LIVRĂM ORICE ÎN 24 DE ORE

Când a văzut prima dată reclama, lipită pe toate zidurile orașului, James Carter a zâmbit în colțul gurii: „Livrăm orice în 24 de ore!” Cât de încrezut trebuie să fii pentru a lansa un astfel de slogan?

Zâmbetul său s-a lărgit și mai mult când a aflat că Acme LTD a fost prima inteligență artificială care a devenit o entitate juridică. James era student la psihologie și se interesase de această entitate încă de la apariția ei. Numai că, spre deosebire de colegii săi – prea ocupați cu seminariile, cursurile și examenele – el era mai interesat de implicațiile unei astfel de premiere: o inteligență artificială cu drepturi juridice, ca o ființă vie. O adevărată provocare!

Abia când a văzut anunțurile și și-a dat seama cui îi aparțineau, a decis să-i dea peste nas acestei entități care părea să se creadă buricul pământului. A început să caute informații și era din ce în ce mai uimit pe măsură ce descoperea cât de multe promitea Flash Courier. Apoi a ajuns la prețuri și s-a calmat rapid.

Flash Courier avea imprimante 3D ultra-rapide, de ultimă generație – versatile, scalabile, capabile să facă aproape orice. Care era problema? Fiecare comandă era extrem de costisitoare. Chiar și o singură foaie de hârtie ajungea la mii de dolari cu tot cu transport.

A renunțat la idee și s-a întors la studii – sesiunea bătea la ușă și nu voia să repete greșeala de anul trecut, când a tras de timp o vară întreagă studiind din cauza unei prietene care îi consuma în mod plăcut tot timpul.

Dar cum drumul spre iad este pavat cu intenții bune, James era pe cale să afle pe pielea lui… pentru că, cu doar câteva zile înainte de examene, a câștigat premiul cel mare la loto.

A uitat instantaneu de facultate. La o petrecere de adio pentru colegii săi de clasă, sfaturile au început să curgă:

— Ia-ți un iaht și navighează în jurul lumii.

— Cumpără o vilă într-un cartier de lux și petrece în fiecare zi!

Toți aveau planuri mari pentru el – planuri la care, desigur, erau incluși.

Dar tăcerea s-a lăsat grea când James a spus, cu toată seriozitatea:

— Singurul meu vis este să pun cu botul pe labe Flash Courier și AI-ul din spatele companiei.

— Te cred în stare să îți cheltui banii într-un mod atât de prostesc, a spus Ted, cel mai bun prieten al său, și după un ultim pahar de Martini roșu, s-a făcut invizibil.

Alți cunoscuți s-au făcut și ei invizibili când și-au dat seama că James nu avea de gând să-și împartă milioanele cu ei.

Rămas singur, a apelat la site-ul oficial al firmei. Un anunț i-a atras imediat atenția:

Dacă articolul comandat nu ajungea până a doua zi la ora 12:00, clientul primea înapoi dublul sumei, dar plata trebuia făcută în avans.

A verificat și istoricul comenzilor. Una dintre cele mai bizare părea să provină de la un miliardar excentric care ceruse o copie exactă a Statuii Libertății instalată în fața conacului său. Comanda l-a transformat într-un simplu milionar, dar măcar și-a văzut visul împlinit. Lucrarea a fost livrată în mai puțin de 24 de ore. Mai târziu, o firmă de construcții a spus că ar fi realizat același proiect pentru doar o sută de milioane de dolari… dar în trei luni.

Cu cele câteva milioane în cont, James a început să se gândească ce să comande mai întâi. Era convins că nu putea învinge firma cu o singură comandă, așa că prima a fost făcută așa, mai mult pentru a se familiariza cu terenul.

Încă din copilărie avea o copie exactă a „Declarației de Independență” semnată la Philadelphia în 1776 de către părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii. Copia a ajuns la el în timpul unei excursii școlare la Independence Hall din Philadelphia. Aceasta fusese realizată la aceeași tipografie care realizase originalul și avea un certificat de conformitate care atesta că era identică cu originalul. Se garanta că până și hârtia fusese îmbătrânită artificial, iar cerneala folosită era făcută din aceeași rețetă care fusese folosită în tipografie de sute de ani. Chiar și petele de pe declarație erau identice cu cele de pe hârtia originală. Și costase nu mai puțin de șapte dolari și 99 de cenți, o sumă enormă pentru buzunarul elevului de atunci. Nu știa că ani mai târziu această copie exactă va fi folosită pentru ceva atât de interesant.

A plătit online cele 78 de mii pentru copia „Declarației de Independență” și a doua zi, la ora 12, fără câteva minute, era în fața casei sale așteptând ca documentul să fie livrat.

La ora 12 fără trei minute, la capătul aleii unde locuia, a apărut o mașină cu sigla Flash Courier și a oprit încet în fața casei sale. El s-a îndreptat spre ea, dar era una dintre acele mașini noi fără șofer, așa că s-a oprit în fața ușii. După ce o cameră video i-a făcut o scanare rapidă a feței, s-a deschis o nișă în care se afla un dispozitiv prevăzut cu un ecran video pe care defila un text:

„Scanați aici codul pe care l-ați primit pe telefonul dumneavoastră mobil!”

După scanarea codului s-a deschis o altă nișă pe care a apărut „Declarația de Independență” ambalată într-o cutie de plastic transparent, iar pe ecranul video a apărut mesajul:

„Cod confirmat, vă rugăm să vă ridicați pachetul!”

După ce a ridicat cutia de plastic, pe ecran a apărut mesajul „Mulțumesc!”, capacele celor două nișe s-au închis, iar mașina a plecat să facă probabil o altă livrare.

A petrecut apoi o zi întreagă încercând să găsească cea mai mică diferență între cele două copii, dar, lesne de înțeles, nu a putut găsi nimic, deși a folosit o lupă care mărea de zece ori.

Au trecut câteva zile fără nicio idee și, în cele din urmă, de undeva din subconștient, a ieșit la suprafață o informație care îi stătea în minte de mult timp și pe care nu o folosise niciodată până atunci: meteoritul Murchison, care a căzut în Australia în 1969, era un meteorit vechi de peste 7 miliarde de ani. Cu câteva miliarde de ani mai vechi decât vârsta sistemului solar care era de numai 4,5 miliarde. Întrucât meteoritul se spărsese în mai multe bucăți la cădere, care erau păstrate în diverse muzee din întreaga lume, era perfect să îi ceară lui Flash Courier să facă o copie exactă a uneia dintre aceste bucăți.

Apoi, după ce primea fragmentul de meteorit de la companie, avea să se ducă cu el la un laborator autorizat pentru a-i confirma vârsta. Chiar dacă ar putea reproduce compoziția meteoritului vechi de 7 miliarde de ani cu imprimantele lor 3D, nu ar avea cum să reproducă vechimea de miliarde de ani.. Cu certificatul obținut de la laborator, ar fi fost foarte ușor să dovedească faptul că societatea nu și-a onorat partea sa din contract și ar fi putut să ceară rambursarea dublului sumei plătite. Nu era vorba atât de suma în sine, cât mai ales de faptul că ar fi învins o firmă atât de insolentă.

În cele din urmă, a optat pentru o piesă păstrată în Muzeul Victoria din Melbourne. James a ales muzeul din mai multe motive. Era singurul fragment care se afla pe o cameră web deschisă 24 de ore din 24 pentru utilizatorii de internet, astfel încât fragmentul nu putea fi furat și compania trebuia să facă unul de la zero. Forma meteoritului nu era o problemă, deoarece era prezentată în sute de fotografii din toate unghiurile, și nici compoziția, deoarece revistele științifice erau pline de astfel de date. Adevărata problemă era vârsta meteoritului, iar James era sigur că acesta era punctul în care Flash Courier urma să eșueze.

Degetele îi tremurau pe tastatura telefonului în timp ce a plătit un milion patru sute optzeci de mii pentru o copie a fragmentului de meteorit care cântărea puțin peste un kilogram.

Aproape că nu a putut dormi toată noaptea din cauza așteptării, iar a doua zi încă se mai uita la ceas așteptând ca ceasul să bată douăsprezece.

Când, în sfârșit, la 12 fără trei minute, mașina Flash Courier a apărut la capătul aleii, era la fel de nerăbdător ca un adolescent la prima întâlnire.

A urmat procedura obișnuită, a scanat codul pe care îl primise de la companie, a deschis trapa și iată-l cu o cutie de plastic transparent în brațe, care conținea mult doritul fragment de meteorit. Nu a mai pierdut timpul comparându-l vizual cu fotografiile de pe net, ci s-a urcat în mașină și s-a dus la cel mai sofisticat laborator din oraș.

A plătit o taxă de urgență și pentru că nu putea aștepta acasă, și-a parcat mașina în fața laboratorului și a așteptat telefonul promis de cei de la laborator la finalizarea analizei. În cererea adresată laboratorului a menționat că nu este interesat de compoziție sau de alte detalii, ci doar de vârsta fragmentului predat pentru analiză.

Când, la ora 17.00, a văzut personalul laboratorului ieșind pe ușă și el încă nu primise niciun telefon, primul său impuls a fost să coboare din mașină și să plătească în numerar personalului pentru a rămâne peste noapte și a lucra la problema sa.

Totuși, și-a revenit și s-a dus acasă, unde și-a continuat rutina zilnică încercând să nu se gândească la nimic. S-a uitat la câteva filme vechi și seara a luat câteva somnifere în încercarea de a trece peste noapte.

A doua zi, în jurul orei douăsprezece, se părea că în ultima vreme cam totul în viața lui se întâmpla în jurul orei douăsprezece, telefonul a sunat în sfârșit și aproape că nu și-a dat seama cum a ajuns la laborator. A ridicat neglijent cutia de plastic transparent în care aștepta bucata de meteorit, a luat plicul cu rezultatele analizei, dar nu a avut curajul să-l deschidă până când nu a fost cu el în mașină.

Acolo, ferit de ochii curioșilor, a deschis plicul cu mișcări de mare cartofor și a citit rezultatul analizei: vârsta obiectului adus pentru analiză – 7,2 miliarde de ani.

A pus plicul pe capacul cutiei de plexiglas care conținea meteoritul, s-a frecat la ochi și apoi a citit din nou: vârsta obiectului adus pentru analiză – 7,2 miliarde de ani.

„Ce naiba se întâmplă aici?”, a mormăit el și a condus aproape fără să-și dea seama până acasă.

Marele spectacol mediatic pe care voia să îl facă pe internet după ce s-ar fi văzut cu rezultatele analizei în mână se dovedea a fi un mare fiasco. Nu se întreba cum reușise Flash Courier să realizeze o asemenea performanță, important era că reușiseră, iar el își cheltuise banii degeaba.

După câteva ore de dezamăgire amară și câteva pahare de martini cu lămâie, băutura lui preferată, a decis să nu renunțe pentru că încă mai avea bani în cont.

Doar că de data aceasta va trebui să fie puțin mai atent și să comande ceva cu adevărat imposibil de făcut chiar și cu imprimantele lor minune.

Primul cuvânt care i-a sărit în ochi în căutarea lui pe internet a fost Apocalipsa. Fără să se mai gândească și stimulat de paharele de Martini, a comandat imediat o apocalipsă. Nu-și mai amintea ce cerințe bifase pe foaia de comandă de la Flash Courier, dar își amintea că dorea o apocalipsă cât mai asemănătoare cu cea care a dus la dispariția dinozaurilor acum 65 de milioane de ani, doar că la o scară ceva mai mică. Și nu pentru că nu ar fi vrut una reală, care să arate exact ca cea veche, dar nu avea atâția bani. Cu un ochi pe contul său și celălalt pe dimensiunea apocalipsei, a făcut în cele din urmă plata.

Convins că, în cele din urmă, avea să pună cu botul pe labe insolenta companiei. A adormit ca un copil.

A doua zi s-a trezit mahmur și abia a așteptat să se facă ora douăsprezece. Când, în cele din urmă, la douăsprezece fără trei minute nu a apărut nicio mașină la capătul aleii, James a început să râdă în barbă: „V-am învins, ticăloșilor!”.

Sus pe cerul acoperit, din direcția din care ar fi trebuit să vină mașina Flash Courier, norii și-au schimbat încet, încet nuanța cenușie în roz.

În câteva secunde s-a auzit un vuiet profund, iar culoarea norilor a devenit de-a dreptul sângerie învolburându-se sălbatic.

Cu ochii mari, privind mini-asteroidul care se îndrepta cu viteză spre el, James reuși totuși să se gândească cu un umor sec: „Se pare că singurul dinozaur care va pieri în această apocalipsă voi fi eu!”