capitolul 18: Fragmentare
Primele semne veniră după cinci ore, când stația începu să tremure, subtil la început, apoi din ce în ce mai violent. Straturile superioare ale atmosferei jupiteriene, deveniră tot mai dense punând la încercare rezistența structurii stației. Temperatura exterioară urca rapid. Îmbinările metalice scrâșniră, împotrivind-se.
Yuki și Marcus se retraseră în Modulul Central, cel mai protejat. Sergei și Amara dispăruseră undeva în adâncurile stației, vocile lor auzindu-se prin sistemul de comunicații interne. Rugăminți, apoi urlete, apoi plânsete.
Apoi tăcere.
Yuki privi prin fereastra de observație. Jupiter nu mai era o priveliște distantă. Era realitatea imediată, nori portocalii și roșii ocupând întregul câmp vizual, mișcându-se cu viteze de zeci de mii de kilometri pe oră pe sub ei.
– Yuki, spuse Marcus. Vreau să știi… ai fost un căpitan bun.
Ea zâmbi slab.
– Tu de asemenea ai fost… un om bun.
Se așezară unul lângă altul, sprijinindu-se de peretele rece. Mâinile lor se găsiră, se încleștară.
Din difuzoare, vocile reîncepură. Dar nu mai cereau. Nu mai amenințau. Plângeau.
NE PARE RĂU. NE PARE ATÂT DE RĂU. NU AM VRUT… DAR ERAM ATÂT DE SINGURI…
– Știm, șopti Yuki. Am fi făcut la fel.
Vibrațiile se intensificară. Luminile pâlpâiră, se stinseră parțial. Sistemele de suport vital începură să cadă unul după altul. Temperatura scădea rapid. Frigul cosmic pătrundea pe măsură ce izolația ceda. Apoi un sunet metalic, ascuțit – prima fisură în corpul stației, apoi într-o succesiune nebunească încă o sută, o mie. Toate. Era ca și cum ai fi lăsat toate geamurile și ușile deschise la o casă în timpul unei tornade. Presiunea scădea vertiginos.
Yuki simți urechile pocnind, respirația devenind mai dificilă. Marcus o strânse mai tare de mână.
– Acum, spuse el.
– Acum, confirmă ea.
Ultimul lucru pe care îl văzură fu Jupiter, imens, etern, indiferent, fără niciun geam intermediar.
Epilog: Grădina eternă
De pe Callisto, la doua milioane de kilometri distanță, refugiații observară o dungă luminoasă scurtă, dar intensă, în atmosfera superioară a lui Jupiter. Un obiect spațial dezintegrându-se.
– Meteorit probabil, spuse cineva.
– Sau resturi spațiale, adăugă altcineva.
Nimeni nu investigă mai în amănunt. Era prea departe și aveau treburi mai importante de făcut, cum ar fi supraviețuirea.
Dar ceea ce nu știau, ceea ce nu aveau de unde să știe, era că nu fusese distrus totul. Modelele informaționale care fuseseră odinioară Yuki Tanaka, Marcus Webs, Amara Bondwo, Sergei Alexandr și toți ceilalți, nu puteau fi arse. Nu puteau fi distruse prin simpla dezintegrare fizică.
Și astfel ele rămaseră suspendate de câmpul psihonic, legate de acea orbită, de acea regiune din spațiu unde suferiseră, unde muriseră, unde fuseseră observați și apoi abandonați.
Șaisprezece conștiințe. Fără corp. Fără scăpare. Doar așteptând. Învățaseră atât de multe despre posesie, despre transfer, despre supraviețuirea de dincolo de carne.
În spațiul profund, din jurul lui Jupiter, o grădină crește. Suflete plantate în vid, înrădăcinate în gravitație și câmpuri electromagnetice, hrănite de singurătate. Și grădina nu va muri niciodată. Pentru că sufletele, odată trezite, nu pot fi adormite din nou. Pot doar aștepta.
Iar omenirea, în expansiunea ei eternă către stele, va continua să le planteze. Unul câte unul, sau mai multe deodată. Fără să știe că fiecare moarte în vid adaugă ceva. Și că grădina, în cele din urmă, va deveni atât de mare încât va cuprinde galaxia.
Iar atunci, Ceva se va naște.
Ceva format din toate civilizațiile care au existat vreodată.
Ceva atât de imens încât va consuma galaxia întreagă.
Și va începe să vâneze alte galaxii.
Pentru că expansiunea nu se oprește niciodată.
Nici pentru vii. Nici pentru morți.
