1.  (douăzeci și șapte de ani)

Am ajuns la Centru înainte de patru. M-a dus Adrian, cu Waterfordul tatălui său. Deși n-aveam niciun fel de așteptări, emoțiile m-au copleșit. Am un mormoloc în piept, așa spune mama, care se zbate când sunt neliniștită. Noroc cu Buzz, care s-a gudurat tot drumul și mi-a distras atenția. Mi-am trecut mâna prin blana lui moale, portocalie cu puncte roșii, iar el a dat recunoscător din coadă.

— O să fie bine, mi-a zis Adrian.

O platitudine. Zâmbea, dar era zâmbetul lui cel impenetrabil. Nici nu știu ce înseamnă bine pentru el. Se uita la drum, relaxat, cu bărbia ușor ridicată. Ținea o mână pe volan, iar cu cealaltă își tot aranja o șuviță de păr roșcat. Părea candidatul perfect pentru orice job. N-o să-nțeleg în veci cum de l-au refuzat cei de la Centru, dar m-au păstrat pe mine.

Mi-a fost teamă să-l întreb ceva, orice, așa că am dat din cap și mi-am înghițit nodul din gât, după care am reînceput să mă joc cu Buzz.

Când am ieșit din mașină, Adrian s-a întors spre mine, a întins degetele să i le pot atinge și m-a privit cu ochii ăia mari și albaștri ai lui.

— Succes, copil, a șoptit, iar Buzz a lătrat de pe bancheta din spate, ca un câine bun ce este.

Am pătruns grăbită în clădire. Când mi s-a transmis că Czerwony mă aștepta în biroul lui, mai că nu mi-a venit să cred. Nu fusesem acolo decât de câteva ori și niciodată singură. Am apăsat pe clanța ușii cu palma transpirată.

— Uite care-i treaba, a scrâșnit, în loc de salut. Te vrem în echipă.

Czerwony stătea tolănit într-un fotoliu, cu un pix între dinți. Mi s-au înmuiat genunchii.

— Ar fi o mare onoare… am început cu glas tremurat.

— Cred că ești conștientă ce-nseamnă asta, da? a făcut un gest cu pixul, de parcă mi-ar fi zis să-ncetez. Cel puțin un an de zile de pregătire specifică. Vreau să te muți aici.

— La Centrul Spațial?

Și-a dat ochii peste cap.

— Normal că la Centru. Doar nu în biroul meu, Olivia.

Un an de zile! Mormolocul din mine o luase razna cu totul.

Când i-am povestit lui Adrian, a oftat și m-a luat în brațe. N-am plâns. Am vrut să fiu la înălțimea momentului. Nu te poți smiorcăi la ocazii din astea. Buzz mi-a mirosit fața, iar eu mi-am mușcat tare buza de jos.

— Îți vine să crezi, baby? l-am întrebat pe Adrian pentru a cincea oară, atunci când clădirea albastră a Centrului rămăsese undeva, în urmă.

— Normal. Mă-ntreb doar ce le-a luat atât până să-și dea seama că ești omul perfect pentru chestia asta.

Mie nu-mi vine să cred nici acum. De ce m-au selectat pe mine? Știu că urmează un an de pregătiri și că oricând e posibil ca lucrurile să meargă prost, dar, pentru prima dată, simt că am o șansă reală să ajung pe Luyten.

Am rămas cufundată în gânduri. Nici nu mi-am dat seama că Adrian se întorsese în automobil cu o pungă cu sandviciuri de la McDaniels.

— Cadoul meu, a râs. Te-ai făcut mare, copil, iar acum o s-ajungi la stele.

— Și vrei să mă intoxici cu mâncare nesănătoasă?

— Czerwo o să te intoxice, nu eu. O să-ți iasă pe nas pasta de broccoli și peștele cu curry. Abia aștept să vezi cum e.

— Așa de tare de grăbești să scapi de mine?

Am văzut în ochii lui o nuanță de tristețe și atunci am realizat că tocmai împlinisem douăzeci și șapte de ani și că următorul an o să-l petrec la Centru. Fără Adrian. Și-atunci s-a căscat un gol în mine. N-am putut să mănânc hamburgerul și i l-am aruncat în spate, lui Buzz.

— Să mergem pe platou, i-am zis.

A zâmbit indescifrabil, iar Buzz a ciulit urechile, pentru că iubește să alerge de nebun pe platoul pustiu. După ce a oprit Waterfordul la capătul drumului de pământ, Adrian a deschis portiera și câinele a zbughit-o prin iarba rară, scăldată de razele apusului. S-a dus glonț la un arbore cu frunze vișinii și a început să-și marcheze teritoriul.

Cruithne apăruse deja pe cerul senin, pictat în culori calde. Vinețiu, cărămiziu, roșu. Râuri de sânge și râuri de aur curgeau unele prin altele.

Când am făcut dragoste pe bancheta din spate, au început să curgă și prin noi.

Abia mai târziu, ghemuită la pieptul musculos al lui Adrian, am început să plâng ca o proastă. Se lăsase întunericul și mii de stele ne vegheau de sus. Știu că Steaua lui Luyten, botezată după un astronom olandez, nu era printre ele. Distanța și magnitudinea vizuală a piticei roșii o fac imposibil de distins cu ochiul liber.

— Îmi pare rău! Poate n-ar trebui să accept. N-ar trebui să plec.

Mă detestam, mai ales pentru că știam că-l mint.

— N-ai de ce, iubire, mi-a răspuns melancolic, privind stelele. O să te-aștept, crede-mă! O să te-aștept mereu.

  1. (treizeci și unu de ani)

Ieri am ieșit singură din Centru pentru prima dată de la aterizare. Poate n-aș fi făcut-o dacă Czerwony nu insista.

— Mergi afară, plimbă-te, conectează-te cu lumea! a hârâit, abia ținându-se de tocul ușii camerei mele. Nu poți să te-ascunzi aici la nesfârșit.

— N-am nevoie de sfaturi prețioase, i-am replicat enervată, dar bătrânul se îndepărtase deja, târându-și picioarele pe coridor.

Avea dreptate, totuși. După sfârșitul misiunii, împreună cu restul echipajului, trecusem printr-o lună de carantină și prin cinci luni de teste, analize, discuții, conferințe de presă și întâlniri la nivel înalt. În tot acest timp m-am simțit ca un șoarece într-un labirint. Trebuia să mă eliberez de sentimentul acela.

Așa că dimineață am ascultat muzică, mi-am vopsit singură părul și l-am apelat pe Adrian. La patru, am ieșit pe ușa albastră a Centrului Spațial. Cea din spate. Nu cred că m-a recunoscut nimeni.

Adrian stătea rezemat de una dintre măsuțele din lobby, cu un buchet de flori în mână. Purta blugi și o jachetă neagră, care îi scotea în evidență umerii lați. Ținea bărbia tot ușor în vânt. S-a schimbat mult și nu-mi puteam desprinde privirea de la el. Mormolocul din mine se lovea cu țeasta de oasele cutiei mele toracice.

Zâmbea, dar era un zâmbet reținut. Mi s-a părut puțin stingher. În orice caz, nu mai era la fel de sigur pe el ca atunci când îl văzusem ultima oară, în ziua anterioară lansării navei. S-a ridicat și-a făcut un pas în față. Am ezitat. Mi-a întins florile.

— La mulți ani, Olivia!

Olivia. Distant, protocolar. Mi s-a părut chiar că întindea mâna spre mine, de parcă intenționa să mă salute ca un șef de guvern. Până la urmă, la ce-ar fi trebuit să mă aștept? I-am evitat mâna și l-am strâns în brațe. A rămas nemișcat o secundă sau două, până ce i-am simțit palmele împreunându-se pe spatele meu.

— Nu-i ziua mea, i-am zis la ureche.

— A fost acum trei săptămâni. Ți le-aș fi trimis atunci, dar m-am temut să nu bată la ochi.

— Nu știam că-ți pasă de ce cred alții.

Și-a umezit buzele.

— Acum îmi pasă.

Mi-am amintit de tortul ăla ciudat pe care mi l-au dăruit colegii de la Centru când împlinisem treizeci și unu de ani, cel ornat cu o reproducere miniaturală a Cuibului, baza noastră de pe Luyten b. I-am îmbrățișat pe toți atunci, unul după celălalt, deși sunt încă niște necunoscuți pentru mine. Am stat în sala de festivități, am băut șampanie, am vorbit despre cosmos și m-am gândit să-l sun pe Adrian. Dar n-am făcut-o.

— Trebuia să te caut mai demult, i-am zis, dezlipindu-mă din îmbrățișare, dar am avut atâtea pe cap…

— Știu, e ok, mi-a tăiat-o scurt.

— Nu, nu-i deloc ok. Iartă-mă!

— E ok, Olivia, pe bune. Am urmărit toate emisiunile în care-ai apărut. Te-a primit inclusiv Președintele, mi-a zis întinzându-mi din nou florile.

Aroma lor era puternică, dulce.

— Ăsta-i un cadou care nu te reprezintă.

— Lucrurile s-au schimbat cât timp ai fost plecată, nu crezi? Ai fi preferat altceva?

— Ce-ai zice de-un hamburger?

A dat din cap.

— Ah, da. S-ar putea să rămâi dezamăgită.

M-a condus la mașină. Una mică, silențioasă și autonomă. Nu știu de ce mă așteptasem să fi venit tot cu Waterfordul. Buzz lipsea și el. Am încercat să nu mă gândesc la Buzz.

Ne-am așezat pe scaunele din față și mașina a pornit de pe loc.

— Nu vrei să mergem la un restaurant, mai bine? Unul unde n-o să te recunoască nimeni.

— Nu-i vorba de asta, i-am zis, deși, într-adevăr, statutul de persoană publică mă irită. Vreau să mănânc ceva nesănătos. În misiune am consumat doar alimente liofilizate pline de vitamine. Broccoli și pește cu curry.

M-a privit întrebător. Nu-și mai amintea.

Deja ajunsesem la periferia orașului. M-am uitat pe geam. Clădirile încă mă sperie, iar atunci păreau că se apleacă peste mine. Problema nu o reprezintă fațadele noi, blocurile noi, ci cele vechi, pe care le observ în treacăt. O brutărie, un colț de stradă, un magazin de mobilă, firma ruginită a unei cafenele unde mersesem cândva să bem un capuccino.

Simțeam nevoia să umplu golul dintre noi.

— E-atâta agitație în oraș. Pe Luyten liniștea era asurzitoare.

— Și? Nu ți-a lipsit agitația asta?

— Nu m-am dat niciodată în vânt după băile de mulțime, doar că acolo…

Am ezitat o secundă.

— Luyten b are o rază cu cincizeci la sută mai mare decât Terra. Baza noastră, Cuibul, e ca un grăunte de nisip aruncat pe un stadion de fotbal. Nici nu poți să-ți imaginezi cât de mici ne făcea să ne simțim. Mai ales când exploram zonele de uscat dintre lacurile enorme, năpădite de alge. Nu există faună, contrar unor informații apărute în presă. Asta deși atmosfera este similară cu…

M-am oprit. Adrian mă privea amuzat.

— Nu-i nevoie să faci pe experta cu mine. Știu tot ce se poate știi despre Luyten b, Olivia. Toate informațiile publice, în orice caz.

Apoi s-a scuzat și a coborât din automobilul care parcase singur lângă un fast-food McDaniels. Am rămas cu gândurile mele. Nici nu știu de ce îndrept spre Luyten fiecare conversație. Probabil pentru că mă tem să discut despre altceva. Asta ar scoate la suprafață lacunele mele și m-aș simți aiurea. Urăsc să mă simt lăsată pe dinafară.

— Uite, mi-a zis Adrian întinzându-mi un hamburger ambalat în hârtie verde.

— Hei, sigla McDaniels nu era formată din cartofi prăjiți unși cu ketchup?

— Ba da, dar a avut loc un rebranding în timpul mișcării #Disarm. Roșul era prea violent, așa că l-au înlocuit cu verde. Nici gustul nu mai e cel pe care ți-l amintești, ai să vezi.

— Are gust de alge?

A ridicat din umeri și m-a fixat cu ochii săi albaștri ca cerul.

— Nu chiar. Așadar, unde vrei să mergem?

M-am uitat prin parbriz la șirurile de clădiri. În lungul drum înapoi spre Terra, în nava care se deplasa cu o viteză apropiată de cea a luminii, am citit întreg raportul Centrului referitor la schimbările cu care se presupunea că ne vom confrunta, noi, cei din echipaj, la întoarcerea pe Pământ. Inteligență artificială, clonare, roboți, schimbări climatice. Acum știu că nu m-a ajutat cu nimic. Nu acelea sunt marile pericole, ci confuzia stârnită de o lume pe care n-o mai pot recunoaște cu adevărat.

— Pe platou, i-am răspuns.

Și-a îndepărtat o șuviță cenușie din dreptul ochilor.

— Mă gândeam c-o să spui asta, dar nu-i o idee bună.

— Te rog?

— Ok, a oftat, deși se vedea că nu-i făcuse plăcere propunerea mea.

A furnizat locația mașinii electrice, iar aceasta s-a pus tăcut în mișcare. Ne-am despachetat amândoi sandwich-urile. Nu miroseau rău.

— Am urmărit fiecare transmisie, a spus el, dintr-o dată. Fiecare știre. Ceea ce-ați realizat este absolut incredibil. Primul avanpost pe o lume similară cu Pământul.

— Mulțumesc, am îngăimat.

— Știu că felicitările mele nu fac nici cât o ceapă degerată, mai ales pe lângă toate personalitățile care v-au elogiat în ultimele luni, dar…

— Vorbești prostii, l-am întrerupt.

— Dar, a continuat el, vreau să știi că sunt mândru de tine. Mândru că te-am cunoscut, că am avut o istorie împreună.

Istorie. Cuvântul m-a cutremurat.

— Ar fi trebuit să fii acolo, Adrian. Să fim împreună.

— Ba n-ar fi trebuit. Eu n-am avut niciodată ce-ai tu. Determinarea ta, adaptarea, rezistența. Viața a demonstrat chestia asta, la o adică.

Am rămas tăcuți câteva minute, până când mașina a intrat pe drumul spre platou. Îmi aduceam aminte de un drum de pământ bătătorit unde roțile Waterfordului stârneau praful, dar mașina electrică a rulat pe asfalt. Tocmai luasem o îmbucătură din hamburger și am rămas cu el în mână. Era cleios și insipid. M-am chinuit să mestec.

— Ce dracu’? am izbucnit cu gura plină.

— Ți-am zis, Olivia, lucrurile s-au schimbat.

Am privit uluită construcțiile paralelipipedice enorme care răsăriseră pe platoul nostru. Clădiri cu fațade din metal, care obstrucționau până și lumina apusului. Arborii cu frunze vișinii dispăruseră. Cimentul luase locul vegetației. Doar Cruithne și luna luceau palid, una lângă cealaltă, de parcă erau prinse într-un dans.

După ce mașina s-a oprit, m-am întors spre Adrian și i-am pus o mână pe umăr. A tresărit ca electrocutat și, dintr-o dată, mi-am dat seama că nu știam aproape nimic despre el. Despre cine era acum. Privirea mi-a fugit involuntar spre palmele sale. A observat.

— Divorțat.

— Poftim?

— Căutai verigheta. Am divorțat acum un an.

— Înțeleg. Scuză-mă, n-am vrut să…

— Nu, nu, e ok. Cât despre cealaltă întrebare incomodă, lucrez la o companie care produce diode laser. Și sunt mulțumit, Olivia. N-am niciun regret.

Nu știam ce să mai zic. A butonat ecranul tactil din bordul automobilului până când a apărut imaginea unei femei. Era izbitor de frumoasă. Tânără, în jur de douăzeci de ani, roșcată, cu păr cârlionțat, îmbrăcată cu un halat alb.

— Soția ta? am întrebat cu inima strânsă.

— Ce? a râs. Nu, sigur că nu. E fiică-mea. Studentă la medicină.

Atunci m-au lovit vorbele lui Czerwony din chiar primele zile de pregătire specifică pentru misiune. Când vă veți întoarce de pe Luyten, veți avea cu trei ani mai mult, însă pentru mine vor fi trecut douăzeci și cinci de ani și-o să-mi ziceți tataie. Asta-i magia dilatării timpului, atunci când te deplasezi cu viteze apropiate de cea a luminii.

— E foarte frumoasă, am zis cu voce gâtuită.

— Mulțumesc! Ce altceva vrei să știi? Tata încă trăiește, dar și-a pierdut mințile. E internat într-un sanatoriu. Mi-a lăsat mie Waterfordul, însă noile norme împotriva poluării nu-mi dau dreptul să-l folosesc. Iar Buzz…

Am ridicat mâna ca să-l opresc. Nu voiam să mă gândesc la Buzz, cu toate că-l vedeam cu ochii minții alergând năvalnic printre trunchiurile copacilor cu frunze vișinii, prin iarbă, pe platoul inundat de roșul cu fir de aur al apusului. Nu roșul de acum, ascuns în spatele coloșilor de oțel. Nici roșul difuz al stelei lui Luyten, reflectat de lacurile colosale ale unei planete îndepărtate. Roșul din amintiri.