Siena era numele ei, foarte potrivit, avea tenul mai închis, aproape arămiu, chip încadrat de coamă de nuanță siena. Nu siena brună, nici siena arsă, ci nuanța castanie perfectă din pigmentul folosit de pictorii clasici obținută în orașul Siena din Toscana. O iubeam deși-mi părea mereu tristă, dragoste pură de băiețandru în vacanță, ai mei nu o înghițeau, nici bunicii, nu știu din ce motiv, adică știam, dar nu înțelegeam cauza pentru care o copilă să fie detestată de adulți. Era în grija bunicii, femeie încă frumoasă pentru o țărancă singură invidiată de tot satul de sub pădure pentru tinerețea ei turbulentă, ascunsă mai nou sub haine ieftine de diftin. Părinții ei, motiv de bârfă, un divorț era costisitor în bani și timp, morala socialistă prelungea decizia definitivă cu anii în speranța că protagoniștii învinși de birocrația statului vor cădea la pace, ceea ce nu i-a împiedicat să se separe de comun acord și să trăiască fiecare cu altcineva în concubinaj. Nu era dorită de nimeni, nici măcar de bunică. Poate totul era doar invidie proletară față de cele doua Dacii 1300 din ograda bătrânei ori comportamentul provocator, păreau oameni civilizați doar că jucau o comedie proastă în fața tuturor, bătrâna nu le accepta stilul de viață deși în tinerețe se spunea că au fost arse câteva moșii de la bancnotele cu care se aprindeau țigări în jurul ei, acum însă, avea un portțigaret lung din care pufăia cu nesaț Naționale sau Mărășești. În afară de gospodăria ei curată, bunica Sienei ghicea în bobi, cafea, palmă, descânta, făcea farmece și dezlega sau lega iubiri. Concubina tatălui nu o suferea pe Siena, dar asta nu o împiedica să o îmbrățișeze și să o sărute pe gură pe mama ei. Concubinul mamei nu-și dezlipea privirea lacomă de Siena, îi înmugureau sânii, șoldurile deveneau mai late sub talia subțire, dar în același timp era foarte tandru cu iubita tatălui. Astea le-am văzut din părul bătrân al bunicilor, nu era frumos să trag cu ochiul, numai că în vârful pomului perele se coceau mai repede. Mergeam cu caprele la păscut, aveau ceva aparte în afară de duhoare, nu apreciau talentul meu, în schimb, pe ea o urmau ascultătoare. Siena nu mă suferea, nu-mi răspundea la întrebări, adevărul că eram un prostuț de copil, nu o fătucă dezghețată abandonată la țară. Mi-a spus povești cu stafii, cu duhurile nopții, o ascultam înfiorat cuprins de teamă, tocmai eu, băiatul neînfricat. Eram înspăimântat, orice mișcare, zgomot, mi se păreau interacțiuni cu lumea de dincolo. Poate că Siena asta urmărea, să mă sperie îndeajuns cât să nu-i mai caut tovărășia. Mai ales povestea Căpcăunului ce bântuia noaptea satul să fure sufletul copiilor îmi dădea fiori de groază. Nu știam mare lucru despre creaturile întunericului, filmele de groază nu erau agreate în societatea de atunci. În noaptea aceea visam că visez, adia vântul, umbrele mișcătoare proiectate pe ferestrele micuțe ale odăii ori zgomotul crengilor mișcate ce se frecau sinistru de acoperișul din tablă păreau înspăimântătoare. Din cauza oboselii, poate a agitației, mâna pusă în vasul de apă de fratele mai mare pus pe șotii, poate datorită durerilor de cap ori disconfortului privirii enigmatice, dar în același timp misterioase din ochii Sienei, ori toate astea laolaltă m-au făcut să mă scap pe mine. Dimineața, batjocurile veneau din toate părțile. Pișoarca, pișălcosule, ce rușine să faci pe tine! Până la amiază tot satul aflase, auzeam din ograda de jos cum râde tanti Pie, mama Sienei. De fapt o chema Pienza. Oamenii îi spunea țața Pisa fiindcă se născuse în Italia tocmai în orașul turnului înclinat, acolo unde mama ei ajunsese într-o vreme când caleașca încă mai trăgea nădejdea că o să învingă trenul și automobilul, cameristă cu frumusețe răpitoare a soției unui comerciant extrem de bogat, alungată înapoi în țară cu tot cu copil, puțini bani, ceva educație, ușoară emancipare și un set de cărți de tarot, tocmai când în Europa primul război mondial începuse să bată tobele. Ce jenă, îmi venea să mă ascund de toți. O blestemam în gând pe Siena pentru poveștile ei negre și ochii de vrăjitoare. Seara, după cină, ai mei au tăiat o lebeniță. Pișoarcă, vezi la noapte udă patul iar! Dar avea miezul galben și dulce, iar eu mi-am jurat orice s-ar întâmpla, o să urc până la latrina din fundul grădinii bunicilor. Fructul zemos și natura și-au cerut imperios drepturile în toiul nopții, o liniște întreruptă doar de rafale de vânt, crengile mișcate spasmodic, câinele ascuns în cușcă schelălăia înfundat, poate visa că latră odată cu celelalte canide vreun urs ori mistreții coborâți din pădure la porumbul oamenilor. Speriat, îmi repetam că totul era o născocire a minții făcută franjuri de istorisirile Sienei, deși ușurarea trebuia să fie plăcută, părul zburlit pe piele și fiorii de groază la senzația că eram urmărit din beznă. Parcă un călăreț mă aștepta lângă potecă, ciudat, nu auzeam zgomotul greu, înfundat, de copite pe pământul moale. Nu m-am gândit la chibrituri, aprindeam o hârtie, deoarece strigoii, vârcolacii și căpcăunii se temeau de lumină, așa zicea povestea, îmi clănțăneau dinții în gură de spaimă, nici măcar o rugăciune nu rosteam, chiar mă rugasem de ai mei sa-mi cumpere un lănțișor cu cruciuliță, marfă ieftină de la mănăstirea din apropiere, însă acum nu aveam nimic, toate strigătele de teroare mi se opreau în gemete neputincioase, stinse între capul pieptului și gât din clipa în care am înțeles că nimeni nu mă putea ajuta. Disperarea m-a împins să pășesc hotărât, iar în apropierea umbrei am șuierat, nu mă tem de tine! Cal și călăreț s-au spart într-un roi de țânțari ce-mi intrau prin urechi, nări gură și ochi, în cap, mișunau sub piele, câinele stârnit de agitație a lătrat, iar eu m-am refugiat în fugă în odaie, apoi în pat, cu pătura de lână trasă peste cap, bizar instinct atavic de autoapărare cu întuneric împotriva întunericului. Două zile am tușit, febră, n-am spus nimănui de experiența mea, nici de tropotul din cap, nici de mâncărimile crâncene. O vreme m-am ferit de ea. Nunta unui văr în Sâmbăta imediat următoare Adormirii Maicii Domnului, eveniment așteptat de neamuri cu nerăbdare, m-a readus în sat, aveam optsprezece ani, din grădina bunicilor am văzut-o cum își spăla părul într-un lighean și ce vâlvătaie s-a aprins în mintea mea! La patru ace pășeam în bătătura lor cu inima îndoită de semințele neîncrederii semănate în sufletul meu de poveștile unei fete, mi-au trebuit mulți ani să scap de angoase, spaime, temeri, de întuneric, spații înguste ori înălțimi, Siena purta o rochie largă roșie cu buline albe, țața Pisa ținea o copilă de vreo trei, patru ani de mână, tanti Pienza dădea în cărți unei necunoscute, vocea mea spunea lin invitația de a merge împreună la ospățul vărului din satul vecin, iar în mintea mea aprinsă de focul din părul ei, nu arăta a adolescentă, ci femeie adevărată, deja îmi doream să o călăresc ca pe o iapă în galop, fără șa și hamuri pe străduțe înguste așa cum se întâmplă la cursa Il Palio de pe străzile orașului Siena la vremea sărbătorii religioase a Sfintei Marii. Pleacă, nu-i de tine Căpcăunule! N-o să vezi nimic din Siena noastră, Căpcăunule! Am reacționat violent. Juca-v-ar diavolul pe acoperiș de vrăjitoare ce sunteți, am izbucnit cuprins de furie și în clipa aceea rafale de vânt au ridicat în aer tot praful din curte, Pisa s-a întors cu spatele, Pienza s-a aplecat după cărțile de joc împrăștiate, iar rochia Sienei s-a ridicat peste șolduri, umerii dezbrăcați și sânii goi, două mâini nu puteau acoperi atâta frumusețe cum eu unul nu mai văzusem până atunci. Fiecare cu drumul lui. La nuntă am urmărit-o de la masa mirelui. Flăcăii din preajma ei, mai mult decât îndrăzneți, îi plăceau. Ieșea din căminul cultural cu diverși. În mine clocotea lava. Privirea mi-a devenit mai tăioasă decât oțelul. Am înțeles că descoperise sexul. Lângă mine două verișoare bârfeau, „lasă, bine face că-și trăiește viața, cu o fetiță din flori, poate găsește și tata!”. Gelozie de plumb curgea din privirea mea fixă. Știa că e privită. Obrajii se decolorau pe fața ei frumoasă, muzicanții obosiți erau în pauză, un magnetofon amărât răsucea o bandă de pe care o altă fiică a Sienei, Gianna Nannini cânta Latin Lover. Părinții m-au observat, „căpcăunule, nu te mai holba la ea, invită fata la dans!”. Cred că am înjurat. Mama m-a plesnit cu dosul palmei peste gură, obicei prost al femeilor din zonă, pentru că a doua zi apăreau cu năframa peste ochii mai mult sau mai puțin vineți, cu un pomete răzuit ori buze crăpate deoarece în mințile încinse ale soților chinuiți de slaba performanță datorată intoxicației etilice se insinuau grosolan amintirile vigorii pierdute, a bărbăției umilite de gestul făcut în public. Zori, somn întrerupt de țipete, moare Siena, rămâne Florența orfană, căpcăunul mi-a deocheat fata, azi noapte mi s-a urcat nemernicul pe casă, acoperiș, ceartă mare, bunica pe de o parte, țața Pisa de alta, șeful de post, neputincios arbitru într-o dispută ce mocnea de prea multă vreme, el e vinovatul, uită-te în mațe, pleacă fir-ai a naibii, băiatul a fost la nuntă până azi dimineață, oameni pe ulița pietruită, îmi venea să râd de toată tărășenia. Bunica tăiase o găină, îi scotea măruntaiele și căuta ceva, erau și mama, și mătușa lângă dumneaei, a urmat un țipăt și priviri furișe aruncate spre mine. Nu înțelegeam obiceiurile. Mi se părea absurd ca oamenii ce se închinau evlavioși la sunetul clopotelor ori al bătăilor de toacă să creadă în farmece și bazaconii. Cum de preotul nu reușea să le curețe sufletele pline de ascunse patimi puse pe tapet în fața misticismului din descântecele și formulele alambicatele găsite ca o confirmare veridică de Pisa ori Pienza cu talentul lor de-a trage oamenii de limbă. Lacrimile bunicii și jumătățile ei de vorbe spuse în fața unui tânăr ce înghițise un căpcăun, toate traumele ei de femeie ce și-a condus familia prin două războaie mondiale, o criză economică și o colectivizare forțată nu au făcut altceva decât să-mi răscolească spaimele. Țelul meu de săgeată țintită între picioarele Sienei s-a dezumflat la dilema oribilă semănată de suspiciunea că Pienza cea veșnic în pantaloni scurți și cămașa înnodată sub sânii bogați putea sa-mi fie mătușă ori verișoară, fiindcă oricât de mic era satul, amorurile clandestine consumate pe furiș își găseau loc prin timp să zgândărească răni vechi de nevindecat, lovituri date cu mare cruzime de o femeie în inima altei femei. Mai zicea ceva mamaia, de urme de cal găsite cu multă vreme în urmă în grădină, de rivalitatea ei cu Pisa pentru nimic până la urmă, de prorocirea Emiliei, că un bărbat din familia bunicii va pune capăt farmecelor. Deci, pe fetița Sienei o chema Florența, aveam să descopăr peste ani un adevăr nerostit, toate femeile ce-și cunoșteau mama, dar tata rămânea autor necunoscut, beneficiau de un misterios farmec, o frumusețe capricioasă menită să răsucească bărbații pe deget, așa cum Emilia, rebotezată Romana, a lansat incertitudinea în sufletul angrosistului Manole Filipescu, om de afaceri, importator de vermut italian și exportator de făină, cu privire la paternitatea Pisei, care la rândul ei a lăsat în aer paternitatea Pienzei, cea despărțită din cauza suspiciunilor asupra originii Sienei, care habar nu are cine e tatăl Florenței, ce a transmis peste generații dragostea de ocultism și nostalgia Toscanei. Am dat de Siena la fântână în ziua următoare. I-am luat gălețile grele, venea în urma mea pe drumul pietruit, îi vedeam chipul reflectat în apa ce se mișca. Da, nu e un secret că te doresc, probabil în noaptea aia pe acoperiș s-au încăierat două pisici, știu, spectacolul de la nuntă nu a fost numai pentru mine ci și pentru mire, pe care-l suspectezi că ar putea fi tatăl fetiței tale dacă nu ar fi și fostul concubin al Pienzei ori alți băieți ce te-au tăvălit în livadă, ai fost bolnavă din cauza băuturii proaste și al dezmățului cu prea mulți flăcăi, dar te-ai gândit că împuști doi iepuri deodată, ai vrut să arăți ce am avut de pierdut și am primit palmă nemeritată de la mama. Mulțumesc, mi-ai deschis ochii, dar nu aceasta e calea, nu ai nici o scuză și nu poți spune că n-ai fost avertizată. Pentru ultima dată când am pășit pe acolo. Căpcăunul din mine se cerea afară, dar am descoperit cu surprindere că deși nu suportam copiii mici, începusem să mă înțeleg de minune cu ei, ba aveam și darul de a aduce puțină mângâiere celor în suferință. Îndoielile au continuat să mă macine tot așa cum refulării de frustrare în momentele în care toți tăceau, îi dădeam drumul să zburde. Nedreaptă mi se părea și boala tatălui, cancer pancreatic, fulgerătoare și nemiloasă, pe lângă mine au înnebunit toți agățați de speranțe inutile, mereu într-o goană după miracole făcute de licori, preoți, predicatori ori vrăjitoare incapabili să înțeleagă că eu îi simțeam când îi făceam toaleta, metastazele, bolovani întăriți în burtă, nici măcar un transplant de pancreas nu ajuta, avea nevoie și de un ficat, și de rinichi, și de plămâni, și de un stomac și intestine noi. Nu mai suporta lumina, nici măcar fereastra deschisă, nu mai suporta pe nimeni, mulți nu înțelegeau că muribunzii aveau nevoie de împăcare, de liniștire, poate un ultim zâmbet în fața morții, mi-a cerut să fie lăsat în pace și urletul meu de căpcăun a făcut geamurile să vibreze. Afară! Cu mare greutate l-au lămurit să accepte consultul unei somități în medicină alternativă și spiritualitate venită de departe la un congres pentru comunicări, spre marea mea mirare. Zăceam obosit de muncă și vegherea tatălui într-un fotoliu din penumbra încăperii ce mirosea a moarte, specialista însoțită de o tânără superbă s-a apropiat de fereastră să poată citi diagnosticul, coama de păr roșie și numele tinerei, Florența, confirmau bănuială mea. Câteva măsurători cu o ansă metalică peste o diagramă în formă de raportor, față de toți cei prezenți în scopul organizării unui grup de rugăciune, capabili să țină post în ziua în care trebuiau să-i citească muribundului acatistul Sf. Pantelimon în trei momente ale zilei. De fiecare dată în dreptul meu ansa sărea cu 180°. O soră de-a mamei avea dubii. E necesar să-i citim de trei ori acatistul la o ședință? Nu doriți să încercați să-l vindecăm? Ba da, dar am și altceva de făcut. Mie mi s-a cerut să spun Tatăl Nostru pentru repetarea măsurătorilor. Iar eu, ateul, am spus rugăciunea așa cum soldatul din tranșee se roagă pentru pace. Pentru deranj, mama i-a oferit bani, cam salariul meu pe o lună. Nu înțelegeam cum de nu se recunoșteau, părinții mei erau prea schimbați de încercări în întunericul încăperii. Cu dumneavoastră vreau să discut în particular. Le-am condus spre Škoda albă parcată pe stradă. Mi se spunea că am o forță energetică incredibilă, poate ar trebui să o înlocuiesc pe femeia ce avea altceva de făcut. Ochii mei mângâiau silueta Florenței în rochia albă, apoi s-au oprit pe mâinile expertei, nu purta verighetă, la fel de apetisantă. Siena, Florența a crescut frumos. Tăcere, uimire peste privirea ei enigmatică. Tu? Voi? Tu? Da, eu. Lasă-mi fata în pace, Căpcăunule! Nu-i fac nimic, Siena! O privești de parcă… Cald, zăduf, se înnorase bine, o vântoasă din senin i-a ridicat tinerei rochia. S-a repetat la indigo scena cu mama ei. Tânăra a trecut cu un hohot de râs peste situație. Florența, în mașină! Lasă-ne în pace, Căpcăunule! La volan, nu reușea să pună cheia în contact, eu m-am sprijinit de capotă și-am fixat-o cu privirea, nu pricepeam de unde atâta spaimă. Florența, dacă ai permis, condu tu, maică-ta e prea tulburată! Au schimbat locurile de parcă erau în transă. Vine vijelie, când ajungeți la benzinărie, parchează și așteaptă cinci minute. Mașina a pornit, eu m-am întors la ale mele, tulburat de tulburarea Sienei. N-am mai știut nimic despre ele de atunci. Campania electorală a înnebunit lumea, polarizări, steaguri agitate, cuvinte mari în gura oamenilor mici ce nu le înțeleg sensul. Un astfel de politician, candidat, ajuns în fața mea, mi-a întins mâna. Am pus în privire toată ura și disprețul adunat în viață, a rămas țeapăn, cu mâna întinsă, nu putea scoate nici un cuvânt, dincolo de ochii lui vedeam un pustiu cu mormane de gunoaie, apoi încet, studiat, i-am pus în palmă o monedă de zece bani. Două femei au făcut zid înaintea lui. Siena și Florența. Pleacă de aici piază rea, du-te de aici, Căpcăunule! Siena, sunteți în tabăra greșită alături de-un căpcăun adevărat ce fură sufletele oamenilor cu promisiuni deșarte! Iată-vă consiliere parapsihologice de campanie la un individ gol de substanță, un gunoi ambalat în staniol! Nu sunteți în stare să auziți nimic, iar visul vostru nu se va împlini! Nu vreau să te mai aud, a rostit apăsat, Florența însă era de altă părere. Cum ai știut atunci, de accident, cât noi eram în parcare la benzinărie? Eu vreau să aud, care e visul nostru? Stră-străbunica ta Emilia a primit ograda și casa din zestrea bunicii mele ca răsplată pentru amorurile ascunse cu bunicul și nu v-a spus că dihorul nu se dă la cocoșii din cotețul sub care-și are cuibul. Poate suntem rude, de vreme ce atâtea generații ați exersat farmecele pe bărbații din neamul nostru. Nici nu v-a învățat că tot ce veți face sau veți invoca se va întoarce la voi. Când vântul te-a dezgolit și ți-am văzut pieptul, am știut că ești însărcinată. Banii primiți de la mama i-ați folosit pentru avort, atunci colul uterin a suferit malformații. Unul din mulții parteneri te-a infectat cu chlamydia, pe care ai tratat-o cu leacuri, descântece, scheme astrologice, incantații și alte bazaconii pseudoștiințifice, iar endometrioza s-a instalat în pântecul tău. Oricâți bărbați vei avea, niciunul nu o să-ți ofere un copil, o fetiță. Totul e terminat pentru voi Florența și nu poți spune că nu ai fost avertizată. M-am întors și am plecat uimit de tot ce mi-a ieșit pe gură, telefonul scos pentru verificarea cuvintele rostite de care nu aveam habar până atunci, sub frunte auzeam tropote și nechezat, măruntaiele mi se zbăteau, căpcăunul din mine se bucura de sufletele copiilor nenăscuți din neamul vrăjitoarelor. M-am lovit cu palma peste piept. Te voi duce în neființă, căpcăunule, nu vei mai bântui pe nimeni. Am privit înapoi. Două femei împietrite cu privirea pierdută și părul de culoarea siena, pigmentul obținut din oxid de fier și oxid de mangan prima dată în orașul Siena din Toscana.