A NOUA DIRECTIVĂ

PROLOG

— Viața mea valorează cu mult mai mult de atât! exclamă bărbatul cu o doză de insatisfacție în glas, mijind ochii obosiți, care abia de se observau de sub sprâncenele stufoase. Voia să apară în fața celuilalt plin de siguranță, dar încrederea nu se descifra deloc pe chipul său.

— Viața ta nu face nici cât o ceapă degerată, remarcă rece Pascal, lăsându-se ușor pe speteaza scaunului, ținând mâinile pe masă. Uită-te la băiatul ăla, Albert! Da, da! — pun pariu pe ce vrei că ceasul lui valorează cel puțin dublu față de ce ți-ar oferi vreodată concurenții noștri.

Albert se uită peste umăr, în direcția în care Pascal își îndreptase degetul arătător. La masa vecină ședeau doi tineri, într-atât de absorbiți de discuție, încât nici nu-i observau pe tipii curioși de alături, care îi urmăreau cu privirile.

Bărbatul era îmbrăcat sobru, în cămașă albă sub un sacou de culoare cenușie. Ținuta lui contrasta vădit cu rochia de seară de un verde deschis, care se așeza grațios pe corpul suplu al partenerei sale. Insul avea înfățișarea unui tipic lucrător de birou, căruia nu i-ar fi displăcut, la o adică, un program zilnic de lucru de la nouă la șase. „O fi un șef de mijloc,” se gândi Albert. Ceasul de pe mână arăta prea scump pentru un junior. Totodată, tipului îi cam lipseau manierele și trăsăturile feței caracteristice managerilor de nivel superior. Era agitat, suspicios, lipsit de vigoare.

Femeia, pe de altă parte, era întruchiparea liniștii și a păcii. Niciun cuvânt în plus, niciun gest redundant. Încerca să pară că ascultă cu interes, dând din cap pe ici pe colo, în timp ce partenerul său gesticula, pictând linii invizibile în aer cu ceasul său de aur, într-o tentativă amărâtă de a-i explica ceva. Ochii ei inexpresivi trădau însă o evidentă lipsă de interes față de relatările tânărului. Gândurile îi zburau departe de dânsul și de acel local.

Albert întoarse capul și analiză cu privirea încăperea crâșmei. Interiorul semăna după formă cu cel al unei mansarde posace, doar că de dimensiuni mai mari. Pe ici-colo destrămau întunericul niște lămpi prinse în cuiele din pereți; tavanul înclinat îi amintea de două mâini încleștate, îndreptate spre cer a rugă pentru a scăpa din acea mizerie. Pereții gri de metal, acoperiți cu pete de rugină, erau la fel de sumbri ca și oamenii oropsiți de la mese.

„Oameni, își spuse Albert, ar putea fi un termen prea blând pentru a-l atribui acestor ființe hidoase.” Câțiva drogați stăteau împrăștiați prin sală. Niște golani jucau cărți la masa de lângă perete. O figură întunecată, cu fața ascunsă sub glugă, se odihnea în singurătate într-un colț umbrit. O gașcă de speed-bikeri alcoolizați bea bere ieftină în cealaltă parte a sălii, înjurând și scuipând prin părți.

Un vechi televizor prăfuit suspendat deasupra barului demonstra un ulterior marș public în semn de protest față de Directiva a Noua, unde masele omogene de oameni țineau pancarte uriașe deasupra capetelor, acoperind cu ele o mare parte de ecran. Albert citi mașinal câteva slogane scrise cu un negru opac: „Viețile noastre nu sunt de vânzare!” – „Mori cu demnitate!” – „Nu – lăcomiei corporative!”. Vizitatorii localului se arătau absolut indiferenți. Era ceva cunoscut deja și deloc captivant. Din acel motiv poate sunetul televizorului era coborât la minimum.

Albert își opri din nou privirea pe perechea de tineri care îi atrăsese atenția de curând. „Ce-o fi căutând bărbatul acesta decent, s-ar putea spune, într-un asemenea local uitat de Dumnezeu?” se întrebă el. Observă verigheta de aur de pe inelarul lui. Imaginea începea să capete claritate. Își înșela soția și evita locurile unde ar fi putut fi văzut de cunoscuți, pricepu Albert. „Umil și josnic!” oftă el.

— După cum spuneam, îl readuse Pascal la realitate, vorbind cu mai multă încredere, prețul pe care ți-l propune firma noastră CloudGate Inc. în schimbul vieții tale e cu mult mai mare decât concurenții noștri ar fi dispuși vreodată să-ți ofere.

Făcu o scurtă pauză, se înclină spre interlocutorul său, scoțând în evidență chelia din creștetul capului, apoi reluă cu jumătate de gură:

— Tot ce se cere de la tine, Albert, e să semnezi acordul de concesiune. Banii vor intra pe contul tău chiar mâine. Este o ofertă echitabilă, fii de acord.

— O ofertă echitabilă?! se aprinse Albert. Vorbești serios, omule? Toată lumea știe că patronul tău, Larry Kingston, și-ar vinde și propria mamă pentru zerourile de pe CEC. Viespea miere nu face, după cum se spune. Singurul lucru de la care vă strălucesc ochii sunt banii. Bani, bani, bani! De îndată ce veți obține semnătura, veți vinde viața mea mai departe cel puțin de două ori mai scump, punând diferența în propriul buzunar. Parazitați pe seama suferințelor altora, asemenea căpușelor flămânde în căutarea victimelor nechibzuite. Ticăloșilor și călăilor!

Fața și așa palidă a lui Pascal se făcu albă ca varul. Buzele-i subțiri se încordară într-o linie dreaptă. Privi încruntat în pământ. Era gata să spună ceva, când un sunet scârțâitor îi distrase atenția.

Vruuum!

Iritat, Pascal întoarse capul către sursa de zgomot. Zări pe stânga un chelner-droid — un mic trunchi alb de formă triunghiulară, asemenea unei piramide întoarse cu susul în jos, construit preponderent din metal, cu un display digital dreptunghiular încrustat puțin mai sus de mijlocul carcasei. Două brațe de fier, subțiri ca niște crengi uscate, erau sudate în jurul marginii de sus a trunchiului. Întreaga mașinărie balansa pe o roticică ruginită, de la care provenea acel scârțâit supărător.

Micul droid se rotea stângaci în direcția lor, croindu-și drum printre mese și piuind cu diversă intonație, cu aceleași tonalități implorând iertare atunci când i se părea că deranjează pe cineva. Se opri la masa lui Pascal și Albert. Un rând de text cursiv apăru pe display-ul îngust: “VĂ MAI POT SERVI CU CEVA?”

— Pot să-ți ofer un ceai? i se adresă Pascal însoțitorului său. Astăzi pun eu, da.

Albert refuză, clătinând abătut din cap.

Pascal ridică din umeri și, înclinându-se spre droid, făcu câteva clickuri pe butoanele de selecție amplasate lângă display, comandând un ceai honeybush.

„Nu-i rău deloc,” îi aprecie Albert gusturile fine. În circumstanțe normale, îi plăcea și lui să încerce diverse sorturi de ceai. Era un mijloc perfect de relaxare și de a da uitării, fie și temporar, grijile zilnice copleșitoare. În seara ceea însă circumstanțele puteau fi numite oricum, numai nu normale.

— Hei, conservă de tinichea! răsună de undeva o voce vulgară. Mișcă-ți fundul metalic încoace! Vrei să-mi cioplesc un nou parbriz din trunchiul tău?! Hai, grăbește-te!

Albert căută cu privirea sursa de deranj. Nu fu greu s-o descopere — la o masă din colțul opus al sălii, se agita tot mai tare gașca de speed-bikeri amețiți de alcool. Parcă erau toți de la o mamă — pantaloni de piele strânși pe picior; jachete negre, tot din piele, decorate cu diverse simboluri pe care Albert nu le putea desluși; lanțuri de fier atârnate de la brâu în jos, unele mai grele decât altele. Un grobian mășcat, probabil liderul lor, care părea că nu demult a înghițit toate proviziile casei de ajutor social pentru persoanele fără venit, trânti halba pe masă, lăsând berea să se verse pe suprafața zgâriată.

— Nu m-ai auzit bine, coș de gunoi ce ești? Am spus să-ți târâi fundul încoace!

Vruum!

Droidul făcu o rotație de o sută optzeci de grade, pe cât de repede îi permitea roticica, și se grăbi către masa unde îl așteptau clienții aprinși.

Pascal ridică din sprâncene, accentuându-și cutele de pe frunte. Flutură disprețuitor din mână, apoi își direcționă atenția spre Albert.

— Îți înțeleg frustrarea, amice, dar încearcă să vezi lucrurile din altă perspectivă: viața nu e un dar de la Dumnezeu. Nu, nu și iarăși nu! După părerea mea, ea nu e altceva decât un împrumut la naștere, oferit pe o perioadă de timp limitat. Odată ce aceasta expiră, tot ce ne rămâne să facem e să returnăm împrumutul, astfel încât și alții să se poată bucura de el. Dacă e să te gândești mai bine, în lumea asta nu există nici sfârșit și nici început. Doar schimbare. Te lipsești de ceva, dar obții alte lucruri în schimb. Bani, un fel de libertate amăgitoare, poate chiar și izbăvire. Așa funcționează lucrurile. Viață fericită până la adânci bătrâneți poți întâlni doar în basme.

Albert suspină, aplecându-și privirea și trecându-și palma peste barba zbârlită.

— Singurul motiv care mă face să accept acest acord, spuse el, ridicând capul pentru a înfrunta privirea lui Pascal, este că nu am altă opțiune. Niciuna! Respiră din greu și păstră tăcerea pentru un timp. Am însă o condiție: plata trebuie să fie transferată pe contul soției mele. Îmi poți garanta asta, negustorule de vieți?

— Să nu ai dubii! îl asigură Pascal fără nicio ezitare. Ochii îi sclipiră de plăcerea apropiatei victorii. Dacă îmi permiți, ehem, aș vrea totuși să te întreb — care o fi motivul pentru o asemenea solicitare? Transferul banilor către un cont terț implică suplimentare costuri pentru tine, pe care le-ai putea evita dacă am efectua plata direct pe contul tău bancar.

Albert nu se grăbi să vorbească, parcă în căutarea unui răspuns cât mai convingător.

— Intuiția îmi spune că dimineață contul meu bancar va fi blocat.

— Am înțeles, ridică Pascal din umeri, scoțând un teanc de hârtii din geanta ponosită de piele. Treburile personale sunt treburi personale. Să trecem direct la subiect. Am nevoie de semnătura ta aici, aici și aici. Degetul său arătător trecu de la o pagină la alta. Din momentul în care semnezi, contractul se consideră încheiat — dreptul tău la viață trece în proprietatea corporației CloudGate Inc., iar tu…

— Iar eu am două săptămâni pentru a mă prezenta la crematoriu, unde voi fi incinerat, îi luă vorba din gură Albert. Știu bine cum stau lucrurile, omule.

Albert răsfoia hârtiile de pe masă, dar ochii lui nu deslușeau nimic altceva decât niște cuvinte împrăștiate, care nicidecum nu doreau să se unească în propoziții cu sens. Creierul îi era prins în luptă cu vocea simțurilor, pus pe alertă maximă. Își mai roti o dată privirea în jur, de la speed-bikerii alcoolizați către tânăra pereche, către golani, apoi către negustorul de vieți, care aștepta nerăbdător în fața lui. Pascal se străduia din răsputeri să nu-și exteriorizeze emoțiile, dar mâinile sale încordate și picăturile de sudoare de pe frunte nu-i scăpară privirii atente a lui Albert.

Ceva nu era în regulă.

Albert se sculă de pe scaun, își croi drum printre mese și se îndreptă spre camera de baie. Unul dintre golanii care jucau cărți la o masă îl zări și îl strigă din urmă:

— Hei, babalâcule, ai o țigară pentru mine?

Albert îl ignoră și merse mai departe. Punkul cu coafură Mohawk și cu cercei în toate orificiile vizibile, vădit nesatisfăcut de o asemenea atitudine, se ridică amenințător de la masă.

Albert sesiză agitația și se opri. Le aruncă golanilor o privire străpungătoare.

Amicul punk-ului îi făcu aceluia semn să se așeze. Mormăind sub nas, el se trânti pe scaun și reluă jocul de cărți.

„Înțeleaptă alegere,” se gândi Albert, continuându-și calea. Nu avea chef de încăierare în seara aceea. Nici timp, deloc. Intră în camera de baie și încuie ușa după sine. Îl învălui un miros apăsător de mucegai. Cu greu își stăpâni senzația de vomă. Se uită în oglindă.

Umbrele de sub ochi îi deveniseră mai întunecate decât barba. Albert oftă la vederea propriei reflecții. Fața osoasă arăta ca o bucată de piatră care fusese cioplită de cineva în cel mai neîndemânatic mod. Abia dacă se recunoștea pe sine. În locul ofițerului de poliție exigent și încrezut în propriile puteri, precum se știuse dintotdeauna, din oglindă îl privea o ființă palidă, obosită, lipsită de orice sens al vieții.

Albert își băgă fața sub șuvoiul de apă rece a robinetului, apoi scutură agitat din cap. Își pipăi buzunarul cămășii, asigurându-se că flash-stick-ul era în siguranță. Închise ochii și reveni cu gândurile la situația penibilă în care ajunsese. Cum de s-a întâmplat să se împotmolească atât de tare? Oare nu exista altă soluție?

Câteva secunde mai târziu, Albert deschise ochii și părăsi baia în grabă. Știa ce trebuia să facă.

— M-am răzgândit! întorcându-se în sală, îi declară lui Pascal, care îl aștepta, ciocănind nerăbdător cu degetele în masă.

Nu se mai așeză. Trase geaca de pe spetează și o îmbrăcă.

— Refuz oferta „generoasă” pe care mi-o propui, adăugă cu răceală.

— Ce… ce vrei să spui cu asta? săltă de pe scaun Pascal, ca trăsnit de fulger. Ochii i se rotunjiră, abia de mai încăpeau în orbite. Hai să nu luăm decizii pripite, Albert! Îți propun să mai discutăm puțin, poate reușesc să înțeleg și eu ce te-a făcut să renunți la ideea pe care adineaori o acceptaseși.

— Nu, răspunse categoric Albert, învârtind în jurul gâtului fularul verde cu puncte albe.

— Nici nu-ți imaginezi ce greșeală enormă comiți! răbufni Pascal cu voce tremurândă. Crede-mă, nu vei obține niciodată o ofertă atât de generoasă ca a mea. Serios, am putea…

— Sunt gata să-mi asum riscul, îl întrerupse Albert, aranjându-și pălăria pe cap.

Fără să-și ia rămas bun, îl lăsă pe Pascal singur la masă și se îndreptă spre ieșire. Pașii lui grăbiți răsunară prin sală, atrăgând privirile curioșilor.

Negustorul de vieți simți năvălind aerul rece și dens, ce-i fripse obrazul înainte ca ușa de la intrare să se închidă în urma lui Albert. Câțiva fulgi mai isteți năvăliră înăuntru, doar pentru a se roti un pic prin încăpere, înainte de a se topi.

— Grozav! murmură Pascal sub nas. Pur și simplu, grozav!

Nu atât refuzul îl făcea să se simtă prost, cât modul în care fusese încheiată discuția. Ce se petrecuse în camera de baie de-l făcuse pe potențialul său client să-și schimbe decizia? Pe naiba! Fusese atât de aproape!

Privirea i se opri pe figura singuratică, așezată în cel mai întunecat colț al sălii. Nu putea nicidecum să-i deslușească fața ascunsă sub glugă. În aceeași clipă, omul misterios își părăsi locul de la masă și se grăbi spre ușă, alegând laturile mai întunecate ale sălii, de parcă ar fi încercat să evite privirile străine.

— Eh, grozav! repetă negustorul de vieți, frecându-și tâmplele. Pur și simplu, grozav!

Golanii își îndreptară privirile spre dânsul, în timp ce el strângea hârtiile de pe masă și le băga în geantă. Aruncă pe colț bacșișul, sorbi ultimul gât de ceai și se porni pe urmele tipului misterios.

***

Cu privirea în pământ, cufundat în gânduri, Albert pășea grăbit pe pavajul lunecos, prin ceața de fulgi care se grăbeau să atingă pământul, transformându-l treptat într-un covor alb, care strălucea neobișnuit în întunericul nopții. Simțea un tremur în întreg corpul. Valurile reci de vânt îl cuprinseră de la tălpi în sus, asemenea unor tentacule care încercau să-l imobilizeze. În ziua ceea era frig. Mai frig decât în oricare altă seară de Crăciun din ultimul deceniu, de care-și mai putea aduce aminte.

Din hogeacuri pufneau cerculețe de fum, luând direcția lunii, luptând cu invazia neașteptată de fulgi din calea de ascensiune. Mirosul rustic îi amintea de zilele îndepărtate ale copilăriei, când familia lui stătea așezată în jurul șemineului, sorbind ceaiul matcha proaspăt preparat, și tatăl, cu vocea-i expresivă,  îi citea povești dintre cele mai năstrușnice. Realiză surprins că unele povețe din basme le percepea abia acum, la trecerea a mai mult de patruzeci de ani.

Albert își roti privirea în jur. Admiră casele de cărămidă, înșiruite uniform de o parte și de alta a aleii împodobite cu arbori înzăpeziți. Era o priveliște rară. Majoritatea clădirilor noi ce invadau orașul erau de tip modular, construite preponderent din metal și plastic, servind, totodată, ca suport pentru panourile publicitare de neon. Apartamentele dinăuntrul acestora erau ieftine și accesibile. În același timp — lipsite de suflet.

Oftă. N-a fost întotdeauna așa. Mai ținea minte străzile Amsterdamului de acum trei decenii. Avea aproape douăzeci de ani pe atunci. Orașul era o priveliște de admirat: arhitectură captivantă, clădiri istorice, stilul prevalând asupra utilității.

Apoi, dintr-odată, totul s-a schimbat. După cataclismul din 2054, care lăsase nelocuibilă o cincime din suprafața pământului, suprapopulația s-a transformat dintr-un subiect de interes științific, într-o amenințare cu caracter imediat. Prea mulți oameni în căutare de adăpost, prea puține lăcașe care să servească acelui scop. Alianțele dintre state au început să dea semne de breșe. Țările căutau diverse mijloace pentru a face față problemelor de imigrație și suprapopulație.

Olanda, alături de alte câteva state, a demonstrat o abordare destul de neobișnuită pentru soluționarea provocărilor. După ce și-a închis hotarele pentru străini și și-a fortificat granițele cu un zid înalt de piatră, conducerea olandeză a adoptat o nouă lege, cunoscută ulterior cu titlul de „Directiva a Noua”. Aceasta interzicea rezidenților să conceapă un copil până nu găseau în schimb o persoană dornică de a-și jertfi propria viață. Voluntarul urma să semneze un acord de concesiune a vieții drept confirmare oficială a înțelegerii.

Ca urmare, Directiva a Noua a facilitat apariția unui nou tip de afacere, cunoscut în popor drept comerțul de vieți. Ca ciupercile după ploaie, apărură nenumărate corporații care ofereau populației servicii de intermediere. Cumpărau vieți ieftin, le vindeau scump și își puneau în buzunar diferența de preț. Capitalismul în formă pură. Cea mai mare dintre aceste corporații era CloudGate Inc.

Albert oftă din nou. Reveni la prezent, gândurile alunecându-i de la Directiva a Noua spre soția sa. Ce va zice ea când va afla în ce bucluc intrase el? Albert era sortit pieirii în orice caz, în privința asta nu-și făcea iluzii. Ea mai avea șansa de a face față provocării, dacă ar avea suficiente resurse financiare.

Se opri pentru o clipă, cugetând asupra deciziei, întrebându-se dacă nu ar fi fost mai bine să se întoarcă la local, să-l implore pe negustorul de vieți să-i mai ofere o posibilitate de a accepta oferta.

„Nu!” flutură din cap Albert, pășind înainte. Nu în felul acesta își închipuia el sfârșitul vieții. Dacă va fi să moară, o va face cu curaj și demnitate. Dar înainte ca asta să se întâmple, lumea trebuia să afle ceea ce reușise el să descopere.

O lumină gălbuie se ivi în unul din apartamentele de la etajul de sus dintr-o casă cu trei niveluri. Albert zări o față de copil cu privirea ațintită asupra lui. Băiețelul cu obraji de hamster, într-o pijama cu ursuleți colorați pe ea, părea surprins să vadă un călător singuratic la acea oră târzie. Ghirlandele de Crăciun, aranjate de-a lungul geamului, împinse de vântul rebel, interpretau o melodie melancolică, plină de indiferență la tot ce se petrecea în jur.

Albert încetini. Scoase mâna din buzunar și, schițând un zâmbet ușor, făcu un semn de salutare în direcția copilului. Băiatul îl privi lung, uimit de atenția neașteptată. Ridică și el o mânuță, fluturând în semn de replică, și un zâmbet stingher i se așternu pe fața-i îmbujorată.

Fericirea însă nu dură mult timp. O siluetă de adult apăru în spatele băiatului. Albert își zise că o fi fiind mama copilului. Femeia îi vorbi cu duritate și el dispăru imediat din dreptunghiul geamului. Ea îl străpunse cu privirea tăioasă pe Albert, stinse lumina și se făcu nevăzută.

Zâmbetul de pe buzele lui Albert dispăru. El se mișcă înainte, ascunzându-și mâinile reci în buzunare.

Ninsoarea devenea tot mai intensă. Gerul părea necruțător. Aerul rece nocturn îl pișca de piele și îi îngreuna respirația. Din cauza durerii și amorțelii din picior, era nevoit să șchiopăteze din ce în ce mai mult. Albert se supără pe corpul trădător, care devenea tot mai greu de controlat pe zi ce trecea.

Un sunet strident din depărtare îl făcu să se oprească, surprins. Își întoarse privirea, încercând să deslușească ceva prin perdeaua albă de fulgi. Nu se zărea nimic. Doar un câine vagabond traversa strada.

Albert grăbi pasul. Un sentiment de neliniște în amestec cu frică puse stăpânire pe el. Avea o presimțire proastă.

Hrum. Hrum. Hrum. Hrum.

Zăpada scârțâi din nou sub pașii cuiva. Albert se întoarse brusc. De data aceasta reuși să deslușească în depărtare o umbră întunecată mișcându-se în direcția lui.

Sângele îi îngheță în vene. Încercă s-o ia la fugă. Piciorul amorțit însă nu făcu față și bărbatul căzu cu fața în zăpadă.

Își moderă cu greu respirația scăpată de sub control. Reuși să se ridice, nu fără dificultate, în același timp pipăindu-și alarmat buzunarul cămășii de sub geacă. Flashstick-ul era la locul său. Răsuflă ușurat, apoi făcu o tentativă de a se mișca mai repede, pentru a mări distanța dintre el și umbra misterioasă.

Nu-și întorcea privirea în urmă de frică, dar simțea amenințarea tot mai aproape, asemenea unui val de fum nedeslușit, ci doar perceput cu fiecare celulă a corpului. „Într-adevăr, își zise el îngrozit, această seară de Crăciun pare să fie ca niciuna alta.”